Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Dialoguri  Sageata  Interviuri

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Bogdan Suceavă: Cum se ajunge la literatura fantastică şi alte istorii


Ioana Scoruş, un interviu cu Bogdan Suceavă

20.06.2003
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Ioana Scoruş: Aveam de gând, la începutul acestui interviu, să-ţi fac o scurtă prezentare, dar după ce am adunat datele despre tine m-am speriat. Ca să nu "îngrozim" cititorul, o să spun doar că eşti licenţiat în matematică la Universitatea Bucureşti, că ai făcut doctoratul în matematică la Universitatea Statului Michigan, East Lansig, că azi eşti Assistant Professor of Geometry la Universitatea Statului California, Fullerton. Literatură: ai cinci cărţi de literatură publicate, numeroase colaborări la reviste de cultură, o carte de poeme în curs de apariţie, eşti membru al Uniunii Scriitorilor din România din 2002. Născut pe 27 septembrie 1969, la Curtea de Argeş, ai terminat liceul I.L.Caragiale în Bucureşti.
La sfârşitul lunii noiembrie 2002, Editura Dacia a lansat volumul tău de proză
Imperiul generalilor târzii şi alte istorii. Ce ne poţi spune despre receptarea de până acum a cărţii?

Bogdan Suceavă: Toate nuvelele din volum au fost publicate întâi în diverse periodice culturale, aşa că am putut să văd cu mult timp înainte opinia unor redactori sau editori experimentaţi asupra lucrărilor mele. Am scris, din 1990 până azi, aproape patruzeci de texte de proză. În 1993, unul dintre ele, cel care dă titlul volumului, a câştigat concursul Nemira pentru nuvele, secţiunea Purgatoriu. Faptul că am ales 18 texte de proză, după criterii pur literare, pentru a propune cititorului acest volum, ţine şi de exigenţele, de standardele mele. De când am scris primele texte din carte şi până azi au trecut zece ani. În tot acest interval de timp am fost norocos să beneficiez de critică extinsă pe internet: atât în privat, cât şi prin grupurile de dialog, textele mele au fost discutate de foarte mulţi oameni. Când un text trece prin acest filtru, imaginea autorului asupra lui se clarifică. Texte pe care eu le credeam foarte bune au fost criticate după ce au fost publicate în Respiro, Norii sau electr@, de exemplu. Consider că mi s-a făcut un uriaş serviciu: nu am inclus în volum textele care nu au rezistat acestui filtru. Oricum, ceea ce a contat foarte mult pentru mine a fost receptarea specialiştilor.

Într-un număr al României literare din 2000, Cronicarul (să fi fost oare Adriana Bittel?) a remarcat nuvela Să auzi forma unei tobe. Dar marele meu noroc e că programul meu literar a fost foarte bine înţeles. De exemplu, în numărul 9 din Respiro, Mona Mamulea explică sursele fantasticului din aceste 18 nuvele scriind despre "o carte de proză scurtă fantastică, dar fantasticul întrebuinţat aici are un caracter îndeobşte instrumentar, nu parvine la condiţia de scop în sine, de prezenţă autotelică şi autoreferenţială. În bună măsură, funcţionează, în proza scurtă a lui Bogdan Suceavă, ceea ce Roger Caillois, în Au coeur du fantastique, numea fantastic de clivaj - o întrerupere bruscă şi eficientă a ordinii cunoscute, prilej cu care inadmisibilul dă buzna în legalitatea cotidiană." Horia Gârbea, care este nu doar un dramaturg cunoscut, dar şi un autor de texte de proză scurtă, mi-a făcut onoarea de a-mi prezenta volumul în recent lansata sa emisiune tv, iar pe nadir_latent cred că a spus că a citit cartea de două ori. Pentru Liternet, Radu-Ilarion Munteanu vorbeşte despre "versatilitatea stilistică suverană", dar şi despre "adaptabilitatea matematicianului la orice context pe care şi-l poate reprezenta". Cum să-i fac pe cititori să nu observe că sunt matematician? Acestea sunt câteva dintre receptările din primele două săptămâni de la lansare.

