Puțină metafizică și astronomie și câteva note onomastice - Cei care cumpără stele

Citiți fragmente din această carte aici și aici.
 
Cei care cumpără stele este întâia scriere prozastică a poetei Anca Mizumschi. Volumul este o colecție de viniete - intitulate după numele unui personaj. Ȋl numesc volum și nu roman, observând un scris care curge cu fluența și muzicalitatea poeziei, căreia autoarea i-a rămas fidelă și în această scriitură. Structural, cartea poate fi privită și ca un experiment dramatic în care personajele, desprinse pe rând din galeria de portrete, ne vorbesc prin monologul narativ al autoarei.

Anca Mizumschi plasează ficțiunea în timpul Renașterii, perioada marilor transformări în viața artistică și culturală. Descătușarea religioasă, ruperea cu tradițiile se revelă prin personajele progresiste, cu spirit de aventură și dorință de cunoaștere. Prin poveștile lor, cartea propune o incursiune în misterele lumilor orientale și occidentale și ale centrelor lor cosmopolite, Genova, Veneția, Constantinopol,... Ele prefigurează lumea contemporană cu tendințele ei de globalizare, conspirațiile, lupta pentru putere și întunecimile dogmei religioase - lumi de ieri și de azi în care totul e de vânzare,... nemurirea și stelele. Descrierile acestor cetăți ale Babelului - adevăratele personaje ale romanului! - unde se amestecă credințe, tradiții, limbi și meșteșuguri demonstrează că tendințele de globalizare au existat dintotdeauna, reprezentând spații de unificare, înțelegere și prosperitate, unde hangiul grec Stavros, negustorul genovez Tommaso, spițerul evreu Leib și arabii - meșterul aurar Mustafa și matematicianul astrolog Khalil - conviețuiesc ca o mare familie în care fiecare își îndeplinește rolul condiționat de ceilalți.

Istoria este o dimensiune coordonatoare a relatării, documentată cu detalii semnificative menite să circumscrie atmosfera vremurilor, uneori amendată cu informații formal neadevărate, anume pentru a exacerba ideea de crimă politică. Fratricidul practicat de sultani când accedeau la putere, pentru stabilitate politică și prevenirea luptelor civile, e ridicat la litera legii de autoare, inspirată de fapte similare din epoca Sultanatelor imperiului Otoman. Deopotrivă, timpul relatării reliefează rolul femeii în societate și în istorie. Sultana safavidă Havva, de proveniență străină - precum Hürrem, modelul ei istoric, de origine rutenă, cea mai influentă sultană din istoria Imperiului Otoman - joacă un puternic rol de culise în manipularea scenei politice. "Nemurirea" la care aspiră sultanul prin talismanul ce va fi meșteșugit de aurarul Mustafa reprezintă metaforic o cale pentru Havva de-a evita uciderea fiilor ei, după moartea sultanului. Feminismul se învăluie subtil într-o aură decentă și o diversitate cuprinzătoare, în dimensiunea lui tragică (grecoaica Pelagia, călugărița Elena), politică (sultana Havva), charismatică (stareța Eleonora, Catarina), magică (călugărița Cecilia), în impetuoasa și strălucitoarea Ariadna, fiica negustorului Tommaso.

Introducerea personajelor e vizuală și atmosferică, încadrate fiind - precum în tablourile pre-renascentiste - de un peisaj exotic și magic, din care lipsește perspectiva, conturat de filigranul delicat al detaliului.

Fabulosul indus de căutările "cumpărătorilor de stele" se topește firesc într-un realism potențial, direcționat de aspectul istoriografic și geografic al demersului, la fel cum metalele și pietrele (alese de Mustafa) se topesc în talismanele nemuririi.

Stilistic, textul se așază în forme impecabile cu iz de vers parnasian, prin detașarea auctorială de subiect sau receptarea senzorială a obiectelor. Cu o neobosită preocupare pentru detaliu, în enumerări nesfârșite, autoarea sondează într-o limbă arhaizantă, traversând tradiții și etnii, universul mărunt al artei culinare, al mătăsurilor, brocaturilor, mirodeniilor, ierburilor vindecătoare, al pietrelor prețioase...

Limba e diamantină, șlefuită la perfecțiune, ea curge prin meandrele eposului poetic cu grație, în variațiuni muzicale. Alteori, substanța ei e prea densă, opresivă, dar întotdeauna evocatoare și elocventă.

Personajele nu sunt obiectivate sau definitivate. Portretele lor sunt eboșe în tușe naturaliste, simboliste sau expresioniste, uneori violente, alteori vizează grotescul: prima menstruație a Ariadnei, sfârșitul Elenei, scena violului Pelagiei. Cartea pornește cu atmosfera orientală a dormitorului lui Meryem (nevasta aurarului), cu aerul lânced și dilatat, când Mustafa îi numără rândurile de burți: "trei colaci de grăsime, unul mai mare și doi mai mici, care se întrezăreau pe sub pânza cămășii de noapte și se ridicau în ritmul respirației, când femeia dormea cu fața în sus". Stările personajelor sunt receptate senzorial sau animist, inscripționate în obiecte sau în natura înconjurătoare: "iarba înaltă scotea sub vânt o șoaptă ascuțită, un sunet oval, neliniștitor".

Chiar dacă destinele lor se întretaie, personajele, întoarse în vigneta lor, au transparența monadelor. Independente, detașate de lume, transgresând normele sociale sau religioase; sunt însingurate - chiar și atunci când iubesc - (Tommaso, Ariadna, Catarina, Khalil), introspective, angoasate (Mustafa, Khalil, Leiba) sau în căutarea identității (Ariadna, Mustafa, Musa). Ele circulă precum sufletele-monade în căutarea desăvârșirii, traversând geografii, religii și tradiții. În aceeași idee, destinele lor nu sunt finalizate, către sfârșit, se subțiază și dispar circumstanțial pe tăvălugul istoriei.

Motivul călătoriei este reprezentat de Tommaso Serratore - negustorul genovez, aventurier, călător neobosit, cu un spirit întreprinzător si îndrăzneț. Călătoria nu se desfășoară într-un timp cronologic, sare înainte și înapoi ca un greiere rătăcit pe-o hartă, de la Genova, la Constantinopol, la Veneția, în la Xi'an (China), în lamaseria din Tibet... Narațiunea este centrată în jurul lui Tommaso, un Thezeu legat prin firele Ariadnei de toate personajele ce bântuie labirintul exotic al demersului. Tot el este mesagerul pietrei nemuririi, o verigă în lanțul Yonten, Catariana, Mustafa.

Tommaso descoperă feminitatea în cascadele de "dantela, taftaua, batistul și borangicul - de care era îndrăgostit". Iubirile călătorului sunt neîmplinite, ele rămân agățate în reperele lor geografice; sunt înecate în vinul anesteziant, cu gust dogmatic, al Eleonorei (în mănăstirea franciscană) sau în opiumul Catarinei (în Xi'an). Tomasso e atras deopotrivă de chipul tragic cu un șanț dureros, adâncit între sprâncene și buzele încrâncenate ale grecoaicei Pelagia (în Constantinopol), pentru că se înscria și ea în linia femeilor puternice, independente, cu spiritul liber. La scurt timp după ce s-a mutat în vila lui din Galata, Tommaso a lăsat-o "pe stăpâna legumelor, semințelor, măturilor, lingurilor, copăilor, tăvilor și‑a poloboacelor cu miere să facă ce‑o tăia capul".

Personajele sunt animate de neliniștile celor care caută, sunt înzestrate cu har, meșteșug sau vocație de artiști. Efervescența creației conduce la obsesie, adicție, eliberează sau dimpotrivă încătușează ființa, atunci când este condiționată. În copilărie, Ariadna e fascinată de arta cartografiei din atelierul bunicului său, Iacopo Serratore. Într-o dimensiune expresionistă, hărțile erau și de cer și de pământ, suprapunând râurile și munții cu zodiacele. În aceeași manieră, Ariadna picta, schimonosind grotesc fețele păpușilor ce-i serveau doar ca instrument sau suport al creației, la fel cum bunicul se ocupa cu cartografia, doar ca să poată desena. Musa, fiul lui Mustafa și Meryem, cocheta din copilărie cu arta navală, confecționând steaguri colorate, cu fețe ce "vorbeau" între ele prin simbolistica culorilor în limba cazonă a războaielor navale. Mustafa e înzestrat cu harul cunoașterii pietrelor și a prefacerii metalelor. Khalil creează horoscoape în care nu crede, dar cercetează misterele astrale și zodiacale, în căutarea pietrei nemuririi. Stareța Eleonora exersează arta enologiei și consumă din greu produsul parfumat al vocației ei. Yonten confecționează torma (ofrande budiste).

Numele personajelor întregesc spațiul de idei prin simbolistica și etimologia lor, dacă nu prin intenția autoarei, măcar prin rezonanța sau muzicalitatea lor în contextul narativ. Cei cu spiritul viu și pătrunzător poartă nume ce au în limbile semitice conotații profetice. Numele Khalil, prietenul lui Mustafa - înseamnă prietenie, dar este și un nume secret al divinității -, Mustafa - este un alt nume al profetului, desemnând pe cel ales. El este ales de sultan să-i dăltuiască talismanul nemuririi. Musa (la origini, "Moise") este un vizionar, pionierul sistemului naval de semnalizare cu fanioane. Havva - "prima doamnă" a Serai-ului - înseamnă Eva în limbile semite. Havva îi manipulează și cunoaște pe toți după urmele lor lăsate în piatră, pentru că "rocile îi vorbeau într‑o limbă ascunsă." Ariadna este frumoasă ca o zeiță, hotărâtă, înzestrată cu puteri neobișnuite, firele ei răzbat dincolo de labirintul mănăstirii și de zidurile misterioase ale Constantinopolului. În iubire, este dăruită și loială precum tiza ei, fiica zeului Minos din mitologia greacă. Yonten (aciuit pe lângă o lamaserie, în Tibet), este un "delok" - cel ce a trecut în câteva rânduri prin moarte, trecere ce presupune o transformare spirituală. După ce a atins starea de " nirvana", îi dăruiește Catarinei bucata de meteorit. "Yonten" semnifică în tibetană creștere spirituală. " Meryem" are conotația semitică de amărăciune. Dogmatică și inflexibilă, intolerantă vizavi de rătăcirile lui Musa, Meryem este o imagine a suferinței, o prefigurare a chipului fecioarei Maria - versiunea creștină a numelui ei. Pelagia e frustă, dură și nestăpânită ca mările deschise (semnificația numelui ei în grecește).

Cecilia, călugărița franciscană, "se închina la aer", pentru că vedea îndeaproape ce era foarte departe (fețele sfinților de pe tavanul mănăstirii). Cecilia nu e oarbă, cum sugerează etimologia latină a numelui ei, dar e surdo-mută (după cum orice infirmitate exacerbează alte simțuri). Vederea ei introspectivă, călăuzită de o iubire necondiționată, face din ea o martiră a suferinței, ea vindecă răni, boli și are o relație specială cu moartea, transgresând orânduiala mănăstirii. Cecilia îngropa copiii nebotezați în cimitirul ei secret (din incinta mănăstirii), însemnați cu vlăstari de castani. Ea proteja legătura homosexuală dintre Ariadna și Elena, la fel cum proteja castanii, prin rugăciune, acoperind grădina cu murmurele și șoaptele spiritelor decedate: "Cecilia nu se apropia prea tare de castanii de lângă gard și, când o făcea, mergea în vârful picioarelor, pe o claviatură știută numai de ea". Cecilia sfârșește ca o sihastră în peșterile carierei de piatră din copilărie. Povestea ei continuă dincolo de moarte. Trecerea ei din peștera lumii sensibile în lumea platonică a ideilor pure, este imperceptibilă: "zborurile ei pământești, ca atunci când se ridica până la înălțimea statuilor din nava centrală a bazilicii, deveniseră mult mai ușoare".

Istoria nemuririi este îmbogățită de imaginația autoarei, incitată de speculații bazate pe similitudini dintre metalele transmutate (în procedurile alchimice de obținere a pietrei filozofale) și materia necunoscută a meteoriților. Aurarul Mustafa și astronomul Khalil propun o altă rețetă a nemuririi bazată pe elemente astrale, zodiacale și esoterismul budist tibetan. Talismanul nemuririi e format din nouă inele corespunzătoare celor nouă ceruri din Paradisul lui Dante, centrate în jurul pietrei de meteorit - "diamantul albastru" sau "Piatra Cerului" , elemente de sorginte mitologică sau de basm popular. Cerurile sunt asimilate tărâmului morții, pentru că deținătorul ciobului de meteorit este Yonten care a trecut de trei ori prin moarte.

Simbol al evanescenței puterii, al bogăției și al cunoașterii limitate la îndemâna muritorilor, piatra nemuririi moare în apocalipsa ciumei, mistuită de flăcările din care s-a născut, așa cum ființa de lut se întoarce în pământ. Cei atinși de morbul pietrei, căutătorii și mesagerii ei (Khalil, Mustafa, Tommaso) mor și ei odată cu ea.

Citiți fragmente din această carte aici și aici.