Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Călătorii  Sageata  Jurnal de călătorie

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Noi în Albion


Marian Rădulescu

02.10.2007
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
sâmbătă, 1 septembrie 2007

Plecarea de la Aeroportul Timişoara (renovat în ultimii ani, de când am devenit europeni, dar lucrul e departe de a se fi terminat) începe cu peripeţii: şapte din grupul nostru ajung la timp, dar o colegă (MB) întârzie vreo jumătate de oră (pe bilet scrie clar: prezentarea la aeroport cu două ore înainte pentru check-in este obligatorie) şi rămâne fără loc. AM şi cu soţul ei o susţin în faţa staff-ului de la Austrian Airlines (care i-a vândut biletul altui pasager) şi, după câteva insistenţe, primeşte loc la Business Class (doar pentru că au existat câţiva care au renunţat la bilete şi pentru că A şi soţul ei aveau nişte pile).

Zborul întâi (Timişoara-Viena): îi cedez locul de la geam lui AH, lângă care primesc bilet şi care nu mai zburase (patru dintre noi nu au mai zburat) niciodată. AH spune retoric: "Dacă scriitorii şi artiştii ar fi ştiut că nu e nimeni dincolo de nori, ar mai fi creat poezie?" (asta după ce a rostit un "Doamne ajută" înaintea decolării)... Îmi amintesc de Andrei Tarkovski - regizorul revendicat (şi) de o parte din "elita pravoslavnicilor" - care, fără să se aştepte să găsească ceva sau pe cineva dincolo de nori, afirmase (atunci când a filmat Andrei Rubliov) că imaginea cerului nu-l interesează defel - de aceea în filmul său cerul (spaţiu tainic ce atrage ca un magnet imaginaţia oamenilor dintotdeauna) apare doar aşa cum se reflectă el în apa bălţilor, în apele pământului.

Zborul al doilea (Viena-Londra): un jet mai mare (şase pasageri pe fiecare rând, în loc de patru), mai luxos. Stau alături de o distinsă doamnă de vreo cincizeci de ani. Aflu că e din Ucraina (Odessa) şi vorbim - în engleză - despre filme ruseşti, Dostoievski etc. Îl găseşte pe Tarkovski prea obscur şi prea "greoi", dar este uimită de interesul meu pentru cultura rusă.

Ajungem în London Heathrow seara. Pentru întâia oară nu mai intru în filtrul destinat cetăţenilor din afara UE. Yes!! Forţaţi de evenimentele internaţionale, suntem acum EU citizens şi scăpăm de verificarea vizelor (care nu mai sunt necesare) etc. La controlul de paşapoarte par suspect ofiţerului indian (sau arab, ori poate pakistanez), care îmi cere să stau drept în faţa lui, îmi ia actele şi dispare câteva minute. He must have smelt a rat... Dar se întoarce fără să-mi reproşeze nimic şi îmi dă drumul. Ne întâlnim cu Raluca, proaspăt întoarsă de la mănăstirea ortodoxă grecească "Ioan Botezătorul" din Essex (o oră de Londra), unde a vieţuit nişte ani buni Pr. Rafail Noica, fiul filosofului Constantin Noica. Pe şoferul care urma să ne ducă la Plymouth (Colin) a trebuit să-l aşteptăm aproape o oră (din cauza aglomeraţiei nu şi-a putut parca van-ul decât la un alt terminal, apoi a traversat spre noi toate coridoarele interminabile ale aeroportului - unul din cele mai mari în Europa), dar ne-a găsit în cele din urmă şi am pornit spre Plymouth. Am stat în stânga lui pe tot parcursul drumului (vreo cinci ore) şi am povestit despre filme de neuitat, condiţia dascălului (predă şi el lecţii de swimming la câteva şcoli) din România şi Anglia. Aflu că dascălii în UK sunt mult mai bine plătiţi (deşi mai prost plătiţi în raport cu alte categorii de salariaţi), dar li se şi cere să fie prezenţi în şcoală 40 de ore pe săptămână (nu doar - în medie - 20, cum li se cere dascălilor din România) şi să desfăşoare activităţi, nu să mimeze activitatea - după principiul păgubos de odinioară şi chiar de azi, "ei se fac că ne plătesc, noi ne facem că muncim". E o altă cultură acolo şi parcă mai multă auto-disciplină. Colin a fost primul contact la superlativ în acest sejur englezesc. Am aflat că îi place muzica simfonică, aşa că i-am dat un CD cu muzică simfonică românească ("Perrenial Romania") pe care-l pregătisem pentru gazda mea. He was delighted. Am ascultat până la Plymouth Classic FM.


