Cei care cumpără stele

Citiți o cronică a acestei cărți aici.
 
Anca Mizumschi este scriitoare, eseistă, public speaker, realizatoare de emisiuni culturale. Începând cu 1993, anul debutul ei în volum, a publicat: Est (1993), Opera Capitală (1995), Poze cu zimți (2008 - de descărcat gratuit pe LiterNet aici), Anca lui Noe (2009), Versouri (2010), În moalele cerului (2012) și Țara mea suspendată (2018). Textele Ancăi Mizumschi au intrat în trei antologii de autor - Carte de citire (2012), Madrugada (2013), Metropolitana (2018) - precum și în mai multe antologii în limba română sau internaționale: Strong Romanian - Polish Anthology (1997), 27 Romanian Poets (Stockholm, 2011), Mujer en la aduana - 10 poetas rumanas contemporáneas (Madrid, 2022). Articolele și poeziile sale au fost publicate în reviste de cultură din țară, iar poeziile ei au fost traduse în spaniolă, suedeză, germană, italiană, franceză, maghiară, cehă, albaneză și chineză. Autoarea a primit mai multe premii literare în România. Eseurile și conferințele ei includ teme precum: identitate și exil, trauma colectivă și transgenerațională.

"După primele 20-30 de pagini, cititorul la început sceptic sau numai blazat din mine și-a regăsit bucuria lecturii. Fraza impecabilă, lucrată în filigran, forța și bogăția imaginilor, exotismul lumii care se ivea sub ochii mei, cu împărați, astrologi, djinni, alchimiști în căutarea pietrei filosofale sau aventurieri călătorind peste mări și țări, trezeau simțuri ațipite, invitau la visare cu ochii deschiși, reînviau lumea de basm a copilului uitat undeva în depărtarea anilor.
O poveste desprinsă parcă din O mie și una de nopți, fermecătoare, profundă și de un pitoresc învolt, răsplătindu-și cu asupra de măsură cititorul." (Petru Cimpoeșu)

"Dintr-o fascinantă galaxie poetică pe care a construit-o cu migală timp de câteva decenii, Anca Mizumschi ne trimite acum o cometă în proză. Este o carte șlefuită ca un diamant, cu personaje enigmatice și încântătoare purtând în ele mistere și drame, doldora de exotisme, dar și de pasarele afective savant construite. Anca Mizumschi ne îmbarcă în multiple călătorii pe axe istorice și geografice, între Orient și Occident, între fabule filosofice și experiențe onirice... Surprinzătoare, delicioasă prin abundența de informații și prin precizia descrierilor, Cei care cumpără stele este un fel de labirint literar scăpând tuturor tentativelor de catalogare și din care, hipnotizat de arome și povești, nu mai vrei să ieși." (Matei Vișniec)


MERYEM

Meryem devenea străvezie când voia. Prin ea se vedeau vârfurile tufișurilor de deasupra gardurilor, aripile morilor, baticurile și turbanele, cofele sacagiilor, poalele caftanelor, capetele de poduri, tolbele marchitanilor, când trecea pe lângă ei. Putea să stea ore în șir sprijinită de canatul unei uși și nimeni să nu bănuiască că e acolo; se cufunda în pereții nemișcați, după un obicei dobândit în copilărie, când universul căpăta înțeles doar dacă urma o poveste scrisă dinainte. Fără întorsături și surprize. Mai târziu, mai ales dacă era vorba de copiii ei, presimțea primejdia, cu instinctul cu care păsările zboară sub vânt. În loc s-o descumpănească cu nedreptatea lor, morțile celor două fetițe îi întăriseră credința în Allah și-o îndepărtaseră și mai tare de oameni. Musa a venit pe lume când era pe deplin pregătită să trăiască într-o țară cu un singur locuitor. Fiul ei.

Trecuse deja ceva timp de când erau singuri. La fel ca ea, Mustafa suferise cumplit, mai ales la moartea lui Atife, dar nu mai îndura băltirea în rugăciuni și privirile nevestei lui. Ceea ce îi aducea lui liniștea era să facă ceva cu mâinile, să fie ocupat. Muncea în atelierul înjghebat în curte până cădea lat și, câteodată, nu mai intra în casă; dormea acolo, pe un pat de lemn, fără așternuturi, fără nimic cu care să se acopere, obosit ca după o luptă.

Sarcina neașteptată a arătat tuturor că, încă din primele zile ale precarei sale vieți de făt, Musa a avut puterea să dea peste cap lumea părinților lui. Pentru că Meryem se simțea foarte rău și vărsa întruna, Mustafa a hotărât să-i mute războiul de țesut acasă și să lucreze acolo covoarele, dacă voia.

Mustafa, tot timpul cu creionul în mână înainte de a turna mulajele de ceară pentru coliere sau cercei, pur și simplu nu pricepea cum arabescurile și medalioanele rotunde și ovale îi ieșeau ei așa, din ochi. O întrebase de mai multe ori care era vraja, iar ea îi dădea de fiecare dată același răspuns, le văd în cap. Drumul de la cap la mâini nu era treaba ei, era treaba lui Allah. Allah, Cel Milostiv și Îndurător, care lega toate lucrurile între ele, și tot el, inșallah, îi îngăduia să facă covoare.

Vopsitul lânii i-a luat ceva timp, pentru că Meryem nu se putea hotărî asupra cerului. A început cu portocaliu urmat de auriu și a terminat cu roșu-închis și albastru. Ziua usca fuioarele pe garduri și noaptea le întindea prin casă, să nu le prindă roua. În fiecare seară după akșam namazı, Mustafa mânca într-o bucătărie ba portocalie, ba aurie sau roșu cu verde, și dacă cumva se scula noaptea să bea apă, găsea cu greu drumul prin labirintul lânos. Aproape de soroc, în centrul covorului răsărise pomul vieții, cu fructe ca niște inimi rotunde, iar la capătul fiecărei rămurele, un nazar boncuğu. Un copac cu ochi. Ceea ce nu-și dăduse seama că se va întâmpla, dar se întâmplase, era că, după atâtea zile pe care le petrecuse sprijinită cu burta de cadrul de lemn al războiului, vergeturile de pe pielea ei intraseră în urzeală.

Musa s-a născut ușor. În leagănul meșterit de tatăl său, înconjurat de toate semnele de bun augur din covor, sugea, creștea și dormea liniștit, ceea ce nu a împiedicat-o pe mama lui să aibă presimțiri și să se teamă. Că nu îi va prii laptele ei, că se va răni, că o să-l doară gingiile, că djinnii îi vor răpi mințile.

Pe măsură ce trecea vremea, lucrurile nu deveneau mai primejdioase pentru prunc - dar, cum presimțirile femeii nu încetau, în fiecare an, de ziua lui, Meryem țesea alt covor.

Stelele care se văd vara cu ochiul liber în Istanbul nu erau tot timpul aceleași, culorile se schimbau, vergeturile din urzeală păliseră, dar copacul cu talismanele cu ochi agățate în el, ca niște clopoței de vânt, era acolo, în centru, din ce în ce mai înalt. În dragostea ei izbăvitoare, Meryem născocise un tatuaj de stat pe jos plin de semne de sănătate, bogăție, noroc, care, cu voia lui Allah, avea să treacă de la fiul ei la nepoți și apoi la copiii acestora. Cufundându-se uneori în ziduri și-n lucruri și totdeauna în oamenii pe care-i iubea, mama lui Musa ținea lumea bine strânsă în balamale, țesând.

ARIADNA

Constantinopolului nu îi păsa de nimeni. Nici măcar de sultan. Sultanii se schimbau, slujbașii, meseriașii de rând, cerșetorii și scribii mureau neștiuți, călătorii veneau și plecau, iar marele oraș mergea înainte, prin veacuri, înghițindu-i pe toți deopotrivă - oameni și trăsuri, poduri și temnițe, șanțuri, porți și vânzători ambulanți, palate și cișmele.

Străzile Genovei, vii și pline de fântâni, străzi pietruite, porticuri și ghirlande de fier forjat arătau cam la fel; or, aici mahalele nu se supuneau niciunei rânduieli. Grecii în Fanar, armenii în Samatya, evreii în Balat. Fiecare cu rugăciuni, mângâieri și strigăte în limba lui. Turnurile ascuțite ale geamiilor se deșirau în aerul fierbinte, făpturi de vârste nelămurite, ascunse sub munți de țesături, se legănau pe caii cu valtrapuri de catifele brodate, iar vântul Galatei semăna vălătuci de fum. Trăind în pântecul șarpelui întins pe toate colinele - "Fii atentă pe unde calci, toți șerpii sunt carnivori", îi spusese odată Tommaso, când aflase de drumețiile ei în afara mănăstirii -, Ariadna nu se putea apăra decât măcinând între degete bobițele de la mătăniile Elenei, agățându-se de un trecut care cumva se ștersese în mirosul de sudoare de om și urină de cal de pe ulițele din jurul ei.

..................

Pe furiș, ca în vremurile când își punea pantaloni și tunică și sărea gardul mănăstirii, Ariadna o luase de la capăt cu plecările. În văzul tuturor, mergea la piață de două ori pe săptămână, însoțită de Pelagia; văduva înainte, călcând apăsat, și Ariadna în spatele ei, ascunsă în spatele unei pălării uriașe de pai. Toată lumea din cartier îl cunoștea pe don Serratore și când grecoaica și tânăra genoveză treceau prin dreptul lor, se înclinau, salutându-le. Ajunse printre tejghele și tarabe, fără grabă, Pelagia cumpănea fiecare lucru în parte, iar Ariadna alegea strugurii de Rhodos, curmalele din Tunisia, roșiile și morcovii proaspeți, ținându-le în palme, până ce mirosul lor îi aducea aminte de anasonul, ienibaharul și rozmarinul altor vremuri. După ce umpleau, mai mult sau mai puțin, coșurile, vânzătorul trimitea târguielile la don Serratore cu câte un argat, iar ele se întorceau agale acasă, unde una se îngropa între blide și tingiri, iar cealaltă își pierdea vremea prin curte ori citea și visa în camera ei.

Cel puțin așa părea că stau lucrurile și chiar și Pelagiei îi luase ceva vreme ca să-și dea seama că, din când în când, ciudata fată a lui Tommaso Serratore nu era de găsit. Tânăra slujnică turcoaică plecase în grabă, lăsând niște haine mai vechi și nu se mai întorsese să le ia. Pelagia le găsise, le spălase cum spăla ea totul, le strânsese într-o basma și le puse într-un colț din cămară, să le ducă la biserică, dar nu mai apucase. Legătura făcuse picioare și femeia cuprinsă de febra curățeniei și a conservelor de legume uitase cu totul de ea.

Bocceluța nu străbătuse un drum foarte lung, se adăpostise la primul cat, într-unul dintre cuferele Ariadnei. Bucuroasă că găsise, în sfârșit, ceva care o făcea să simtă că trăiește, nesupusa domnișoară Serratore își însușise, fără să se gândească de două ori, cămașa de corp, șalvarii și caftanul lung de culoare închisă, peticit cu postav brun, la care adăugase un văl gros și lung până-n pământ, găsit printre veșmintele ei. Avea tot ce-i trebuia să cutreiere în liniște, până la țărmul Cornului de Aur sau prin Pera.

Privit prin țesătura groasă, care o apăra mai ceva ca o armură, orașul nu i se mai părea atât de amenințător. Ceea ce-i ușura și mai mult peregrinările era faptul că Tommaso nu mânca dimineața, ci se oprea să bea cafea la hanul lui Stavros, iar Pelagia, trebăluind de cu zori, credea că fata doarme până târziu.

CECILIA

Într-o noapte, începuse să verse sânge și până dimineața se stinsese. Sora Cecilia o păzise mai bine de trei săptămâni, de când căzuse la pat, îi ștersese cu o cârpă udă pântecul umflat, de parcă ar fi fost gravidă cu gemeni în ultima lună, dormise pe jos, lângă patul ei, ca pe vremuri, îi ascultase bolboroselile firave.

Veneau sărbătorile de Rusalii și mănăstirea fusese cuprinsă de o tăcere lentă, în care slujba de înmormântare se dezlânase printre petalele căzute din cireși și pruni. După ce se înserase, vântul desprinsese și mai multe flori și, în timp ce poalele straielor monahale ștergeau pământul albit, în drum spre chilii, sora Cecilia dispăruse. Prima și-a dat seama sora Agnes de la bucătărie, apoi a aflat toată lumea, căci nu mai venise la liturghii. O căutaseră două zile, răscolind tătăneasa din jurul castanilor, prin grădina cu ierburi de leac, prin biblioteca Elenonorei, unde își făcea veacul; în iureșul sosirii noii abatese, încetaseră curând.

Deși n-o văzuse decât în vise, noua maică superioară se temea de călugărița care putea zbura și de pâlcul de castani; nu se apropia de el, dar nici nu avusese curajul să pună pe cineva să-l taie. Cărțile pot fi arse, ușile pot fi zăvorâte, dar gândul că o femeie poate șterge statuile de aer și știe ce vrei să spui, fără să te audă, o înspăimânta.

Sora Cecilia plecase la câteva ore după înmormântarea Eleonorei, la ivirea zorilor. Luase cu ea doar o pătură aspră, făcută sul, unde își punea capul când se odihnea, și un blid de lemn pentru cerșit. Hotărâse să meargă pe jos, tot drumul, până în satul unde se născuse. Noaptea dormea pe treptele bisericilor, învelită în pătură, iar ziua mergea. Ajunse în Mondovì după patru zile, într-o seară de vară de la sfârșitul lui iunie, când tufele de iarba-fluturilor abia dădeau în floare și aerul era încărcat cu mirosul frunzelor de priboi.

Trecu pe lângă casa din care plecase cu mai bine de cincizeci de ani înainte, fără să se oprească, și urcă în cariera părăsită, unde Girolamo fusese călăuză în piatră, ani buni. Pe măsură ce oamenii terminau de urnit blocurile, se mutau mai încolo, pe partea cealaltă a muntelui sau la un alt munte, așa că bătrânul zăcământ stătea în fața ei, ciobit, spart, cu bucăți de marmură răsturnată, cu pereți rupți, cu răni în toată coasta muntelui. Sora Cecilia, reîntoarsă la primul ei nume, Camilla, își lipi fruntea de primul bloc părăsit care îi ieșise în față și stătu așa, mirosindu-l, mângâindu-l, vorbindu-i, fără să-și miște buzele.

Apoi, când soarele era deja la jumătatea cerului și marmura se aburise de la căldură, se ridică și începu să caute peștera unde dormise tatăl ei când era copil. O găsi destul de ușor, dar trebui să coboare până în satul cel mai apropiat, după apă. Dimineața cobora după apă, apoi toată ziua peregrina printre stânci. Uimiți, pietrarii în trecere aveau să vadă o măicuță care țopăia prin uriașa pâlnie răsturnată a carierei. Erau mult prea tineri ca să-și aducă aminte de Camilla sau de familia ei. Știau că e o sihastră care doarme nopțile în mica peșteră. Nu se ferea de ei, dar nici nu căuta tovărășia oamenilor. Era aici pentru pietre - și și-a luat rămas-bun de la ele îndelung, chibzuit, fără grabă. Unele mai păstrau atingerea degetelor lui Girolamo, altele îi erau străine.

În cea de-a treizeci și noua zi, coborî ultima oară după apă. Nu mai mâncase nimic de șase săptămâni și era foarte slăbită. La întoarcere, se întinse pe spate, pe pătură, și așteptă. Ca și cei de la mănăstire, pietrarii care aveau drum pe acolo văzuseră că măicuța dispăruse, dar bănuiseră că plecase.

Când niște puști, care urcaseră muntele să se joace de-a v-ați ascunselea, o găsiră, era deja toamnă, iar Camilla, o mogâldeață uscată. Au coborât corpul ca de fetiță cu o roabă pentru cărat unelte și au îngropat-o în cimitirul săracilor. Nu știau cum o cheamă și, cum nici nu se găsise vreun ban asupra ei, nimeni n-a plătit pentru o cruce de piatră. Un preot venit pe grabă a rostit niște rugăciuni și i-au înjghebat o cruce de lemn, din două crengi legate cu sfoară. În primăvara următoare, crucea se surpase de la ploaie, iar mormântul, acoperit de iarbă, sulfină și câțiva lăstari de viță sălbatică, nu se mai vedea.

Atunci au început zborurile. Eliberată de trup și de toate rigorile lumii pe care o părăsise, Camilla descoperise cu uimire că zborurile ei pământești, ca atunci când se ridica până la înălțimea statuilor din nava centrală a bazilicii, deveniseră mult mai ușoare. Primul zbor l-a făcut în somnul noii abatese, care se trezise, acoperită de sudoare, convinsă că a visat-o pe călugărița surdomută. Camilla nu zăbovea prea mult; avea de găsit țărmuri, câmpii, drumuri de țară, margini de munți, avea de cercetat cetăți și orașe. La întoarcere, în drum spre peștera din carieră unde continua să se adăpostească, poposea să vadă ce se mai schimbase în mănăstire și s-o sperie pe maica superioară. Toate călugărițele de la Santa Maria della Croce puteau să jure că-n fiecare an, de Rusalii, un aer alb trecea pe deasupra castanilor, făcându-i să cânte.

PELAGIA

La primele raze de soare, se ridica din pat, își lua traista pregătită de cu seară și se furișa până la cele cinci-șase capre. În afară de o casă cu pereți de piatră, netencuiți - o tindă și două încăperi -, în care se înghesuiau toți, câțiva butuci bătrâni de viță-de-vie din care ieșea un vin acru și două rânduri de măslini la marginea satului, caprele erau tot ce aveau. Străbătând ulițele fierbinți, până la dealurile prăfuite care intrau în mare ca niște limbi lungi, Pelagia le ducea la păscut în fiecare zi.

Hoinărea deja de câțiva ani pe pietrele încinse verile și umbrite de ploaie în iernile ușoare, căutând smocuri de iarbă, rădăcini sau fire lungi, când fusese prinsă și siluită de câțiva băieți din satul vecin. O pândiseră când urcase muchia dealului, o loviseră în cap cu o piatră și ea leșinase. Se trezise multe ore mai târziu, singură; se ridicase în picioare și se uitase la corpul ei năclăit de sânge, care o durea din cap până în picioare. Caprele se risipiseră și-i luase ceva timp să le strângă. Mersese șontâc, clătinându-se, fără să se oprească să-și spele cheagurile încleiate de pe picioare. După ce adunase toate animalele, coborâse cu greu în sat, frecându-și din când în când tâmpla învinețită care o durea mai tare decât urmele pietrelor ascuțite pe spate.

Deschisese poarta, dusese mica turmă în ocol și intrase în casă; satul aflase în aceeași zi și nimeni nu avea s-o mai ia de nevastă sau să se atingă de ea. Poate doar vreun bețiv, vreun călător de departe sau vreun bărbat care nu era din neamul lor. Când era deja fată bătrână, Nikos o ceruse. Erau veri primari și nu se putea spune despre el nici că era bețiv sau din alt neam, dar era călător; plecase de foarte tânăr la Istanbul, se căznise cu mai multe slujbe pe acolo și până la urmă se pripășise ca bucătar la hanul unui alt grec, Stavros.

