Frumoasă era Sena pe sub florile mele

Citiți o cronică a acestei cărți aici.


 Adrian Cioroianu este profesor la Facultatea de Istorie a Universității din București, instituție în care lucrează de trei decenii. A fost ambasador pe lângă UNESCO la Paris între 2015 și 2020, iar din 2021 este manager al Bibliotecii Naționale a României.
A publicat consistent în numeroase ziare și reviste din țară și poate fi urmărit adesea - în calitate de colaborator sau realizator - în programe ale televiziunilor din România.
Este autor al mai multor volume de istorie, culegeri de eseuri pe teme istorice sau politice, scenarii pentru documentare istorice de televiziune și, mai recent, al unui roman. Este unul dintre istoricii care au înnoit, din punct de vedere metodologic și tematic, imaginea asupra trecutului. Toate acestea și pentru că, în copilărie, i‑au plăcut poveștile. Mai întâi numai poveștile, apoi guma de mestecat și poveștile, apoi romanele lui Jules Verne și poveștile, apoi benzile desenate și poveștile, apoi istoria și poveștile, apoi Marilyn Monroe și poveștile, apoi parfumurile și poveștile.
La Curtea Veche Publishing a publicat seria Cea mai frumoasă poveste (Câteva adevăruri simple despre istoria românilor, 2013, 2020; Nu putem evada din istoria noastră, 2016; O țară se construiește zi de zi, 2019) și mai multe volume de nonficțiune pentru copii.
Adrian Cioroianu ne invită să luăm Parisul la pas și să-l privim prin ochii lui, în perioada mandatului de ambasador UNESCO. Alături de el, aflăm la fiecare colț de stradă un subiect de analizat, aprofundat sau admirat: istoria e pretutindeni. Descoperim scene de viață emoționante, ne molipsim de dragostea pentru cărți, buchiniști și volume de benzi desenate, degustăm vinuri fine - deopotrivă românești și franțuzești -, scotocim prin anticariate și hoinărim prin surprinzătoarele brocantes de la sfârșit de săptămână, adulmecăm parfumuri vechi și ne lăsăm izbiți de miasmele străzii. Admirăm plajele Franței de la Mediterană până la Atlantic, târguim legume din Vendée și savurăm o plachie cosmopolită cu pește local. Învățăm din respectul francezilor pentru patrimoniu, luăm parte la dezbateri despre terorism și religie, biblioteci și digitalizare și aflăm cum, de fapt, pandemia a întărit lumea. Legăturile culturale dintre țări și solidaritatea sunt în continuare cruciale, subliniază diplomatul, încredințat că soarta Franței de azi e determinantă pentru soarta Europei de mâine.

Cu luciditatea istoricului dublată de umorul și jovialitatea omului cu gust pentru viață, trecând prin politică, greve, mișcarea Vestelor galbene sau fenomenul #BalanceTonPorc, Adrian Cioroianu alcătuiește în aceste pagini portretul societății franceze à l'intérieur.


Odată adormit, somnul mi‑a fost anormal de tulbure - sau tulburat, aș spune retrospectiv.

Pe sub geamul noului meu apartament se mai întâmpla să treacă noaptea câte o mașină, două sau zece, cu sirena aprinsă. Toți cei care locuiesc într‑un oraș cunosc senzația: auzi sirena venind de undeva de departe, sunetul ei are o maximă amplitudine atunci când ajunge aproape, pentru ca mai apoi decibelii să dispară în noapte, fără să‑i regreți vreo clipă. Iar la Paris, dacă ești aproape de o arteră cât de cât importantă, acest aspect nocturn devine esențial: nimic important, nici în bine și nici în rău, nu poate ocoli cheiurile Senei. Or, ferestrele mele dădeau chiar spre cheiul Senei - de unde concluzia: nicio noapte nu a fost liniștită de la un capăt la altul.

În amorțeala subțire a somnului de‑atunci, la acel început de noapte, nu mi‑am dat seama că, vreme de câteva ore, pe sub geamuri nu a trecut o singură mașină - ci, aveam să pricep ulterior, au fost cu mult mai multe, într‑un du‑te‑vino accelerat spre și dinspre o circă de poliție aflată nu departe de mine, pe cheiul Senei.

Puțin după trei noaptea, ora locală, am deschis ochii, forțat pesemne de zgomot, și am ascultat nelămurit vreme de câteva minute. Pe sub geamurile mele părea să se desfășoare un raliu bezmetic: mașini, sirene, pneuri alergând asfaltul, claxoane, iar și iar sirene. M‑am ridicat din pat și am tras perdelele ferestrei dinspre chei. Peisaj de vis: sub lumina becurilor de pe stâlpi, nici picior de om pe trotuare, doar un șir de automobile răzlețe mergând alene pe stradă, astfel încât multele mașini și dubițe de poliție care veneau, veneau și tot veneau să le poată depăși în viteză.

Priveliștea trotuarelor goale mi s‑a părut demnă de imortalizat - era o noapte de toamnă târzie, vremea în ultimele zile fusese călduță, drept care la orice oră din zi și din noapte tot mai vedeam pe‑acolo câțiva trecători. Nu și în acele momente. O vreme, m‑am gândit să caut telefonul și să fac o poză de amator trotuarului gol din fața locuinței (chiar nu mai văzusem așa ceva, pentru că nici nu fotografiasem la acea oră din noapte). Dar telefonul meu, atunci, era - cum fac de obicei - în altă cameră, pentru că mi se spusese, pe la finalul anilor '90, că nu e tocmai bine să dormi cu celularul la cap.

Cum se va vedea, n‑am mai reușit să fac nicio poză cu ceea ce mi se părea inițial a fi o pașnică singurătate a trotuarelor.

Ridicat din pat, am băut două guri mari de apă și - părându‑mi‑se cam răcoare și cam prea mare zgomotul ambiental - am mers în sufragerie, să văd dacă nu cumva am lăsat deschise geamurile dinspre stradă. Nu, geamurile nu erau deschise. Dar în acest scurt periplu printre pereți am trecut și pe lângă telefonul lăsat în sufragerie, la timp pentru a‑i vedea ecranul luminat!

Am fost mai mult decât surprins să aflu că aveam douăzeci și șase de apeluri la care nu răspunsesem (!) doar în ultimele trei ore de somn și mai bine de patruzeci de mesaje. Bizar! Niciun om normal, în condiții normale, nu primește zeci de apeluri telefonice în toiul nopții și nici zeci de mesaje!

[...]

Nu e rolul meu să spun dacă Parisul s‑a schimbat în bine sau rău - aici, fiecare e liber să aibă opinia sa. În rândurile de față voi vorbi despre un fenomen care, istoric vorbind, a existat mereu la Paris - dar și‑a schimbat fețele și personajele, prin secole și prin decenii: cerșetoria și scamatoria stradală, sub diversele ei forme, mai simple sau mai elaborate. Sper ca rândurile următoare să nu fie rău interpretate: nu intenționez să descriu pegra unui oraș altfel luminos, ci doar unele lucruri marginale pe care le‑am văzut zi de zi și pe care le‑am privit cu o curiozitate de profesor de istorie.

Am notat aceste observații despre cerșetori și scamatori, la origine, și dintr‑o încercare de a evada din realitatea imediată a acelor zile - pentru că tocmai în perioada în care creionam acest fragment (primăvara-vara lui 2016) se întâmpla ca toată lumea să vorbească mai ales despre teroriști (am făcut‑o și eu, desigur). Să recunoaștem: cerșetorii nu or fi ei plăcuți privirii atunci când te plimbi prin Orașul lumină, dar cu siguranță sunt mai inofensivi decât jihadiștii care omoară oameni la Paris sau Bruxelles.

În același timp, nu neg un lucru evident pentru mulți dintre dumneavoastră - care sunteți oameni cu carte și de carte: luând note de‑a lungul șederii mele la Paris (și publicându-le pe unele dintre ele), le‑am gândit de la bun început ca aceste pagini să devină parte din cartea pe care acum o aveți în mâini. Viața, care m‑a purtat prin diverse locuri de pe această planetă și în diverse momente culturale sau politice, m‑a (re)învățat ceea ce, de altfel, ne spuneau inclusiv profesorii mei de la Școala generală nr. 18 (acum se cheamă altfel) din Craiova, de pe Calea Unirii, cum cobori spre Parcul Romanescu: că e bine să ne notăm lucrurile importante din viață. Despre așa ceva este vorba și aici: cu mențiunea faptului că, supuși cum suntem timpurilor în trecere, nu știm, în orizontul proxim, ce anume este important și ce nu. Drept care, în afara agendei pe care‑o țin (și pe care mi‑o fac de multe ori alții), am intenția să vă propun aceste meditații, poate anecdotice, poate conjuncturale, dar care au făcut parte din realitatea mea la Paris.

[...]

Marea poveste intelectuală a anului 2016 a fost însă alta: pasionații artelor de pretutindeni au aniversat o sută de ani de la debutul unuia dintre cele mai curioase, mai greu de încadrat, dar și mai prolifice curente artistice ale epocii moderne - dadaismul. Deși nu s‑a născut la Paris, dadaismul și spiritul său sunt inseparabil legate de acest oraș, așa cum se întâmplă cu toată arta și literatura modernă în genere.

Un măreț spectacol despre nimic

Tipurile de discurs comemorativ în privința dadaismului sunt atât de diverse, încât, dintre cei interesați, fiecare poate alege ce interpretare dorește. Pentru unii, dadaismul a început prin a fi un spectacol despre nimic și a sfârșit la fel, într‑un mare nimic. Pentru alții, dimpotrivă, dadaismul a fost cea mai importantă inovație artistică a secolului al XX-lea, cu ecouri până astăzi. Pentru unii, dadaismul a fost o glumă care nici măcar nu s-a spus până la capăt, dat fiind că, în decurs de câțiva ani, principalii protagoniști s‑au certat între ei, s‑au mutat în diverse colțuri ale Europei sau ale lumii și au luat căi de gândire diferite - unii spre catolicism, alții spre comunism, iar alții spre suicid. Pentru alți cercetători, dadaismul este nici mai mult, nici mai puțin decât nucleul din care s‑a dezvoltat modernitatea ca atare, în artele secolului al XX-lea - de la happeningurile poetice la avangardism, suprarealism, futurism, cubism, la teatrul absurdului sau muzica punk.

Asta face ca, în continuare, să nu fie ușor să scrii despre dada - mai ales pentru cineva care nu are pregătire de istoric al artelor (așa cum e cazul meu). În ceea ce mă privește, am fost mai curând interesat de aspectele sociale și politice ale mișcării - peisajul în care a apărut, când și de ce s‑a întâmplat, mesajele pe care le‑a transmis prin celebrele manifeste dadaiste, propaganda pe care a făcut‑o (chiar și atunci când dadaiștii își băteau joc de propagandă și de însăși ideea de manifest!).

Și, în anul 2016, orice om cât de cât atent la actualitatea culturală n‑a putut să nu observe că dada a fost, peste tot în lume, din nou pe afișe. De la Zürich la New York, de la Paris la București, de la Amsterdam la Köln și în alte și alte orașe de pe diverse continente s‑au succedat colocvii, expoziții, retrospective, lansări de carte și tot restul.