duminică, 2 septembrie 2007

Ajunşi la Plymouth (la Coach Station din city centre) am fost întâmpinaţi (noaptea la ora trei) de Nick. El ne-a plasat la câte o familie, astfel că dl. TS, DP şi cu mine am fost repartizaţi (în condiţii relativ modeste, but we couldn't care less) la Doreen Flowers - o femeie simplă, însă cu un dezvoltat simţ al umorului. A good sport, as they say. O companie plăcută. Despre ea aveam să aflăm (îi plăcea grozav să stea de poveşti) că are mai mulţi copii şi nepoţi, că e văduvă şi că e foarte strong, nu doar trupeşte - a luptat (şi încă mai luptă) cu o groază de boli declanşate de diabet. Am poreclit-o Nikita pentru constituţia ei robustă ce ne-a amintit de personajul intens mediatizat - de Cârcotaşi - în ultimii ani la TV (şi total dezagreabil, spre deosebire de Doreen).

Sunt trezit de ţipetele unui pescăruş şi pentru câteva clipe cred că m-am cazat chiar lângă ţărm. Pe la trei ne reunim toţi opt (plus Raluca) şi povestim fiecare despre familia la care am nimerit. AM şi MB au nimerit într-o casă unde aromaterapia este la loc de cinste, drept pentru care geamurile au stat deschise non-stop în camera lor. În prima noapte (pe la patru dimineaţa) AM avea să facă cunoştinţă cu zdupeşul motan negru al familiei-gazdă, care a deschis uşa de la camera ei şi s-a furişat hotărât la ea sub pătură. Speriată de prezenţa străină din patul ei, A s-a apucat să-l gonească în engleză şi, pentru că n-a reacţionat nicicum, l-a dat afară mai pe româneşte, încălcând un pic - circumstanţele erau de partea ei - normele de bună purtare faţă de animale. Am râs ca un nebun a doua zi de scena pe care mi-o închipuiam din relatarea A.

IM şi MD au nimerit la nişte oameni ce au reguli stricte de folosire a băii, altfel oameni cumsecade.

Cel mai bine însă (confort de cinci stele) au nimerit AH şi Raluca. Familia lor este extremely well-off, a great deal above the average. El (Bruce) este un stomatolog foarte lively şi easy going, iar ea (Coreen) este de meserie chef, interesată de hrană (ştie şi găteşte frecvent meniuri din bucătăria popoarelor, a supervizat gătirea meniului de pe Titanic, a lucrat chiar cu bucătari de-ai prinţului Charles etc.) şi hrană pentru suflet (citeşte enorm, ascultă muzică, vede filme).

Ne plimbăm pe faleză şi căutăm locul numit The Barbican - un lanţ de cafenele cochete, de mici restaurante. Am mâncat - după şase ani - fish & chips autentici, iar apoi am băut bere într-un pub. Soarele, mereu cu noi. Verdele gazoanelor englezeşti mai verde ca niciodată. Zărim o echipă de jucători de cricket, toţi îmbrăcaţi în alb.


luni, 3 septembrie 2007

Ne prezentăm la TellUs, unde aşteptăm să-l cunoaştem pe Colin - unul din organizatorii-şefi ai proiectului. Între timp AM este sunată de directoarea noastră din România. Mă cere şi pe mine la telefon. Vrea să ştie ce caută Raluca (soţia mea) în Plymouth, pentru că primise un mail fulger de la Colin prin care este somată să plătească încă vreo 450 de lire sterline pentru Raluca. Ce s-a-ntâmplat? Când ne-am întâlnit cu Nick am uitat să precizez că Raluca este doar on holiday, nicidecum parte din proiect. Într-un final (după două ore de aşteptare) am ajuns să-l cunoaştem pe Colin, acest - pentru mine, căci AM are altă părere - Woody Allen englez. Omul are un simţ al umorului fantastic şi o spontaneitate uluitoare. A meritat aşteptarea. Aflăm încă o dată că proiectul nostru a fost organizat in haste, iar Colin a reuşit să ne definitiveze programul cu doar două minute înainte de întâlnirea noastră cu el. În mare grabă a dat telefoane pe la şcoli pentru a ruga directorii să ne primească la asistenţe la ore etc. Ne-a dus apoi la City College, unde am vizitat câteva ateliere şi săli de curs, am primit - într-un amfiteatru, de la o profesoară ce ştia că vom trece pe la ea - mai multe informaţii despre sistemul de învăţământ din Marea Britanie etc. Apoi Colin ne-a luat să vizităm coasta şi ne-a dat câteva explicaţii istorice despre the Spanish Armada, Francis Drake, despre opulenţa regilor englezi etc. Vremea e mereu superbă.