Schimbul de cuvinte dintre cei doi bărbați nu se întinsese prea mult. Asemenea întregului sat, Nikos știa ce se întâmplase cu un deceniu înainte, dar nu-i păsa. O cunoștea de când se născuse, era mai mare decât ea numai cu doi ani, o văzuse jucându-se prin curte, înălțându-se, împletindu-și părul într-o singură coadă deasupra capului, ducându-se la biserică. Îi știa mâinile lungi și mersul, cum nu întorcea capul după nimeni și cum își alegea vorbele cu zgârcenie.

Tristețea și plumbul ucigător al singurătății ei nu le văzuse, pentru că era deja plecat. Bătrânul spusese da, deși rămânea singur în gospodărie, fără să se mai obosească s-o-ntrebe. Pelagia era obișnuită să nu fie întrebată și, cum trupul ei, după ce fusese siluită, nu mai era al ei, nu se împotrivi. Aici se înșela cumva, pentru că cei bătrâni din sat începuseră să uite întâmplarea, iar cei tineri aveau altele pe cap; singurul peste care căzuse povara dată de Dumnezeu să albească numele familiei era tatăl ei, care se dovedise bucuros și cu asupra de măsură de grăbit să încheie învoiala. După o singură zi, în biserica goală din sat, Pelagia, fără rochie de mireasă, fără ospăț, doar cu un preot și un diacon lângă ea, îl luase de bărbat pe Nikos. Era mulțumită. Mai avea doar să-i sărute mâna bătrânului, să se urce în căruță și să plece în mai puțin de două ceasuri. Părăsise ținutul, trăgând nădejdea că n-o să mai vadă pe nimeni născut acolo vreodată.

YONTEN

Sărbătoarea de Losar se sfârșise și intraseră în noul an lunar. Cu o seară înainte, odată închise porțile mănăstirii, începuseră să facă curățenie după miile de pelerini. Șterseseră băncile de lemn și mesele joase, măturaseră pietrișul din curtea unde se țineau dezbaterile și lăsaseră aerul rece de februarie să asprească încăperile lungi unde studiau. Zeități mai mari sau mai mici moțăiau în curte sub vârtejuri de fum de lemn de agar. Puzderie de rugăciuni își luaseră deja zborul, iar mantrele agățate de arborii vieții, din miezul cilindrilor de metal, leșinate de atâta învârtit, se bucurau de liniște.

Intră în atelier pentru ultima oară. Pentru ultima oară? Cel puțin, pentru o vreme. Trebuia să-și înceapă pelerinajul ritualic. Trei ani avea să mediteze și să se roage, singur, una cu pământul și cu cerul, având doar roba de pe el și, la brâu, bolul pentru feliile de brânză uscată, fructe, unt, grâne și apă primite de la binevoitori. Nu mai era de mult de datoria lui să ducă în fiecare dimineață apă statuii lui Buddha din atelier, dar stăruise să fie lăsat, în semn de rămas-bun.

Femeia învelită într-o țesătură groasă se sprijinise de un pin, ca o umbră. Ținea ochii închiși și capul înclinat într-o parte. Cum ajunsese aici? Se furișase în mănăstire după ce închiseseră poarta? Rămăsese încă din timpul slujbei de seară și se ascunsese?

Yonten lăsă gălețile jos și se apropie de ea cu pași mici, ca să n-o sperie. În clipa în care ajunse în dreptul ei, Catarina deschise ochii. Verdele uriaș, înconjurat de cercuri subțiri de grafit indigo, violaceu de la nopțile nedormite, de la nopțile pelerinajului și de la multe alte nopți dinaintea acestora, îl înlemni. Era îmbrăcată foarte simplu și, deși pătura care o acoperea putea fi cumpărată la fiecare colț de stradă din Lhassa, Yonten ghici că împărțea cu ea semnele unor adâncimi bine cunoscute, de multă vreme. Duse mâna la buze, făcându-i semn să tacă, apoi îi făcu alt semn: să-l aștepte. Femeia nu părea să-l vadă sau să aibă gândul să se desprindă de-acolo.

Lama lăsă gălețile și se grăbi în atelier, nu era timp de pierdut, pentru că urmau să se trezească toți și cineva putea s-o alunge din mănăstirea unde nu avea voie să rămână peste noapte. Luă de pe o poliță o cutie mică de lemn, pe care o meșterise din resturi de la blocurile tipografice. Sperând s-o găsească din nou, coborî în fugă, ascunzând cutia în care erau cinci steaguri de rugăciune pictate și un mic sac din pulu purpuriu.

Catarina era încă acolo. Mai devreme, nu ieșise odată cu ceilalți; drumul întins pe mai multe zile o obosise cumplit, lipsa opiului o chinuise, frigul gros și fumul de tămâie îi dăduseră peste cap toate simțurile. Seara îi rămăsese în amintire ca un lung șir de incantații, acoperite de zgomotul asurzitor al plăcilor de aramă lovite, de roți ale dharmei care se roteau, un carnaval de sunete portocalii și verzi și albastre, din cauza cărora alunecase într-o veghe fierbinte. După ceremonie, cu ultimele puteri, se târâse sub un copac, ca să-și vină în fire.

Când deschise ochii a doua oară, un tânăr lama stătea în fața ei și îi întindea un sipet din lemn negeluit. Călugărul duse încă o dată mâna la buze - nu-și dorea să fie văzuți - și, mergând în fața ei, îi deschise o poartă ascunsă în zid, din spatele căreia pornea o cărare, întretăiată mai jos cu drumul Serei. Caterina îl urmă ca-n vis, așa cum i se întâmpla uneori să urmărească norii în zborurile ei din Xi'an.

Yonten se întoarse cu gălețile cu apă și, îngenuncheat la picioarele statuii lui Buddha, începu să frece bolurile de aramă. După trei ani de pribegie, putea alege să rămână în mănăstire sau să urce la sihăstriile de deasupra Serei. Să plece în lume, să fie învățătorul altora, să picteze. Era liber. Lotusul nu întreabă când să înflorească, vântul nu întreabă din ce parte să bată. Toate ilustrațiile care ieșeau din mâinile lui doar treceau prin el. Vasul în care curge apă nu este apa.

Terminase prima parte a pregătirii și nu mai avea nevoie de piatra căzută din cer. Așa cum îi spusese de nenumărate ori Nyoshul Rinpoche că se va întâmpla, talentul lui ajunsese iubire. Cel mai pur sunet din univers. În șirul nesfârșit al nașterilor și morților înlănțuite, cel care se întorsese de două ori din bardo devenise, după multă străduință, un fir de nisip.

Spălă și ultimul dintre vase, bolul de mâncare, și-l agăță la brâu, se înfășură în robă și coborî. Ieși pe aceeași portiță ascunsă pe care o împinsese, cu puțin timp înainte, pe Caterina. Femeia nu plecase, doar coborâse câțiva pași pe cărare. Ca orice iubitor al opiului, Catarina se descurca mai bine cu stările între realitate și vis decât cu realitatea în sine și părea că doarme în picioare, fără să se sprijine de nimic.

Trecu pe lângă ea și se înclină fără să o mai trezească de această dată, minunându-se încă o dată de trăsăturile ei și de ochii verzi, care tăiaseră noaptea în două. În orânduirea ascunsă a lucrurilor care ne leagă unii de alții, piatra venită din altă lume se întorsese la o ființă din altă lume. Un cerc închis. În mers, Yonten murmură - om mani padme hum - și se pierdu în vale.

Descumpănită, Catarina deschise cutia de lemn. Sub steagurile de rugăciune noi și stofa roșu-închis, bucata de meteorit clipea stins, încețoșându-i și mai mult culoarea ochilor, ca atunci când, pe planșeta unui pictor, două culori intră una într-alta.

Citiți o cronică a acestei cărți aici.
Citiți un alt fragment din această carte aici.