I.S.: Să ne întoarcem la perioada de la Dilema şi la colaborarea ta cu alte periodice culturale. Cum ai ajuns acolo, cum s-au derulat colaborările tale, cu ce te-ai ales de pe urma acestei experienţe, ce drumuri ţi-a deschis?

B.S.: În perioada când eram doctorand la Michigan State Univ., mă interesa să prezint în presa românească apariţiile editoriale recente din anumite spaţii culturale, în special din spaţiul hispanic şi din cel nord-american. Am revenit în presa românească în 1999, când, la invitaţia lui Cătălin Ţîrlea, am scris o suită de articole pentru Contemporanul. Ideea europeană. Între acestea, o cronică la Poetry of the Universe, de Robert Osserman, o carte excelentă conţinând o prezentare a evoluţiei ideii de curbură. Am scris şi prima cronică românească la superba carte a Sylviei Nasar - A Beautiful Mind, care s-a aflat la baza filmului despre care acum discută toată lumea... Mă interesa viaţa lui John Nash: faimoasa lui teorema de imersie din 1956 juca un rol important în cercetarea mea. În vara anului 2000 am scris editorialul săptămânal pentru situl stiri punct ro, la invitaţia lui Emil Kirschner şi a lui Dinu Lazăr.

Era vremea de glorie a internetului românesc, o perioadă când textele noastre aveau trei mii de vizitatori distincţi în fiecare săptămână. Una dintre ideile importante pe care le-am discutat în acele editoriale a fost reforma învăţământului superior românesc. În săptămânile următoare, textele mele au fost urmate de editoriale scrise de Viorel Costeanu (de la M.I.T.) şi de Radu Miculescu (atunci la Universitatea Bucureşti). Noi am găsit acea succesiune de texte foarte reuşită. Între articolele pe care le-am transmis la Dilema, mă bucur foarte mult pentru publicarea cronicii memoriilor lui Plinio Apuleyo Mendoza: Acele vremuri cu Gabo (Aquellos tiempos con Gabo, Plaza & Janés Ed., 2001). E vorba despre istoria mai puţin cunoscută a lui Gabriel García Márquez, povestită de unul dintre cei mai apropiaţi prieteni ai săi. Am colaborat apoi la mai multe reviste de excelentă calitate, agoraONLine, de exemplu, care e un lunar pe web la fel de plăcut la lectură ca şi Dilema, sau la electr@, un trimestrial din mediul electronic unde e onorant să-ţi publici proza de ficţiune. Unul dintre articolele la care ţin cel mai mult, e povestea unui aforism al lui Emil Cioran despre un supravieţuitor al unui trib amerindian dispărut în California veacului XIX. Textul a apărut în România literară. Mă bucur că am putut prezenta cititorilor interesaţi informaţie culturală recentă şi am încercat să scriu articole aşa cum mi-ar place mie să citesc. Au fost probabil peste 60 de articole în ultimii doi sau trei ani.

Dar partea principală a muncii mele - în presa românească de azi - este cea de redactor al trimestrialului Respiro. E de muncă enorm la secţiunea de proză. Sunt onorat să citesc şi să discut nuvele alături de Adina Dabija, Adrian Buz, Răzvan Rădulescu, Paul Doru Mugur, Mihai Gălăţanu, Sean Cotter, Cornel Mihai Ungureanu şi alţi colegi de redacţie. Muncim serios ca să filtrăm propunerile de texte şi să decidem asupra publicării lor. În general Respiro publică sub 50% din propunerile de proză pe care le primeşte. Suntem o redacţie exigentă. Mă bucur că în curând la Editura Dacia va apare Antologia Respiro, o antologie de texte de ficţiune publicate în trimestrialul Respiro între 2000 şi 2002, în îngrijirea editorială a Monei Mamulea. Probabil atunci se va vedea dimensiunea momentului literar din jurul revistei Respiro şi amploarea muncii literare a celor implicaţi în proiect.