marţi, 4 septembrie 2007

Vizita la Ridgeway School - unde am fost repartizat împreună cu AM şi MD. Început de an şcolar. Zeci de elevi (de vreo 11 ani) în uniforme frumos apretate intră timizi pe poarta şcolii. Staff-ul îi întâmpină zâmbitori. Un bărbat amabil, Mr. John Didymus (pe care-l iau iniţial drept portar sau simplu profesor, dar care era de fapt the school's principal - un adevărat gentleman, ce şi-a făcut timp şi pentru noi a doua zi şi ne-a poftit un ceas întreg la el în birou să discutăm despre învăţământ) ne îndrumă la directorul adjunct (Kevin Harper). Picăm oarecum neaşteptat, însă după un telefon dat de Colin suntem foarte bine primiţi (spre deosebire, aflăm mai târziu, de alţi colegi de-ai noştri, care-au nimerit la altă şcoală). În ora următoare, Kevin ne vorbeşte despre felul în care, în şcoala lor, educaţia este privită ca business, despre politica lui Tony Blair în care educaţia reprezenta un top priority (drept care în ultimii 12 ani s-au investit miliarde de lire în învăţământ), despre principiul adoptat de profesorii lor, prin care elevii sunt încurajaţi (uneori in excess) şi lăudaţi pentru realizările lor, pentru că - spune el - se mizează pe ceea ce ei dobândesc şi asimilează pozitiv, nu pe critică şi contabilizarea greşelilor. Vedem apoi, într-un tur de aproape trei ceasuri, minunatul lor gimnaziu + liceu: săli ultramoderne (dotate, fiecare, cu smart whiteboards pe care dascălul proiectează planul lecţiei de pe laptopul personal - oferit de şcoală! etc.), mochete pe parchet, spaţii prietenoase, key words (corespunzătoare fiecărui laborator) lipite pe pereţi, biblioteci, spaţii verzi, terenuri de fotbal, săli de body building etc.

Aici, în UK, la prima oră de curs fiecare profesor (nu dirigintele) împarte elevilor manualele şi caietele de notiţe, pe care statul le oferă gratuit. Noi am apucat mai ales astfel de ore, însă chiar şi în aceste ore introductive şi administrative (încheiate cu introducere la lecţia întâi) nu au existat niciodată timpi morţi. Nu a existat nici măcar o secundă moartă. S-au expus "regulile jocului", profesorii au vorbit despre ceea ce aşteaptă ei de la elevi, despre ce îşi propun în semestrul (anul şcolar) curent, despre do's and dont's. Mi se pare fair enough. Nici pomeneală să vezi directorii la vânătoare cu arcanul după profesorii sau elevii chiulangii sau care nu prea au chef de ore. Elevii chiulangii sunt raportaţi părinţilor care au obligaţia să-şi trimită odraslele la şcoală, altfel sunt pasibili de amenzi usturătoare. Elevii recalcitranţi sunt trimiţi în spaţiile de detenţie, unde un personal specializat se ocupă de ei. Elevii cu dizabilităţi sunt însoţiţi la ore de câte o persoană adultă, instruită să le ia notiţe dacă este nevoie. Altfel spus, învăţământul din UK - cât am putut noi să vedem, pentru că va fi având, fără îndoială, şi "găuri negre" - e (prin comparaţie cu ce se întâmplă în România) din alt film. Aşa cum lorzii şi miniştrii lor sunt şi ei din alt film şi, uneori, din alt regn.

Merg în vizită la Raluca şi AH. Casa lor este încăpătoare, foarte luxoasă şi decorată cu foarte mult bun gust. Casă de aristocraţi. Au o grădină străbătută de o cărare şerpuitoare ce duce spre grătarul pe care pregătesc vara mâncarea de barbecue. Au, ca mulţi oameni înstăriţi, aristopets: două pisici, doi câini şi... un şarpe ce locuieşte într-un acvariu şi se hrăneşte cu... mice (încălziţi la microwave). Sunt extraordinar de easy going. Vioiciunea şi casa lui Coreen ne-au a amintit involuntar de Lily, pe care am cunoscut-o în 2002 la Anvers. Cum să pot uita seara când Lily ne-a luat atunci în jeep-ul ei să ne arate împrejurimile şi, atunci când aude că am fost câţiva ani în Irlanda, spune: "My husband used to have an... island in Ireland, but he sold it to some Irish people who had claimed the old vestiges found on it."? Nu şi-a putut reţine un zâmbet la ce i-a ieşit din gură - să ai, în Irlanda, nu un neam, un prieten, ci o insulă, nu e chiar de oriunde... Coreen e şi ea - la fel ca Bruce - un om ce râde mult şi contagios.


miercuri, 5 septembrie 2007

Revenim la Ridgeway. Asistăm la un consiliu al elevilor (pe an de studiu, pentru că aşa sunt la ei organizate consiliile elevilor) desfăşurat (în condiţii de perfectă disciplină, de fapt auto-disciplină) cu o punctualitate de ceasornic elveţian. Excellent timing, isn't it? - spune Kevin la final. Absolutely - aprobăm noi.

Mergem apoi în laboratorul de arte plastice. Ne întâmpină desene şi picturi, sculpturi şi diverse mulaje realizate cu sârg de elevi. Mă fulgeră un gând: oare cei de aici ştiu de Andrei Rubliov, de Troiţa lui? Oare cum ar sta o icoană printre aceste lucrări? Nici n-apuc să-mi duc gândul până la capăt că zăresc pe un perete copia xerox (un A3 alb-negru) a coperţii de la DVD-ul Zerkalo (Oglinda) - filmul lui Andrei Tarkovski. Sunt copleşit, uluit şi spun: "Hey, you've got on that wall a poster of one of my favourite films!" Replica profesorului (Stuart Stephens, head of the Arts Dept.): "He's my favourite director!) Atâta mi-a trebuit! Nu m-am mai gândit decât la întoarcerea mea în acel laborator ca să-l reîntâlnesc pe Stuart. Aveam să revin a doua zi.

Asistăm la ore de engleză şi franceză. Orele de engleză - bine structurate, de altfel - nu mi-au mers la suflet pentru că am ghicit o oarecare rutină şi, implicit, indiferenţă (bine căptuşită) din partea dascălilor. La una din cele două ore de engleză la care-am asistat m-a tulburat unul din posterele de pe pereţi. Pe lângă Rocky, Platoon şi American Beauty, zăresc patru postere de la The Lord of the Rings. Unul din ele este de-a dreptul hidos: un monstru evadat parcă din Alien îşi dezveleşte chipul feroce şi colţii. Mă-ntreb cui foloseşte o astfel de imagine, o hidoşenie care zilnic va hrăni imaginaţia a sute de elevi până când va deveni - inevitabil - a doua lor natură. Dar: one man's meat is another man's poison. Îmi amintesc de volumul (devenit iute best seller, publicat şi în România) 1001 filme de văzut într-o viaţă, în care - pe lângă vreo 100 de capodopere şi filme de bun simţ - sunt înghesuite la greu pelicule ce prezintă violenţa drept entertainment, imagini care de care mai sângeroase, mai horror. Selecţia realizată parcă pe sprânceana lui Nosferatu este împachetată, în acel volum, de trei poze: coperta întâi - Psycho (chipul înfricoşat al femeii sub duş când descoperă pe cel care o va ucide), coperta a patra - Pulp Fiction (cei doi gangsteri plini de sânge, după ce au curăţat maşina de urmele cadavrului celui ce fusese împuşcat în faţă), în fine cotorul: Shining (un Jack Nicholson scary, imagine cult pe care aveam s-o întâlnesc şi imprimată pe tricourile unor trecători în Plymouth). Îmi spun, încă o dată, că marea pierdere a occidentului este icoana bizantină. Şi nici n-o spun eu, ci Tarkovski, prin personajul său (Alexander) din Offret (Sacrificiul), când acesta răsfoieşte cu încântare un album de icoane ruseşti: "Amazing! What a strange aristocracy, spiritualism, wisdom - and at the same time a purely child-like simplicity! Profundity and simplicity brought together! Unbelievable! It's like a prayer... All this has been lost nowadays! We've lost the nack of praying..."

Ora de franceză (ţinută de Kevin) a fost o încântare. E clar că omul are har şi o certă vocaţie de dascăl. Iar copiii (de vreo 13 ani) au fost adorabili. Nici o notă falsă, nici o urmă de automatism. Un regal. Şi un adevărat... show business - măiestrie şi meşteşug ce se cer, de fapt, de la fiecare dascăl. Câţi îl onorează?


joi, 6 septembrie 2007

Ora de geografie (despre corodarea rocilor) cu o profesoară ce era ocupată să-şi ţină-n frâu clasa. Apoi ora de religious studies. Prezentarea modulului şi vizionarea unui episod din sitcom-ul Friends, urmată de un seminar-fulger: de ce ajung personajele din episodul vizionat în situaţii de conflict? Profesoara e - se simte de la o poştă - "liber cugetătoare" (mă întreabă dacă în România poţi preda religie dacă te declari ateu) şi îşi propune prezentarea unor teme de morală aşa cum apar ele în marile religii. Cu o întristare reînnoită (după şase ani de absenţă din UK) constat că pentru ei creştinism înseamnă ori catolicism ori anglicanism (cu subdiviziunile sale denominaţionale: luteranism, calvinism, prezbiterianism, metodism, baptism etc. etc.) - creştinismul ortodox pur şi simplu nu există în mindset-ul lor. Bine, nu prea mai există el - în ce are mai frumos, mai autentic - nici "la el acasă", dar asta-i altă poveste.

Ora de muzică: absolut superbă. Elevi de vreo 12-13 ani. Sub atenta supraveghere a dăscăliţei, fiecare îşi ia xilofonul din magazia de instrumente. Sala încăpătoare, atmosfera destinsă. Profesoara îi învaţă - pe segmente - o melodie rock'n'roll. Să-i auzi exersând (organizat, progresiv) acele segmente şi apoi întreaga melodie e un deliciu.

Ora de desen. Îl reîntâlnesc pe Stuart. Clasa e de liceu (16 ani). Profesorul le prezintă titlul proiectului de care se vor ocupa anul acesta: Finding beauty. (Anul trecut, aflu că proiectul s-a numit Identity.) Îi provoacă să găsească cinci lucruri pe care le consideră ei frumoase. Jewelry - spune cineva. Human (and animal) eyes - spune altul. O fată (pe care profesorul avea s-o laude pentru cum desenează) zice: marriage. Do you think marriage is beautiful? - întreabă Stuart. It can be... - spune eleva. Well, it should be! - completează glumeţ profesorul. Le prezintă apoi un slide show cu diferite poze (aparent banale), cerându-le să identifice jocul lor secund şi să le dea note de la 1 la 10 pentru frumuseţe. O poză prezintă statuia de marmură albă (plasată acum în Trafalgar Square din Londra - aveam s-o vedem şi noi) ce înfăţişează o femeie gravidă, fără braţe. Statuia are un nume: "Alison Lapper Pregnant" şi este puternic controversată, reprezentând un tribut modern adus feminităţii, dizabilităţii şi maternităţii. Altă poză redă flăcările unui foc şi în ele parcă zăreşti silueta unui om. De fapt sunt doar cărbunii care ard în foc şi care au aspectul unui om mistuit de flăcări. Urmează o discuţie menită să îi facă să conştientizeze faptul că frumuseţea este dată de diversitate, nu de uniformitate. Apoi le împarte nişte măşti albe de plastic pe care îi invită să şi le pună pe faţă. Le face nişte poze. Unde-i frumuseţea acum? Nu-i. În clasă sunt doar nişte măşti albe, depersonalizate.

Ei bine, în cadrul proiectului care se va încheia la vară, aceşti elevi vor avea sarcina să picteze aceste măşti, astfel ca, treptat, ele vor deveni personalizate, diferite, deci frumoase. Spre finalul orei le dă să creioneze (în cărbune, pe foi mari de desen) câte o scoică, încurajându-le strădaniile şi îndrumându-i îndeaproape. Nu vrea să obţină de la ei o redare cât mai amănunţită a modelului, ci o interpretare a lui. Mi-a spus că nu doreşte să scoată din ei artişti plastici, că vrea doar să-i sensibilizeze pentru viaţă, indiferent de meseria pe care şi-o vor alege.

A doua vizită la Coreen şi Bruce. Am cunoscut-o pe mama lui Coreen (originară din Slovenia, o bătrânică vioaie de peste şaptezeci de ani care se ocupă acum de dans şi de... African drums) şi pe tatăl ei. Am dorit să le gătim - cu tot riscul, ştiind cât sunt ei de connoisseurs - ceva în stil (cât de cât) românesc şi a mers. S-au lins pe degete şi ne-au lăudat supa de zarzavaturi (în care AH a scăpat nişte găluşte delicioase) şi vinetele umplute (servite împreună cu orez, cartofi noi şi mazăre). Le-am cumpărat - ca să le răsplătim, măcar în parte, generozitatea - un DVD cu Andrei Rubliov şi un CD cu muzici corale şi instrumentale de (între alţii) John Tavener şi Arvo Pärt.


vineri, 7 septembrie 2007

Fără să stau o clipă pe gânduri, merg la încă două ore de desen ţinute de Stuart. Colegele mele asistă la alte ore (sport, psihologie, ştiinţe). În prima e mai ocupat, dar apucăm să vorbim în ora a doua, când aflu că are fereastră. Îmi spune că filmele lui Tarkovski - atât de personale - l-au ajutat mult să supravieţuiască moral, i-au sădit în suflet a reason to live. Cât îl înţeleg!... Îi pomenesc despre puţinele mele mari bucurii cinematografice (made in USA) din ultimii 15 ani (Jacob's Ladder, The Player, Dancer in the Dark şi mai ales filmele lui Darren Aronofsky Pi şi Requiem for a Dream). Promite că va viziona Pi. (Ajuns acasă primesc de la el un email din care aflu că l-a vizionat deja şi a fost încântat de el.)

Facem ultimele poze la Ridgeway şi, împreună cu Colin, plecăm la TellUs, apoi la Job Centre. Noaptea, la 12 ne întâlnim toţi la Coach Station şi plecăm spre Londra cu acelaşi şofer care ne-a adus. Colin de la TellUs face cunoştinţă cu Colin the van driver şi, spontan as always, glumeşte: "This is the Colin club".

Raluca pleacă la Belfast. Aş fi vrut să-i cunoască pe Kevin şi pe Stuart. Aş fi vrut să mă reîntâlnesc cu Karen Lattimer, directoarea extrem de jovială şi de energetică de la Science Library Belfast, pe când lucram, ca student, la APIS. Raluca a ascultat de rugămintea mea şi a căutat-o. A acceptat să ia prânzul împreună cu Raluca şi Thomas.


sâmbătă, 8 septembrie 2007

Pe la 4.30 ajungem în Londra. Luăm metroul până la Piccadilly Circus, unde ne lăsăm bagajele at the baggage room de la hostel-ul unde ne-am rezervat două camere (check in-ul îl vom face după amiază), apoi plecăm la plimbare: Trafalgar Square, The Mall, Buckingham Palace, The London Eye, Waterloo Bridge, Covent Garden, înapoi la hostel. Seara vedem Chinatown şi Leicester Square. Londra mi se pare o metropolă mult prea aglomerată, obositoare şi pestriţă, dar cu multe atracţii. Petrec câteva ceasuri în Waterstones (the # 1 bookstore in the UK, de unde iau cartea Tarkovsky's Polaroids, o broşură despre Joyce şi On Friendship de Montaigne), în Virgin Megastore şi HMV, în magazinul de la ICA (The Institute of Contemporary Arts), de unde cumpăr Ladoni (Palme), un documentar rusesc din 1993, realizat de Artur Aristakisyan în stil neorealist poetic (a fost comparat cu Pasolini şi Tarkovski), pe care l-am văzut prin 1999 la QFT (Queen's Film Theatre) din Belfast.


duminică, 9 septembrie 2007

Ne trezim la 2 a.m. GMT pentru că TS nu şi-a modificat ora de pe telefonul mobil. După câteva bolboroseli adormim la loc pentru încă două ceasuri. Plecăm spre Heathrow la 5 a.m. Luăm două taxiuri şi suntem uşor jecmăniţi de şoferi (doi pakistanezi): ni se cere cu 10 lire mai mult decât stabilisem iniţial când am făcut rezervarea prin băieţii de la recepţie, dar am negociat şi în final le-am dat doar cu 5 lire mai mult. Ajungem foarte devreme în aeroport. Facem check in-ul cu trei ore înaintea decolării şi hoinărim două ceasuri în imensul Heathrow. Câţiva dintre noi iau ultimul mic dejun din Anglia la nişte cafenele cochete, mai căscăm ochii prin buticuri (de unde iau pentru Theodor o minge de baseball) şi ne îndreptăm spre poarta ce ne duce la avion. Urmează şi al doilea zbor şi ajungem acasă. End of odyssey. Aştept să se întoarcă Raluca din Irlanda şi fiul nostru, Theodor (împreună cu bunicii lui) din Covasna, unde şi-au petrecut concediul.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer