Civilizaţia română sătească

1. Sat şi oraş. - 2. Caracterul străvechi al civilizaţiei române săteşti. - 3. Realitatea ei unică. - 4. Civilizaţia română sătească, formă etnică deplin realizată

1. Revoluţia liberală din România a năzuit să întemeieze la noi o civilizaţie burgheză după modelul şi sub influenţa civilizaţiei apusene. S-a creat un stat nou şi s-au dezvoltat noi aşezări, cu instituţii financiare, industriale, artistice şi şcolare care trebuiau să îndrume întreaga viaţă a neamului spre o stare de înflorire, de civilizaţie şi progres.

Ca şi în alte dăţi ale istoriei noastre, atunci când influenţele veneau din Levant, alături de această lume cu tendinţe de înaltă civilizaţie apuseană găsim în viaţa de azi a neamului românesc o lume, o civilizaţie românească simplă, crescută direct şi organic din pământul frământat al ţării, cu cerul, cu oamenii şi întâmplările pe care le-a putut câştiga, birui şi rodi în decursul vremurilor. E vorba de civilizaţia română sătească.

Satul a fost condus şi administrat de stat. Statul, formă juridică a vieţii de cetate, expresie a civilizaţiei occidentale, nu a putut să răspundă nevoilor vieţii locale săteşti. Chiar dacă în limita extremă a îndrumat rodnic viaţa oraşelor, forma juridică a României moderne a ignorat satul. L-a ignorat nu în sensul că nu a voit să ştie de prezenţa sa în unitatea de viaţă a neamului, ci în sensul că l-a înţeles după nevoile oraşelor şi l-a tratat ca atare, adică în folosul lor.

Privit din acest punct de vedere, satul cu lumea sa a fost aspru judecat şi supus celor mai "inteligente" prefaceri. Pentru omul civilizaţiei burgheze satul este primitiv, este barbar, este sub orice nivel al unei bune condiţii umane. Judecat în această perspectivă, satul reprezintă treapta de jos a vieţii obşteşti, satul este necivilizat. Dacă însă părăsim acest punct de vedere şi judecăm lucrurile din punctul de vedere cuvenit, rezultatele observaţiilor noastre se schimbă în întregime. Pentru a-l înţelege, satul românesc trebuie judecat din centrul lumii sale, din punctul de vedere propriu valorilor sale, nu prin mentalitatea burgheză materialistă. Cine îndreptăţeşte calificarea unică de civilizat dată omului din oraş? O valoare proprie, un ideal politic sau material? Dar dacă satul are puncte de sprijin mai bogate pentru a fi socotit civilizat? Şi le are, desigur.

Satul reprezintă civilizaţia românească. Şi nu numai atât. Privite comparativ aceste două civilizaţii, putem afirma, fără a cădea în greşeală, caracterul european, ca să nu spunem internaţional, al celei dintâi şi autenticitatea românească a celei de-a doua. Aceasta, pentru că civilizaţia oraşelor noastre este de dată recentă şi, în raport cu datele aceleia după care a fost copiată, neîmplinită, în curs de realizare, iar civilizaţia satelor noastre este străveche, este originară, plămădită odată cu neamul acesta şi deplin realizată.

2. Am spus că civilizaţia română sătească a fost plămădită odată cu neamul. Prin aceasta am afirmat caracterul său străvechi şi autohton.

S-a remarcat adeseori de către cercetătorii noştri, mai ales de către istorici, o mare asemănare între civilizaţiile deosebitelor popoare din sud-est. Această constatare nu este lipsită de temei: unele forme de organizare socială, produsele artistice populare, între care mai ales cântecul, ne ridică în adevăr problema unei unităţi etnice mai mari, care ar fi Sud-Estul; şi chiar mai mult decât atât, hotarele acestei unităţi, mergând până în Ucraina, Polonia şi Ungaria. De aci s-a tras concluzia unor mari influenţe străine, mai ales slave (ruseşti, sârbe şi bulgare), asupra vieţii poporului român şi deci asupra civilizaţiei noastre săteşti.