I.S.: Când, la vârsta ta alţii abia îşi caută drumul, tu abia ai timp să faci faţă obligaţiilor tale. Ai avut un mentor, un maestru sau ai fost un autodidact? Cum ai reuşit, pentru că se poate spune că ai reuşit?

B.S.: Înţeleg că întrebarea se referă la activitatea mea universitară. Din punctul de vedere al matematicii, sunt foarte îndatorat profesorului Bang-Yen Chen, un autor celebru în lumea matematicii de azi, un geometru cu profunde contribuţii originale. Aş putea istorisi multe despre această personalitate extraordinară. Nu voi aminti decât că prima dintre cărţile sale, tratatul Geometry of submanifolds, care vreme de decenii a fost principala sursă în acest domeniu, a fost publicat în 1973, când autorul avea 29 de ani. Mi-am dorit să scriu teza sub îndrumarea lui, şi de aceea am început doctoratul în 1996 la Universitatea Statului Michigan. Nu voi putea niciodată descrie cât de onorat sunt că am lucrat cu dânsul. Influenţa sa asupra multora dintre lucrurile pe care le gândesc şi le fac a fost determinantă. Aş descrie-o ca pe o transformare fundamentală. Cred că experienţa mea nu e diferită de cea a miilor de doctoranzi români care au lucrat în Statele Unite în ultimele decenii şi au avut parte de advisori excelenţi.

I.S.: Care este principala diferenţă dintre studentul român şi cel american?

B.S.: Sistemul de învăţământ românesc are o problemă structurală majoră: la nivel universitar nu se dau teme săptămânale. Temele săptămânale intensifică dialogul academic într-un ritm pe care nu-l reuşesc cursurile cu doar un singur examen final. Studentul american trăieşte intens acest ritm. Am învăţat enorm de la temele săptămânale din perioada de doctorat. În România, câtă vreme mentalitatea, legea pământului, precum şi legea învăţământului limitează opţiunile de examinare la un rigid examen final, va fi foarte greu să se ajungă la o structură dinamică a cursurilor. Probabil nici nu se doreşte, dar asta e altă discuţie. Am văzut manifestaţii ale elevilor de clasa a X-a care nu mai vroiau treapta a II-a, am văzut greve ale Ligii Studenţilor care nu mergeau la curs pentru că avem preşedinte bolşevic, dar nu am văzut nici o grevă a unor studenţi care să ceară teme. Structura cursurilor noastre, ca pentru Sud-Estul Europei, pare potrivită astfel încât să luăm lucrurile uşor. De ce oare cărţile de matematică editate de Springer-Verlag au probleme la fiecare capitol? Oare matematica (la fel ca şi fizica sau informatica), nu se învaţă interacţionând cu ideile din topicul respectiv? Se face asta în universităţile din România?

I.S.: Care este legătura dintre matematică şi literatură?

B.S.: Nimic altceva decât necesitatea de a le face pe amândouă cu egală determinare şi profesionalism.

I.S.: Ce va urma după Imperiul...?

B.S.: Următorul proiect literar în proza de ficţiune e un roman, Harta Bucureştiului. În prezent am un scurt volum de versuri în pregătire la Editura LiterNet, Bătălii şi mesagii. Mă gândesc la câteva proiecte literare care vor fi realizate în limba română. Literatură scriu numai în română.

I.S.: Te inspiră în vreun sens America?

B.S.: Din punct de vedere literar, majoritatea subiectelor mele au fost româneşti. Cred că înţeleg mai bine societatea românească, problemele ei, valorile ei. Mă interesează mult lumea românească şi mi-aş dori ca textele mele să ajungă la cititorul român. Nuvelele din Imperiul generalilor târzii şi alte istorii au fost gândite pentru cititorul român, eventual cel de generaţia mea, cel care are în jur de 30 de ani azi. În fond, pentru cei care au în jur de 30 de ani în România de azi, cine scrie?

I.S.: Care este diferenţa dintre a scrie în România şi a scrie în America?

B.S.: Până acum nu am făcut nici un gest major de a încerca să public pe piaţa literară din Statele Unite. Am derulat numai proiecte scrise în limba română şi am orientat toate textele mele literare către cititorul român. Mă bucur că am procedat aşa, spaţiul literar românesc e cel care mă interesează deocamdată. Cred că depinde foarte mult de natura textelor şi de problemele literare la care ne gândim. De exemplu, povestea primului balon cu aer cald lansat la Bucureşti, la începutul veacului XIX, mi se pare că ar fi mai degrabă pentru cititorul român. Lui, acea istorie îi poate spune foarte multe.

I.S.: Întrebai mai devreme cine scrie azi în România pentru cititorul de 30 de ani. Crezi că trebuie să existe scrisuri diferite pentru vârste diferite? Eu cred că cititorul găseşte singur ceea ce are nevoie, şi nu este necesar ca la 30 de ani să citeşti autori de 30 de ani. Nu cumva mai important este segmentul de public căruia scriitorul i se adresează? Sau, cu alte cuvinte, ce crezi tu că aşteaptă cititorul de 30 de ani?

B.S.: În general ai dreptate, dar generaţia căreia aparţin e una cu o istorie foarte particulară. Aveam 20 de ani în 1989 şi, probabil, noi am sperat cel mai mult. Îmi aduc aminte cu nostalgie aerul de utopie şi de speranţă pe care îl respiram în decembrie 1989. Pe atunci eram student în anul întâi. Apoi, realitatea. Unul dintre foştii mei colegi de companie, care trebuia să termine stagiul militar în ianuarie 1990, a fost împuşcat, probabil din greşeală, pe Strada Academiei, pe 23 decembrie 1989. Glonţul a trecut prin cască. Moartea lui mă urmăreşte încă şi mă întreb de ce s-a întâmplat aşa. Am sperat cu toţii foarte mult. Mulţi dintre colegii mei de facultate nu mai sunt în România. Pe vremea liceului - poate ne imaginam că ar putea fi altfel, dacă anumite restricţii ar fi înlăturate. Contactul cu realitatea a adus altfel de răspunsuri, şi apoi a mai fost şi libertatea de a alege ce să facem cu viaţa noastră. O astfel de generaţie are experienţe comune, întrebări comune, şi cred că în momentul când va ajunge să se exprime şi în politică sau în economie - putem să sperăm la cu totul altceva decât ceea ce vedem acum.

I.S.: Orice generaţie are experienţe şi întrebări comune, nu cumva tocmai din această cauză ar putea risca o uniformizare în cazul în care nu ar exista deschidere spre celelalte generaţii? Şi nu cumva literatura este o cale foarte bună pentru "împăcare"? Sinceră să fiu, mă uimeşte puţin ceea ce spui, pentru că eu, una, nu am simţit niciodată o nevoie imperioasă de a citi numai ce publică generaţia mea, însă de bun simţ mi s-a părut mereu să am oarece cunoştinţe în sensul ăsta. În ceea ce priveşte "politicul" şi "economicul" sunt de acord cu tine.

B.S.: Ai dreptate, ceea ce am spus ar putea suna ca o exagerare. Literatura e un spaţiu de întâlnire, iar lucrările de ficţiune cu atât mai mult. Cu toate acestea, cred că există o diferenţă foarte serioasă de opţiuni în lumea românească între generaţia care se află la putere acum şi generaţia care o va urma. Şi în materie de opţiuni literare există unele diferenţe. Să dăm câteva exemple. Faptul că unii tineri nu mai doresc să facă doctoratul în România sub conducerea unor atotputernici de până mai ieri, sau că unii tineri nu mai doresc să mai scrie în paginile unde există control şi disciplină de castă - sunt semne ale unei falii. Lucrurile se vor schimba, începutul cu încetul. Oamenii ajung să înţeleagă ce înseamnă să fii liber şi să alegi cum să optezi pentru onestitate.

I.S.: Spune-mi, te rog, ţi s-a făcut în România vreo nedreptate pe care nu ai putut suporta-o şi la care te-ai văzut obligat să reacţionezi?

B.S.: Da, câteva au fost absolut insuportabile. Faptul că un prieten de 20 de ani moare dintr-o absurditate a istoriei, mi se pare o nedreptate îngrozitoare. Faptul că numele familiei mele a fost implicat în campanii de presă mizere, unele dintre ele conduse de mercenari de presă, m-a deranjat foarte mult. Faptul că în România se trăieşte foarte urât, cu scandaluri şi fricţiuni, cu acuzaţii nefondate, cu afirmaţii neacoperite, mi s-a părut insuportabil. Au ajuns până la mine zvonuri despre ce aş fi făcut eu la Bucureşti, în perioade când eu nu mai eram acolo.

I.S.: În America ai fost pus în faţa unei nedreptăţi?

B.S.: Nu, niciodată. Dimpotrivă, cel puţin în mediul academic experienţa mea îmi spune că munca este întotdeauna recunoscută. Nu m-am gândit niciodată în termenii unei astfel de comparaţii, dar am fost impresionat de onestitatea şi de obiectivitatea mediului academic american.

I.S.: Bănuiesc că nu mai ai de gând să te întorci definitiv în ţară. Simţi că ai pierdut ceva sau eşti pe cale de a pierde?

B.S.: Nu aş dori să lăsăm să se înţeleagă că lucrurile stau în termeni atât de definitivi.

I.S.: Crezi că ai vreo datorie morală faţă de România sau faţă de unii oameni?

B.S.: Categoric da. Simt că mulţi dintre românii care şi-au continuat studiile în alt sistem universitar sunt interesaţi de evoluţiile societăţii româneşti. În particular, pe mine mă interesează Universitatea Bucureşti (când am plecat, locul meu de muncă era la Catedra de Geometrie), mă interesează evoluţiile din Uniunea Scriitorilor şi problemele cu care se confrunta lumea literară românească. Mi-aş dori ca banii publici să nu fie folosiţi niciodată pentru a gira orgoliile culturale ale unora (aşa cum mi-e teamă că s-a întâmplat în unele situaţii, când anumite combinaţii au generat sprijin financiar pe criterii politice), ci să servească publicării unor nume noi în spaţiul cultural de azi. Ne dorim o lume românească eliberată de aranjamente de culise şi cred că ar trebui să scriem nu doar în presa românească, ci şi în cea internaţională despre aceste lucruri. Cred că ar trebui să începem să povestim despre toate escrocheriile pe care le-am văzut şi asupra cărora ne putem documenta. Dar asta nu este tot. Esenţialul e în plan profesional, acolo unde putem sprijini publicaţiile româneşti de specialitate cu experienţa noastră şi unde putem servi ca o punte de legătură în prezentarea reuşitelor culturale ale României de azi. Pe lângă aceasta, putem ajuta tinerii care sunt interesaţi să se dezvolte profesional. Simt că putem face foarte mult pentru ca lucrurile aibă o evoluţie pozitivă în ţară, dacă fiecare dintre noi am continua să interacţionăm cu cei care lucrează în aceleaşi domenii de specialitate în România.

I.S.: Bogdan, dar nu crezi că lumea s-a cam săturat să citească numai rele despre România? Nu cumva este acesta un motiv pentru care numele acestei ţări a picat iarăşi în indiferenţă? Despre cele bune cine scrie?

B.S.: Nu cred că ţările pot suferi operaţii de chirurgie estetică. Şi nu ştiu dacă literatura ar trebui să fie chemată să cosmetizeze. Adică, nu cred că Perú are imaginea înrăutăţită pentru ca în Lituma en los Andes Mario Vargas Llosa a sugerat că guerillele extremiste asasinează turiştii străini prin lapidare. România e cea pe care o ştim. Dacă noi toţi am văzut că membri ai unei comisii numite de Ministerul Culturii şi-au acordat sponsorizări pentru propriile lucrări, trimiţând spre folos propriu banul public, cred că e o datorie morală să reamintim acest lucru. În speranţa că data viitoare nu se va mai repeta.

I.S.: Vorbeşti despre evoluţiile din Uniunea Scriitorilor. Cam ce fel de evoluţii aştepţi?

B.S.: O schimbare de mentalitate. Mi-aş dori ca Uniunea Scriitorilor să devină editor în mediul electronic, să acorde granturi pentru traducerile de literatură română contemporană în limbi de circulaţie internaţională. Aştept foarte multe de la Uniunea Scriitorilor în următoarele decenii, o promovare mai agresivă a imaginii literaturii române în faţa propriului public şi în lume. Deocamdată Uniunea se limitează la administrarea unor probleme curente, şi eu cred că e prea puţin. Cred că am putea face mai mult pentru colegii noştri care lucrează şi scriu azi.

I.S.: Care este scriitorul care te-a influenţat din punctul de vedere al stilului tău?

B.S.: Am citit mulţi autori din spaţiul latino-american al veacului XX. De fapt, am urmărit mai degrabă istoria felului de a nara. Am scris câteva articole despre autorii care m-au ajutat foarte mult să mă definesc. Ar trebui să menţionez aici multe nume ale căror opere au însemnat enorm pentru mine ca cititor şi pe care mi-am dorit să-i citesc complet. Într-o ordine mai degrabă istorică, mi-aş dori să menţionez pe Apuleius, F.M.Dostoievski, I.L. Caragiale, Mateiu Caragiale, Franz Kafka, N.Kazantzakis, J.L.Borges, Thornton Wilder, G. García Márquez, M.Vargas Llosa, Carlos Fuentes, Reinaldo Arenas, John Fowles, Milorad Pavić. Recent am descoperit pe Patrick Chamoiseau, Haruki Murakami şi Orhan Pamuk, care îmi plac foarte mult. Îmi face plăcere să amintesc aici o lucrare cu conţinut teoretic a lui Mario Vargas Llosa, publicată în 1997, Cartas a un joven novelista, o semnificativă abordare sistematică a ceea ce înseamnă munca de a scrie ficţiune azi.

I.S.: A însemnat ceva întâlnirea cu scrisul lui Márquez?

B.S.: A fost una dintre aventurile literare importante pentru mine. Am citit Doce cuentos peregrinos de cum a apărut, în 1993, şi la fel s-a întâmplat şi cu istoria Ferminei Daza sau a lui Simon Bolivar. Am citit întâi în franceză, cam tot ce am citit la începutul anilor `90 a fost în franceză. Nu mă interesează la fel de mult lucrările lui de non-ficţiune; de exemplu istoria regizorului Miguel Littin, clandestin în Chile, mi se pare o carte politică şi atât. Am ajuns la soluţii literare cu posibilă deschidere către fantastic după multe încercări şi multe reflecţii şi cred că lecturile din García Márquez m-au ajutat să ştiu ce urmăresc să povestesc din lumea românească. Am purtat întotdeauna cu mine o ediţie a romanului Cien años de soledad şi, coincidenţă, acum citesc volumul lui de memorii Vivir para contarla, lansat în Statele Unite în versiunea spaniolă în decembrie 2002. Probabil din vina lui Gabo am învăţat spaniolă: e adevărat că citindu-l înveţi să scrii.

I.S.: Scrisul tău reuşeşte să îmbine atât de perfect realul cu imaginarul încât de multe ori se poate spune că imaginarul este real. Care este zona în care te simţi cel mai bine şi de ce?

B.S.: Atunci când spunem o poveste, marea dificultate e să găsim unghiul cel mai potrivit din care să o narăm. Dacă începutul şi finalul istoriei ne sunt clare, atunci toată dificultatea se reduce la identificarea punctului de vedere narativ optim. E şi o chestiune de inspiraţie. Când avem acest punct de vedere narativ, atunci suntem gata să scriem textul. E important ca istoria să fie credibilă din punct de vedere literar, ca nici o breşă să nu ameninţe credibilitatea construcţiei.

I.S.: Ce presupune în cazul tău travaliul scriitoricesc?

