Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Dialoguri  Sageata  Interviuri

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Amir Kolben: Vreau să vă uitaţi la creaţia mea şi să spuneţi: Acolo aş putea fi eu!


Gina Şerbănescu, un interviu cu Marina Roman, un interviu cu Amir Kolben

25.05.2007
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Amir Kolben este unul dintre cei mai importanţi coregrafi israelieni. A dansat ca solist la Bat-Sheva Dance Company şi Israel Ballet. A fost cofondator şi director artistic al companiei Tamar Jerusalem Dance. Actualmente, are funcţia de director artistic al companiei al cărei fondator este, Kolben Dance Company din Ierusalim. Amir Kolben a condus departamentul de dans al Academiei de Muzică şi Dans din Ierusalim. Alături de Răzvan Mazilu, Amir Kolben semnează coregrafia spectacolului de teatru-dans Block Bach de la Teatrul Odeon din Bucureşti.

Gina Şerbănescu: Nu sînteţi pentru prima oară în România...
Amir Kolben: Aceasta e treia mea prezenţă în România, am mai fost cu compania mea de dans la Gala Dansului la Teatrul Odeon şi la Sibiu, unde am prezentat piese a căror coregrafie am semnat-o.

G.Ş.: Care e motivul prezenţei dumneavoastră acum, în România?
A.K.: Am fost invitat de Răzvan Mazilu să coregrafiez anumite secţiuni din spectacolul de teatru-dans Block Bach de la Teatrul Odeon. Singurul lucru pe care l-am ştiut iniţial a fost doar ceea ce emană în mod natural chiar din titlul spectacolului: muzica este a lui Bach, iar contextul spectacolului este plasat la bloc. Văzîndu-i pe Monica Petrică şi Răzvan Mazilu în Israel, cu spectacolul Un tango más, am acceptat cu bucurie invitaţia.

G.Ş.: Care a fost cea mai importantă experienţă pe care aţi avut-o ca dansator?
A.K.: Ca dansator, mărturisesc că cele mai relevante experienţe au fost legate de ceea ce am interpretat în propria mea coregrafie. Dar trebuie spus că pe vremea cînd eram solist la Bat-Sheva Dance Company, am colaborat cu coregrafi renumiţi şi cu cea mai mare plăcere mi-i aduc aminte pe cei cu care am lucrat în anii mei de început. Am avut şansa de a lucra cu Anna Sokolow, care m-a învăţat foarte mult despre ceea ce înseamnă pasiunea pentru această profesie, despre modul în care trebuie să fii extrem de prezent în absolut orice faci. Ea mi-a dat o lecţie de viaţă extrem de importantă, pe care o port cu mine tot timpul de atunci.

G.Ş.: Cîţi ani sînt de atunci?
A.K.: Mulţi... Se întîmpla prin 1979.

G.Ş.: La ce vîrstă aţi început să dansaţi?
A.K.: La 17 ani. Apoi am intrat în armată timp de trei ani, după care am revenit la dans.

G.Ş.: Judecînd după modul în care am văzut că vă mişcaţi în timpul repetiţiilor, am crezut că aţi început dansul mult mai devreme.
A.K.: Dumnezeu m-a dăruit cu un corp bun... dar pe care eu l-am completat cu foarte multă muncă.

G.Ş.: Există un coregraf cu care nu aţi lucrat, dar care credeţi că a avut o influenţă asupra modului în care vă elaboraţi limbajul artistic propriu?
A.K.: Eu consider că sînt influenţat de creatorii cei mai bun, dar în acelaşi timp încerc să "torn" aceste influenţe în propriul meu limbaj, care e diferit de cel al coregrafilor pe care îi admir. Am adorat creaţia lui Jiri Kilian din prima clipă cînd am avut acces la ea. Sunt influenţat şi de William Forsythe, de modul în care el gîndeşte problema corpului, am fost de asemenea influenţat de Pina Bausch. Aşa cum vă spuneam, sînt influenţat de cei mai buni, a căror creaţie nu are cum să nu te impresioneze şi să nu îţi atingă inima. Dar încerc tot timpul să fiu conştient de ceea ce înseamnă de fapt o influenţă şi cum trebuie procesat tot ceea ce primeşti, în propriul limbaj. Influenţa trebuie să acţioneze ca fertilizator al propriei creaţii şi nu ca un impuls pentru a fi ca altcineva. Îmi doresc să fiu tot timpul eu însumi, deschizîndu-mi constant ochii către ceea ce se întîmplă în jurul meu.