Nu poate fi vorba de-a nesocoti şi înlătura prezenţa unor astfel de influenţe, deoarece convieţuirea timp de veacuri sau cel puţin apropierea trecătoare între mai multe popoare lasă urme, unele asupra altora, uneori atât de adânci, încât sunt asimilate, devenind în acest fel însuşiri proprii. Ceea ce pare să facă cu putinţă o apropiere între civilizaţiile etnice din Sud-Estul Europei este în primul rând fondul autohton comun pe întreg pământul acesta.

Până la venirea slavilor, viaţa rurală pe aceste locuri nu a fost deloc întreruptă. Sinteza traco-romană era deja efectuată. Uneori, satele nu au făcut decât să continue sub formă romană o viaţă sătească tracă (N. Iorga). Tot ce influenţele din afară, mai vechi sau mai noi, au adus mai târziu peste această viaţă, s-a topit cu urme sau fără urme în această lume locală, de o străveche origine.

Asemănările între civilizaţia română sătească şi civilizaţiile săteşti ale celorlalte popoare din sud-est nu trebuie deci căutate atât de mult în influenţele pe care aceste popoare le-ar fi putut avea asupra noastră în decursul vremii de convieţuire, ci mai mult în fondul originar comun al spaţiului traco-romanic.

Plecând de la această constatare, ne putem da seama că civilizaţia română sătească este deplina păstrătoare a unor vechi tradiţii locale şi că, prin însuşirile sale de căpetenie, prin realizarea sa deplină, reprezintă un centru de iradiere în centrul şi sud-estul Europei, de la Nistru până în Adriatica şi din Carpaţii nordici până în câmpia Tesaliei.

Civilizaţia română sătească are un gen propriu, pornit dintr-un fond străvechi, pierdut în negura veacurilor, şi pe care încă îl poate arăta strălucit mitologia precreştină aflătoare azi în satele noastre de pe o parte şi alta a Carpaţilor, şi are o perfecţiune, o experienţă vie, de continuă îmbogăţire către forme pure, aşa cum ne-o arată mai ales arta noastră populară. În acest fel, civilizaţia română sătească, prezentă azi sub ochii noştri, ne poartă în adâncimi de milenii şi, prin observaţie directă, ne dezleagă probleme de istorie acolo unde documentul scris lipseşte cu desăvârşire.

Satul românesc are un conţinut de viaţă străveche. Un trecut îndepărtat ne este pe această cale prezentat nu în resturi moarte, ci printr-un document viu; viaţa multora din aşezările noastre de munte ne prezintă nealterat nuclee dintr-o lume demult trecută.

Satul românesc este cel mai expresiv şi mai bogat document al istoriei neamului. Aceasta pentru că deseori - aşa cum este şi în cazul poporului nostru de ţărani - adevărata istorie începe acolo unde sfârşesc documentele scrise. Pe această cale mersul în trecut este mai real, mai adânc şi rodnic.

3. Am vorbit până aci despre caracterul străvechi al civilizaţiei noastre săteşti. Să vedem acum, pe scurt, în ce sens această civilizaţie este deplin realizată şi îi dă un caracter unic.

Civilizaţia română sătească este o altă natură, o altă lume. De aceea, nu poate fi judecată ca treaptă inferioară a civilizaţiei noastre orăşeneşti. Satul are o existenţă proprie şi este o aşezare umană definită. Aşa cum încă îl avem noi sub ochi, el reprezintă o comunitate de viaţă şi un sistem de valori româneşti autentice, o comunitate de viaţă naturală organică şi etnică, determinantă pentru viaţa noastră naţională.

Civilizaţia română sătească este o realitate unică. Din orice punct de vedere am privi-o, ea prezintă o viaţă, un sens, un fel propriu de a fi. Civilizaţia sătească este unică în origina ei, în structura şi în substanţa ei. Ceea ce o face în primul rând să fie atât de interesantă este firescul ei, este origina sa locală. Pământul românesc, casă a poporului dintru început, a crescut această civilizaţie sătească. Unitatea geografică a pământului românesc, Dacia, a dat cealaltă unitate a formelor de viaţă şi a tuturor valorilor.

Civilizaţia română sătească este o civilizaţie primitivă, în adevăr, fără dimensiunile şi strălucirea aceleia orăşeneşti a popoarelor din Apus. Condiţiile istorice care l-au plămădit şi purtat, starea începuturilor acestui popor nu a putut rodi în aceste dimensiuni şi în acest sens; ne-am format şi ne-am păstrat în sate, în aşezări crescute firesc, netulburate de furtunile de sus. De aceea satul românesc are o structură atât de singulară şi atât de organică; satul s-a împlinit într-o lume a sa, o lume închisă, şi nu a irupt vulcanic.

Această stare a fost şi un loc al conservării civilizaţiei şi neamului românesc însuşi.

Civilizaţia română sătească nu are nimic monumental şi nimic titanic, dar are, în schimb, o ţesătură măiestru alcătuită, are un firesc şi o armonie deplină. Satul nu se poate măsura cu oraşul în planul realizărilor temporale, dar îl întrece, desigur, în acela al valorilor spirituale. Neputinţa neamului românesc de a se realiza pe plan politic şi material l-a închis în sine (faţă de celelalte popoare), dar l-a deschis faţă de Dumnezeu. Durerea şi sărăcia, povara vremurilor grele pe care neamul a purtat-o îndelung, au adus la viaţă un tip uman de o mare înălţime spirituală, un om ales, un om simplu şi adânc. Civilizaţia română sătească este întemeiată pe o anume viziune de viaţă, pe un anume stil etnic, care se desprinde din omenia românească. Ţăranul român este creatorul acestei civilizaţii, în care se îmbină permanent utilul cu frumosul, gravul cu subtilul.

Satul tradiţional are o structură de echilibru şi armonie, are o structură organică, fel asemănător tuturor realităţilor şi împlinirilor legate de condiţiile naturii. Cu o aparenţă mai statică, viaţa acestei aşezări româneşti a pulsat mereu, a mustit şi a rodit deplin. Fără rupturi, fără răsturnări, expresiile înseşi ale acestei vieţi, formele civilizaţiei săteşti s-au schimbat, s-au schimbat însă ca un fruct pornind din sâmbure şi împlinindu-se. Aşa se explică toate acele produse ultime de subtilitate şi permanenţă ale artei, literaturii şi filosofiei noastre populare.

Satul românesc este o aşezare omenească definitivă, un organism perfect. Viaţa pe care o cuprinde, chipurile în care se înfăţişează închid în ele o substanţă etnică locală, o substanţă unică, aceea românească. Viaţa concretă, produs al istoriei, este aceea în care găsim substanţa şi calitatea românească.

4. Civilizaţia română sătească, departe de a fi o treaptă inferioară a unei civilizaţii nerealizate, reprezintă, dimpotrivă, un summum de experienţă şi obiectivare în forme proprii. Arta, filosofia populară, ordinea socială şi economia stau mărturie acestei afirmaţii. Arta noastră ţărănească nu este ceva grosolan, expresie lipsită de gust şi îndemânare, ci o experienţă mereu repetată, cu realizări dintre cele mai reuşite. Viaţa originară şi armonioasă a ţăranului, câmpul deschis al orizontului său au dezvoltat un gust foarte fin, un simţ deosebit al frumosului, o cunoaştere şi o judecare precisă a valorilor estetice. În faţa valului de artă lipsită de frumuseţe al oraşelor noastre invadate de chipuri atât de străine felului românesc de a fi, arta ţăranului român aduce o simţire de mare puritate şi de precis meşteşug. În faţa extremismului artistic de origină străină, curent care a dominat arta cetăţii, ţăranul cu experienţa lui de veacuri, deşi anonim, dă viaţă unor opere de adevărată artă. Vădit lucru, ţăranul român dovedeşte o mare superioritate în înţelegerea şi tratarea frumosului.

Când ţăranul face artă, el exprimă o lume adâncă de frumuseţi şi încercări. Dimensiunea metafizică a trăirii sale, tot conţinutul de idei şi sentimente de care dispune, se exprimă sincer în operele sale de artă, fără nici un fel de intenţii periferice. Aceasta, pentru că temeiul creaţiilor sale este profund uman, nu numai formal, este rodul unei spiritualităţi autentice. Adevărul singur şi muzica pură străbat operele artei ţărăneşti.

Materia pe calea căreia se exprimă este tratată ca ceva spiritualizat. O broderie, o poartă, o icoană sau oricare altă producţie de artă populară închide în ea un suflet cu bucuriile şi tristeţile lui, cu încercările şi năzuinţele lui, un suflet aplecat asupra frumuseţilor şi lucrurilor neschimbătoare. Legătura atât de puternică cu Dumnezeu face din opera ţăranului român o realizare în sensul lucrărilor divine.

Viziunea de viaţă a ţăranului român nu este mai prejos. În ea şi prin ea se împlinesc toate sensurile şi se realizează toate formele acestei civilizaţii săteşti. Filosofia populară atât de armonioasă este expresia unei rodnice aşezări. Ţăranul român trăieşte într-o ordine cosmică desăvârşită, în care toate lucrurile sunt firesc şi definitiv fixate, în care cugetul şi fapta se nasc şi se consumă după legi neschimbătoare, revelate. Marea rânduială a lumii se răsfrânge întreagă, ca soarele în picătura de rouă, în cele mai mici lucruri şi fapte ale omului satului românesc. Îmbinare de religie şi magie, de muzică şi farmec, viaţa spirituală a ţăranului român stăpâneşte înţelesuri adânci, preţuri adevărate asupra naturii lucrurilor şi omului, asupra sensului vieţii şi cuprinsului ei.

Satul românesc, cu o străveche tradiţie, este atât de interesant mai ales prin viaţa spirituală care îi este proprie. Când începi a-l cunoaşte, de aci trebuie pornit. Restul se desprinde uşor.

Dacă coborâm pe plan economic şi social, ordinea tradiţională sătească este o ordine naturală şi echilibrată. Instituţia familiei, organizarea muncii, regulile sociale (relaţiile) sunt făcute să funcţioneze cu o mare precizie şi rodnicie. Viaţa nu este sufocată, ci doar îndrumată în sensurile cerute de firea lucrurilor. Satul nu are setea de aer pe care prea adesea o trăieşte oraşul cu prea mulţi cărturari şi mai puţini înţelepţi.

Realitatea socială sătească îşi are legile ei de conservare şi ritmul ei de trai. Satul românesc reprezintă o adevărată comunitate de viaţă.

Dacă înaintăm în cunoaşterea întregului organism social al satului nostru, suntem surprinşi de ţesătura măiastră şi legile bine aplicate vieţii pe care o îndrumă. Aceasta pentru că lucrurile aici s-au dezvoltat organic şi firesc, ca orice cuprins de viaţă al naturii.

Civilizaţia română sătească închide în ea un ritm de valori şi o ordine proprie, plină de bogate învăţăminte. În sat s-a creat şi păstrat până azi viaţa neamului românesc pe toate planurile unei obşteşti trăiri. Aci s-au obiectivat şi orânduit toate produsele creaţiei populare, anonime şi autentice. Civilizaţia română sătească este expresia milenară a experienţei populare rodnice şi mereu reînnoite.