B.S.: Întâi de toate, foarte multă lectură. Cred că un scriitor trebuie oricum să citească mai mult decât citesc criticii sau teoreticienii de la catedră. E foarte important să poţi citi în cât mai multe limbi, să nu aştepţi traducerile după ritmul uneori lent al unor pieţe editoriale. Apoi, cred că ar trebui să discutăm despre fiecare gen în mod separat, pentru că textele se produc în mod diferit. De exemplu, pentru roman e foarte important să ai pregătite multe fişe, pe care să le integrezi ulterior în corpul lucrării. Pregătirea lor poate dura multă vreme. Apoi, un plan asupra căruia se reflectează altfel. Cred că munca pe calculator ne uşurează foarte mult procedura, am scris roman şi pe baza unei logistici doar pe hârtie şi nu a fost la fel de eficient. Poţi ajunge să foloseşti pentru plan documente create în programe diferite. Apropo, modelul matematic al teatrului construit de Solomon Marcus în finalul Poeticii matematice (o carte scrisă în anii `70) ar putea fi o unealtă inteligentă pentru a planifica un roman, iar un soft potrivit e Excel. Cât despre nuvelă, e o chestiune mult mai complexă, în principiu se poate ajunge la o recitire de zeci de ori a unui text până ajunge la tipar. E foarte important ritmul, fraza finală, felul cum pregăteşti finalul, felul cum se intensifică ritmul pe parcurs, felul cum pregăteşti dialogul. Cu versurile, pentru mine e mult mai complicat. Am lucrat pe câte un poem ani de zile până la publicarea lui. Ajungi să lucrezi pe text până când simţi că nu mai are încotro evolua. De fapt, mai mult am şters decât am propus spre publicare. Probabil de aceea nici nu am publicat foarte mult până azi, comparativ cu câte încercări am făcut.

I.S.: Bogdan, îţi dai seama că până la ora asta, când interviul este deja gata, eu nu ştiu încă unde va fi el publicat sau, mai rău, dacă va fi publicat? Pentru tineri mai ales, mi se pare extrem de interesant ceea ce ai spus tu aici. Te-ar mira să nu găsesc nici o revistă dispusă să-l publice? Nu ar însemna asta pentru tine un motiv în plus să nu te mai întorci acasă?

B.S.: Nu ştiu daca are vreo legătură audienţa acestui interviu cu alte lucruri, mult mai importante, pe care tu le aminteşti aici. Dacă nu va fi publicat pe hârtie, nici o problemă, putem oricând publica pe internet. Pe unele situri cu subiect cultural sunt uneori la fel de mulţi cititori câţi au şi revistele literare tipărite pe hârtie. Nu stăm chiar aşa de rău.

I.S.: Unde vei petrece sărbătorile de iarnă şi mai ales cum le vei petrece? Ai nostalgii de România?

B.S.: Voi fi în Arizona. Vom vizita două misiuni spaniole în sud, apoi vom merge până la Marele Canion. Îmi place foarte mult zona de nord a Arizonei, cea despre care noi am citit prima oară la vârsta când ne fascinau romanele lui Karl May. Tu ai citit despre Winetoo în şcoala generală? Ei bine, acolo o să mă găsească pe mine sărbătorile. E o zonă cu o istorie fascinantă, cu un farmec aparte.

I.S.: Să fie într-un ceas bun. Îţi mulţumesc frumos în numele cititorilor care vor avea şansa să te întâlnească. Promiţi o revenire într-un nou interviu peste...să spunem, un an?

B.S.: Mai bine în cinci sau zece ani...Avem timp... Până să mai avem şi altceva ceva de spus, mai întâi să mai citim, să mai scriem ceva. Ştiu oameni politici sau oameni de afaceri care dau şi mai mult de un interviu pe an, iar uneori se ocupă numai de asta. Îţi place cum le ies textele?

Fullerton, CA, 11-16 decembrie 2002

Notă: Acest interviu a fost iniţial publicat în revista ploieşteană Axioma.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer