#Actorslife_#MyDubai

Nu cred că ne îndreptăm în direcția bună (dar sper să fie doar o părere personală). Cred că lucrurile pe care le-au făcut în societate rețelele de socializare sunt fără de întoarcere. Confuzia permanentă între "promovare" și "auto-promovare" a degradat psihicul uman atât de puternic că nu cred că mai e reparabil ceva. O urlătură, un strigăt, numai semne semne semne de "eu eu eu, pick me, pick, tovarășa tovarășa, eu eu", cam totul se învârte în zona asta.

Actori pe care nu i-am văzut în vreun rol, cu pagina plină de hashtag-uri - "actorslife/ actorsonset/ newmovie" și ei sunt la figurație specială, regizori care au făcut un scurtmetraj luat pe taxa de înscriere la Pașcanii din America numai cu "hollywoodcalling/ prizewinner/ newfilm" sau între cele jdemii de filme de la Cannes - Short Film Corner, unde intră orice film care se înscrie (și care n-are nicio legătură cu Cannes) și pun în social media că merg la Cannes, iar cei din presă (că și acolo nu mai e Școala de presă ci Școala ajutătoare de Presă) preiau din social media și te minunezi că apare prin nuștiuce revistă.

Majoritatea presei din online funcționează numai cu clickbait - "Tragedie fără margini - o mare actriță pe patul de spital..." - și e nuștiuce actriță de prin India, de care n-ai auzit în viața ta (nu că n-ar fi o mare actriță, dar gândește-te cum ar fi să citească cineva într-un ziar din Malaezia că Tora Vasilescu a făcut o indigestie și s-a dus la farmacie) / "Dezastru național - un mare actor a recunoscut tot...." - și afli că un actor de telenovele din Zimbabwe s-a certat cu un vecin.

Merge totul înspre exagerare, înspre "puneți reflectorul aici, am nimic să vă spun, jur că e interesant", înspre "fac, dreg, așa și pe dincolo, știu să spun și-o poezie". Faptul că cineva poate să devină star mondial că are fundul mai bombat dovedește direcția mai mult decât clară că poteca se va înfunda cândva.

Sigur, avantajele sunt incontestabile - ai orice informație, ai multiple surse de verificare, poți citi oricând, oriunde fără să ai cărți cu tine, te poți uita la filme, poți să-ți cumperi orice stând pe canapea. Dar lucrurile cu care vine progresul la pachet, pe mine mă îngrijorează. Pentru că promovarea e bună - în primul rând afli de lucruri de care nu știai, afli că s-a făcut un spectacol nou, un film nou, s-a scris o carte, a început un festival, s-a deschis o expoziție. Dar e foarte diferită această chestiune față de țopismul urletelor "fac, dreg, sunt, Doamne cum am fost la baie, ce mișto sunt eu aici în excursia asta, ce interesant mănânc sau ce bine dau când mă sprijin intelectual cu mâna la cap (sau la bărbie) privind în zare" (acuma pe bune, ați observat că atunci când cineva vrea să arate că e deștept și pozează, se pune într-o poziție cu mâna sau cu degetele și-și sprijină capul?).

Minciuna rețelelor începe cu imaginea - unde toți sunt frumoși din cale-afară, cu filtre, parafiltre, megafiltre, ajungând chiar un motiv de laudă hashtag-ul "nofilter"- o mare virtute că pui o poză fără s-o modifici- să prezinți societății un mare "EU", nealterat de "dramatic warm/ vivid/ black&white etc". Imaginea prezentată are unghiulația gândită încât să pună în valoare mișto-ul și să mascheze eventualele nemișto-uri, la fel și lumina, la fel și grimasa - și aia studiată, vezi Doamne, un instantaneu ce să mai...

Iar culmea e că ține. Nu ține discursul coerent, nu ține cunoașterea, nu ține frazarea corectă, nu, astea nu țin. Ține prezentarea cu sclipici, ține fenta, pirueta, talentul de a masca, impostura. S-au făcut studii despre "de ce folosesc oamenii rețelele sociale" - pentru creșterea încrederii în sine și pentru validare, iar astea conduc în final la anxietate, la depresie sau, câteodată, chiar la suicid. Păi cum să nu-ți vină să te-arunci de la etaj când vezi numai "actorslife/ actorsonset/ hollywoodcalling" și tu stai acasă croșetând ciorapi? Nu mai stai să te gândești că ăla / aia e "actorslife" da' el / ea are o replică pe care-o spune și fără lavalieră cablată sau "mydubai" da' în spatele aparatului sunt ăia de la împinge tava. O iei de bună și te gândești cum alții reușesc și tu nu. Doar că nu e chiar "actorslife" și "mydubai", e screensaver-u' penibil pe care-l afișează majoritatea care are nevoie de aplauze, de validare, de "fii comandantul nostru".

Cred că viața reală te trage înapoi cu brutalitate atunci când ți se întâmplă o banalitate - te tai la deget într-o foaie de hârtie. Sau vânzătoarea de la Mega îți zice "fonduri insuficiente". Sau îți bate administratoru' la ușă pentru banii de lift sau taxa de lumină pe scară. Sau strănuți mai des și îți dai seama c-ai răcit. Atunci lași și "actorslife" și Dubai-u' și mama lu' "actorsonset" și revii la cele ce contează. Realul.

Cred că treaba e aici, în real. În datul zăpezii cu lopata, în zâmbetele copiilor de la oncologie atunci când au terminat și ultima ședință de chimio, în îmbrățișarea unui părinte pe care îl mai ai în viață, în verdele și frunzele care vor ieși pe la sfârșitul lui martie, în repetiția reală cu un partener pe un text bun, în munca pe care-o faci zi de zi fără trompetă, pur și simplu pentru că trebuie s-o faci. Că de aia ți-ai ales să fii actor. Sau regizor.