În luna martie 2016, mi s‑a părut cu totul potrivită (și binevenită) ideea ca standul românesc de la Salon du Livre de la Paris să fie organizat (de către Institutul Cultural Român) în spirit dada. Am participat cu mare plăcere la acea ediție a Salon du Livre și m‑am implicat pe cât am avut posibilitatea. Pe de altă parte, trebuie să recunoaștem evidența: cu excepția câtorva specialiști, distinși și relativ discreți (precum criticul literar Paul Cernat, de exemplu), mediul public românesc nu excelează în cunoașterea sau rememorarea acestui fenomen cultural, iar ideile clișeizate (de genul dadaismul a fost creat de românul Tristan Tzara) nu pot suplini această cunoaștere. Drept care cu atât mai fericită mi se pare, în ultimii ani, apariția - grație unui cercetător român, actualmente profesor universitar în Belgia, cred - a primei biografii a lui Tristan Tzara, la o editură de mare prestigiu, carte din fericire tradusă recent și în limba română. În linii mari, povestea mișcării dada e cunoscută și, mai presus de toate, e cum nu se poate mai simpatică. În anul 1916, în plin război mondial (primul, abia...), în orașul elvețian Zürich, o mână de tineri au găsit o manieră inedită de a‑și arăta disprețul față de război și față de mersul lumii. Cadrul era propice - Elveția fiind o țară neutră, spre ea tindeau să vină toți tinerii care doreau să scape de o posibilă încorporare în armatele naționale ale vremii. Într‑o sală modestă din Spiegelgasse, la numărul 1, ei "inventează" o formă de manifestare pe care o vor numi Cabaretul Voltaire (gânditorul și scriitorul francez de secol XVII Voltaire fiind apogeul de acțiune contestatară la care se puteau gândi atunci). Clădirea respectivă se află și astăzi în picioare, iar turiștii care ajung acolo o imortalizează încă, în mii și mii de instantanee - semn că legenda Cabaretului este în continuă expansiune.

Seara în care a început dada

Totul pare să fi început în seara de 5 februarie 1916, cu un happening artistic în ton cu rebeliunea comună a unui grup de artiști tineri - seară în care, printre alte acte de exhibiție artistică, Tzara a recitat din versurile sale în limba română. Proaspăt ajuns la Zürich în toamna anului 1915, foarte tânărul Tzara încă nu cunoștea bine limba franceză și nicidecum nu scria în această limbă; mai degrabă, în acei ani el era recognoscibil prin "franceza lui poticnită și [prin] râsul puternic".

Aceste reuniuni, inaugurate astfel, cuprindeau recitaluri de poezie (deseori suprapuse, pe mai multe voci), cu interjecții sau cuvinte în limbi de neînțeles pentru mulți dintre cei de față, cu zgomote, mimică și bizare mișcări corporale, totul într‑o atmosferă de nonsens, bufonerie și ironie dusă la extrem. Nu era foarte clar, și nici nu conta pe moment, dacă protagoniștii aveau o idee directoare în demersul lor (de fapt, nu aveau), dar era limpede că tot acel zgomot ritmat și toată acea joacă entuziastă cu cuvintele erau forma lor de protest față de, cum spuneam, mersul lumii.

În acest grup se aflau - recapitulează Brendel - trei germani (poetul Hugo Ball, poetul și jurnalistul Richard Huelsenbeck, cântăreața de cabaret Emmy Hennings), doi români (poetul Tristan Tzara și artistul plastic Marcel Iancu), un francez alsacian (poetul Hans Arp), elvețianca Sophie Taeuber (dansatoare și mânuitoare de marionete, ea va deveni ulterior soția lui H. Arp) și, ultimul venit în grup, un austriac (dandyul scriitor și anarhist Walter Serner).

Desigur, în jurul lor se aflau mai mulți camarazi de idei - dar nu este intenția textului de față să vorbească despre toți aceștia.

În grupul inițiatorilor, cea mai în vârstă - precizează Brendel - era actrița Emmy Hennings, la cei treizeci și unu de ani ai săi. Cel mai tânăr era Tristan Tzara, care încă nu împlinise douăzeci de ani - născut fiind în aprilie 1896, într‑o familie de evrei români din Moinești, Bacău. Numele său "de buletin" era Samuel Rosenstock - "buletin" este însă un fel de‑a spune, pentru că situația civilă a familiei din România a lui Tristan Tzara ar necesita o discuție aparte, date fiind problemele autoprovocate pe care le‑a avut statul român, la cumpăna dintre secolele XIX și XX, cu încetățenirea evreilor de pe teritoriul său (iar familia Rosenstock nu avea, propriu‑zis, cetățenie română).

Cert este că, la Zürich, Tristan Tzara (care nu poseda un pașaport românesc propriu‑zis, ci doar un fel de act de călătorie) va avea în permanență o situație civilă cu totul precară, care se va prelungi inclusiv în deceniul următor, când se va muta (în ianuarie 1920) la Paris, de data aceasta fără să aibă vreun pașaport elvețian și niciun fel de sursă de venit cât de cât certă.

[...]

Unele stereotipuri devin, cu timpul, mai puternice decât adevărul istoric. Cam așa e și cazul baghetei franțuzești - pâinița crocantă și lungă de care este legată, în mintea noastră, imaginea vieții la Paris. În filme, reclame, romane și benzi desenate, imaginea‑tip a bărbatului (și mai ales a femeii) care vine de la cumpărături (adesea cu bicicleta) conține și o pungă în care se văd ceva verdețuri, o sticlă de vin roșu și - desigur - o baghetă.

În realitate, strict istoric, pâinea tradițională a francezilor nu a fost bagheta, ci una mare și grea - la miche, din aluat cu drojdie, frământat -, asemănătoare cu cea din brutăriile românești de pe vremuri (nu tocmai îndepărtate) sau cu pâinea așa‑zis "germană" pe care o mai găsim astăzi prin unele magazine din marile noastre orașe (la prețuri mai mari decât în Germania, evident).

Revine la belle miche

Bagheta pariziană este o invenție relativ recentă și are o poveste care, dacă am înțeles‑o bine, mi s‑a părut interesantă (mi‑a spus‑o într‑o seară un comerciant ce vindea pâine tradițională și care, mi s‑a părut, cam disprețuia bagheta).

Așadar, imaginați‑vă că suntem spre finele secolului al XIX‑lea, tot Parisul e un șantier de construcții, nu numai grație ideilor baronului Haussmann (planurile acestuia deja erau materializate de câteva decenii), ci pentru că la Paris se lucra... la metrou. Or, printre muncitorii din subteran deseori se mai iscau certuri, și nu puțini erau cei care scoteau unul la altul cuțitul (sau briceagul). Degeaba diriginții de șantier au încercat să impună venirea la lucru fără cuțite sau bricege - le erau necesare muncitorilor pentru a tăia pâinea, la miche, în pauza de prânz!

Legenda spune că, atunci, un inginer de pe un punct al șantierului s‑a dus la o brutărie din apropiere și a întrebat dacă nu s‑ar putea face o pâine care să fie ruptă, și nu tăiată. Și așa a apărut la baguette: mai mică decât la miche (bagheta are circa două sute cincizeci de grame, pe când pâinea tradițională avea între unul și două kilograme), mai ieftină, mai ușor de făcut, mai ușor de copt și cu mai multă coajă, bagheta a devenit rapid atât de populară, încât a fost preluată de toți brutarii... iar muncitorii nu au mai avut nevoie de bricege ca s‑o taie.

Această poveste mi‑a fost spusă într‑o după-amiază, în nici două minute, de un brutar artizanal cu un mic stand într‑o piață - dintr‑acelea care se organizează o dată sau de două ori pe săptămână. Se apropia ora închiderii (dacă nu cumva și trecuse) și eu păream unul dintre ultimii clienți posibili. Nu căutam pâine, dar amabilitatea omului m‑a făcut să‑i cumpăr una dintre pâinile grele cu care venise la piață; n‑o dădea scump (după prețurile pariziene): 5 euro, adică prețul a vreo patru sau cinci baghete. Dar producătorul m‑a asigurat că pot mânca din ea vreme de o săptămână - ceea ce merita încercat.

Peste câteva luni de la această întâmplare, îmi cad ochii pe un articol dintr‑un săptămânal ce spunea că parizienii se întorc la frumoasa lor pâine tradițională, la belle miche, că tot mai mulți brutari - boulangers - o propun pe piață și că se vinde din ce în ce mai bine. Ca să vezi! Bagheta rămâne pentru turiști, pe când la miche redevine preferata parizienilor!

Citiți o cronică a acestei cărți aici.