G.Ş.: Atunci cînd creaţi ceva, aveţi întîi sensul, semnificaţia căreia îi adaptaţi mişcarea, sau simţiţi întîi mişcarea, după care din ea se naşte semnificaţia?
A.K.: Ambele. Nu am o singură modalitate de a lucra, îmi schimb mereu metodele şi am multe atitudini către ceea ce înseamnă realmente coregrafia. Uneori creez o mişcare despre care nu am nici cea mai vagă idee cărui context îi aparţine şi în timpul lucrului îi descopăr apartenenţa. Alteori ştiu clar care e semnificaţia şi relaţia cu un context şi pornesc de la asta. O modalitate importantă de creaţie este pentru mine improvizaţia, improvizez foarte mult cu dansatorii mei. E o metodă care se adresează unor diverse nivele de creativitate şi îmi permite să descopăr lucruri la care altfel nu m-aş fi gîndit şi pe care le integrez ulterior în creaţia mea, pentru că se întîmplă pur şi simplu. Iar lucrurile care se întîmplă pur şi simplu au de adesea mai multă forţă şi prospeţime decît cele planificate.

G.Ş.: Este un fel de brainstorming coregrafic...
A.K.: Întocmai. Desigur că într-un final totul trebuie structurat. Iar dansatorii mei, cu care lucrez de ani buni ştiu că, deşi contextul este dat, ei sînt liberi să se exprime, că structura nu e constrîngătoare.

G.Ş.: Mă interesează cu precădere modul în care dumneavoastră priviţi corpul. Este el un instrument pentru dansator? Sau mai bine spus, consideraţi că există dualităţi de genul spirit-trup, fizic-mental? Sau e vorba de un întreg?
A.K.: Desigur că e un întreg. Nu se pot face separaţii nete.

G.Ş.: Dar conform unei paradigme culturale, sîntem obişnuiţi să privim corpul ca separat de spirit...
A.K.: Desigur, corpul e considerat adesea un vehicul pentru minte sau spirit. În baletul clasic, de exemplu, corpul este privit ca un instrument care trebuie să atingă perfecţiunea. Modul în care predau eu dansul ţine cont de problematica trupului care trebuie abordat la modul cel mai uman cu putinţă, deşi uneori dansatorii cu care lucrez cred că nu pot face ceea ce le cer. Dar într-un final trebuie să ajungă să facă lucruri extreme în modul cel mai natural. Pentru acest scop, corpul trebuie tratat cît mai uman, pentru că e vorba de lupta cu limitele, nu de a le forţa neapărat, ci de a permite unei posibilităţi mai largi să se deschidă. Dansatorii trebuie să fie cît mai implicaţi emoţional. Un dansator care se urcă pe scenă şi e gol pe dinăuntru, neavînd un motiv lăuntric pentru a transmite limbajul coregrafic, mă plictiseşte. Dacă tehnic e foarte bun, pot aprecia cît de bun dansator e, dar doar în termeni strict tehnici; un astfel de dansator nu îmi va stimula niciodată imaginaţia, nu mă va mişca în nici un fel. Totuşi, nu trebuie să credem că dansatorii, chiar şi cei mai buni, sînt tot timpul conştienţi de ceea ce exprimă corpul lor. O conştienţă neîntreruptă cu privire la ceea ce ar putea însemna în fiecare clipă fiecare gest ar fi paralizantă. Modul în care corpul îşi organizează semnificaţiile este extrem de complex şi se manifestă contextual.


Tot ceea ce creez este ca un jurnal...

G.Ş.: Care e cea mai importantă sursă de inspiraţie pentru dumneavoastră?
A.K.: Eu însumi, cred. Într-o vreme, mă influenţa mult lumea exterioară, iar ceea ce primeam era filtrat prin subiectivitatea mea. Acum se întîmplă exact opusul. Lucruri care se petrec înlăuntrul meu se îndreaptă spre lume. Ca să fiu sincer, e vorba de mine reacţionînd la lumea exterioară şi nu de lumea absorbită de mine. Lumea se strînge, devenindu-mi mai aproape, dar pe măsură ce se întîmplă acest lucru descopăr foarte multe înlăuntrul meu. Desigur, sînt continuu interesat de ce se întîmplă în jurul meu, dar trebuie să spun că ceea ce port înlăuntru îmi oferă mai multă bogăţie decît lumea exterioară. Sunt foarte curios de ceea ce se petrece în lumea ce mă înconjoară, dar dansul şi coregrafia vin din interior.

G.Ş.: Lumea exterioară e compusă din diverse culturi. Credeţi că un context cultural e hotărîtor pentru un creator? Dacă aţi fi aparţinut unei alte culturi, aţi fi creat diferit?
A.K.: Cu siguranţă. Fiecare cultură generează produsele care i se potrivesc cel mai bine. Am auzit adesea întrebarea: există un specific al dansului israelian? Există, desigur, dar nu e tocmai uşor de definit. Eu l-aş defini în termeni de agresiune, de cucerire a spaţiului, de pasiune, dar şi de deschidere, chiar de deschidere brutală. Fiecare cultură generează un limbaj propriu cu un anumit grad de unicitate şi, desigur, creativitatea este stimulată atunci cînd diferite culturi se întîlnesc. Cînd am fost în Statele Unite, am participat la multe cursuri de dans african şi îmi spuneam: "Niciodată nu voi putea crea ceva atît de minunat ca un dans african". Într-un final, am integrat influenţa africană în ultima mea creaţie, Anotimpurile, pe muzica lui Vivaldi. Desigur, rezultatul nu e un dans african, este prelucrarea unor impresii.

G.Ş.: Stranie alăturare între lumea lui Vivaldi şi dansurile africane. La fel de stranie ca şi crearea unui context dat de viaţa la bloc pe muzica lui Bach.
A.K.: Există ceva în creaţia lui Bach care mă atinge tot timpul. Improvizez foarte mult pe muzica lui Bach pentru că oferă foarte multă inspiraţie, tocmai pentru că e deschisă către nenumărate contexte. Bach se dovedeşte un extraordinar compozitor contemporan, chiar dacă a creat cu mai bine de două secole în urmă.

G.Ş.: Pentru că am vorbit de specificitatea pe care o dă apartenenţa culturală, trebuie să vă întreb cum colaboraţi cu dansatorii români?
A.K.: Nu numai că lucrez cu doi artişti care aparţin unei culturi diferite de a mea, dar ei sînt şi foarte diferiţi între ei, ca personalităţi artistice. Răzvan Mazilu vine din zona dansului contemporan, iar Monica Petrică are un background clasic extrem de bogat, ambii dovedind, desigur, disponibilitate spre experimentarea unor limbaje coregrafice diverse. Diferenţa dintre personalităţile lor artistice face colaborarea lor foarte interesantă. Răzvan este un dansator extrem de puternic şi îşi foloseşte foarte mult forţa pe care o are. Monica dovedeşte foarte mult lirism şi, date fiind aceste calităţi ale lor, am încercat să le adaptez acelei caracteristici specifice culturii din care provin şi de care vorbeam mai devreme: cucerirea spaţiului prin dans. Pot spune că am întîlnit doi dansatori foarte buni, cu energii diferite de a mea, iar întîlnirea a trebuit să se producă astfel pe un nivel diferit. Au dat dovadă de un mare entuziasm pe parcursul colaborării noastre şi e minunat să lucrez cu ei.

G.Ş.: Care sînt principalele teme ale creaţiei dumneavoastră? Aveţi subiecte predilecte?
A.K.: Nu ştiu dacă pot spune că există teme principale, dar pot spune cu siguranţă că ceea ce creez reflectă punctul în care mă aflu în această etapă a vieţii mele, ceea ce este realmente esenţial pentru mine, ce înseamnă lumea mea acum. Tot ceea ce creez este ca un jurnal.

G.Ş.: Un jurnal în mişcare...
A.K.: Întocmai. Dacă trec printr-o criză personală, ea se va reflecta transfigurat în ceea ce voi aduce în scenă, dacă mă îndrăgostesc, la fel. Dacă sînt marcat de explozia unei maşini în Ierusalim, şi acest fapt va avea un ecou în scenă. De fapt, tot ceea ce aduc în scenă mă interesează şi în măsura în care alţii se pot reflecta în ceea ce văd. Mă interesează să priviţi spre ceea ce creez şi să spuneţi: "Acolo aş putea fi eu!". Şi pentru ca acest fapt să se petreacă trebuie să fie adevărat şi extrem de personal. Pentru mine, dansul este un act intim de expresie.

G.Ş.: De ce trebuie să dea dovadă un dansator, mai înainte de orice altceva?
A.K.: De pasiune, fără îndoială. Tehnica este extrem de importantă, desigur, dar fără pasiune nu poate exista acel dans care să însemne totul pentru cel care interpretează.

(Gina Şerbănescu, interviu preluat din Observator Cultural, mai 2007)




Coregraful israelian Amir Kolben a stat trei săptămâni la Bucureşti, pentru a pregăti un nou spectacol de teatru-dans la Teatrul Odeon, Block Bach, o poveste despre trup şi despre suflet, despre existenţa noastră cotidiană.

Ştiam că Amir Kolben se află din nou în România, dar vestea că urma să realizez un interviu cu unul dintre cei mai importanţi coregrafi ai lumii, mărturisesc, m-a emoţionat. Şi nu ştiu cum s-a întâmplat, dar primele fotografii pe care le-am deschis pe www.kolbendance.com au fost din spectacolul Cele patru anotimpuri - Eterna dorinţă pentru schimbare. Impactul vizual a fost extrem de puternic: era evidentă picturalitatea trupurilor ce se ofereau expresiv în clar-obscur şi roşu, mult roşu... Dans contemporan pe muzica lui Vivaldi şi stop-cadre în stare să devină autonome. Aveam să descopăr o personalitate electrizantă. "Schimbare: haos şi ordine, adevăr şi minciună, iubire şi ură". Acestea spune artistul că sunt temele spectacolului.

Marina Roman: Sunteţi o persoană a paradoxului?
A.K.: Toţi suntem. Fiecare dintre noi e o persoană a paradoxului. Şi coexistă în noi o lume ascunsă şi lumea pe care vrei s-o expui. Dar eu încerc să-mi arăt şi partea ascunsă. Cea de care celor mai mulţi oameni le e ruşine... Chiar şi eu mă ruşinez de anumite lucruri, dar ele de multe ori devin material pentru creaţiile mele. E ca şi cum ţi-ai arăta lenjeria murdară, dar nu pentru a provoca expunând-o în public, ci pentru a spune cu glas tare că asta face parte din viaţa omului, că este parte din noi. Munca mea are foarte mult de-a face cu mine. Cu ceea ce sunt şi la ce palier al evoluţiei am ajuns, mai ales în ultimii 10 ani. Mai mult decât faţa lăsată la vedere, mă interesează să lucrez asupra feţei ascunse a personalităţii.

M.R.: Ca într-un joc sui-generis de-a Dr. Jekyll şi Mr. Hyde?
A.K.: Ceva de genul ăsta. Eu cred că toată lumea minte. Şi, minţind, se simte inconfortabil. Cele patru anotimpuri vorbeşte şi despre asta. Cine spune că nu minte, deja a minţit. Şi asta este, fireşte, un paradox. Lucrezi cu acest paradox ca într-un zbor spre lucruri foarte vechi - ştiţi, în Noul Testament, paradoxul mincinosului din Epistola a doua către corinteni: Este în sufletul nostru să minţim pentru a nu face rău, pentru a face bine, pentru a fi politicoşi...

M.R.: Sau politically correct... Sunteţi mai apropiat de preclasici? Iată Vivaldi, iar la Teatrul Odeon, Bach.
A.K.: Folosesc orice fel de muzică, incluzând pop sau jazz, cea clasică sau romantică. Am lucrat şi cu Requiemul lui Verdi, şi cu Death and the Maiden, quartetul lui Schubert. Sau cu Luciano Berio, Nick Cave şi lista continuă. Când am venit acum câţiva ani aici cu Death and the Maiden, la mijloc erau cântecele lui Armstrong. Schubert şi Armstrong... Să mixezi muzica, să "amesteci" zgomotele străzii cu Bach, aşa cum fac în acest spectacol, Block Bach, pe care îl pregătim la Teatrul Odeon este în firea lucrurilor. Cele patru anotimpuri este Vivaldi curat, fără nicio intervenţie, dar este o excepţie. Muzica pentru scenă încerc să o modelez din diferite surse, fiindcă viaţa noastră în această lume a noastră a devenit atât de complexă, încât uneori e dificil să te exprimi coerent. Şi acest moment pe care îl creez aici, cu Răzvan Mazilu şi Monica Petrică, pare spart în bucăţi. Chiar este spart în bucăţi, pentru că încearcă să combine lucruri despre care nu crezi că ar putea fi puse împreună. Bach şi zgomot de bloc. Muzica pe care am ales-o, Matheus Passion este cu adevărat sacră. Spirituală. De cealaltă parte, zgomotele străzii. Sacru şi profan. Eu vreau ca oamenii să-l vadă pe Bach, dar vreau să vadă şi zgomotele de aici. Să arăt că este posibil să coexiste.

M.R.: Sunteţi de părere că trăim o viaţă schizoidă, scindată?
A.K.: Da. Dintotdeauna. Nu cred că e ceva nou, dar cred că lumea noastră a devenit din ce în ce mai complexă. Devine important câtă informaţie există şi câtă poţi tu absorbi. Pentru că lumea aleargă atât de iute, pare că noi trebuie să alergăm şi mai iute. Dar suntem limitaţi la ceea ce suntem de când am fost creaţi.

M.R.: Sunteţi şi compozitor?
A.K.: Nu, doar am studiat vioara.

M.R.: Dar asta n-a fost destul pentru dumneavoastră.
A.K.: Nu, n-a fost suficient. Am vrut ceva mai total. Ceva mult mai împlinit şi fizic, dacă pot spune aşa. Şi am găsit în dans mai mult decât doar în muzică.

M.R.: Nu numai în dans, pentru că atunci când creaţi aduceţi împreună gestul, cuvântul, teatrul, filmul, dragostea şi simţul umorului. La egalitate. Este adevărat?
A.K.: Da. În ceea ce fac vreau să spun, să arăt multe lucruri. Uneori prea multe - asta e o notă critică la adresa mea -, fiindcă nu mă pot opri. Este dorinţa de a avea totul în acelaşi timp.

M.R.: Vreţi să arătaţi şi să vă arătaţi. Să vă faceţi cunoscut celorlalţi. Dar vă place să-i şi învăţaţi pe oameni? Să le fiţi, într-un fel, profesor?
A.K.: Îmi place să lucrez cu oamenii. Nu sunt interesat să-i învăţ, vreau să comunic cu ei. Să împărtăşim experienţe. Trăiesc un fel de foame de comunicare. E vital pentru mine să ştiu că arta mea ajunge la oameni, că le atinge inimile. Dacă într-un spectacol există un singur moment pe care oamenii să nu-l uite niciodată, pentru mine este suficient. De multe ori chiar se întâmplă şi atunci sunt bucuros. Dar dacă asta nu se întâmplă, sunt foarte, foarte trist.

Spuneam la început, cât de impresionată am fost de picturalitatea imaginilor din Cele patru anotimpuri. L-am întrebat pe Amir Kolben care îi sunt pictorii cei mai dragi: "Paul Gauguin, pentru carnalitatea personajelor, pentru că nu caută frumuseţea recunoscută după canoane şi pentru că, tocmai de aceea, totul la el este atât de frumos, şi Caravaggio", a continuat, zâmbind complice. Pentru Amir Kolben, a iubi şi a fi iubit este esenţial. Mi-a mărturisit că fotografiile au fost făcute de iubita lui, care pictează, scrie romane şi este artist fotograf. Atunci când a văzut spectacolul conceput pe muzica lui Vivaldi a exclamat: "Caravaggio!"


CV de artist:

Amir Kolben este fondatorul şi directorul artistic al Companiei de Dans Kolben (fostă Kombina Dance Company), cu sediul la Ierusalim. Compania sa are unsprezece ani de activitate şi numeroase turnee întreprinse pe patru continente.
dintre creaţiile companiei sale: Chronos Smile, Kria't Shma, Hamletmachine
a fost prim-dansator al Companiei de Dans Bat-Sheva şi al Baletului din Israel
a fost co-fondator, iar mai apoi director artistic al Companiei de Dans Tamar Ierusalim
a fost directorul Departamentului de Dans al Academiei de Muzică şi Dans din Ierusalim
are o bogată carieră pedagogică, abordând tehnici şi stiluri diferite de dans, fiind de asemenea invitat să susţină cursuri în străinătate
spectacolele companiei propun publicului o întrepătrundere a mai multor forme de media, dans şi teatru, muzică live sau înregistrată, proiecţii video şi animaţie.


Block Bach

Block Bach este un spectacol multimedia de teatru-dans, pe muzica lui J. S. Bach - Matthäuspassion
spectacolul este conceput de aceeaşi echipă care a realizat succesul Un Tango mas şi face parte dintr-un proiect mai amplu al teatrului, intitulat Dans la Odeon
regia este semnată de Alexandru Dabija, iar coregrafia îi aparţine lui Răzvan Mazilu, protagonist alături de Monica Petrică, Coca Bloss şi C.R.B.L.
Amir Kolben, invitat special al producţiei pentru coregrafia unui moment special al duetului Răzvan Mazilu - Monica Petrică.
Teatrul Odeon, premiera: 5 mai 2007.

(Interviu preluat din revista Time Out Bucureşti, mai 2007)
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer