Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Dialoguri  Sageata  Interviuri

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Maia Morgenstern: Mel Gibson este un om bun...


Radu-Ilarion Munteanu, un interviu cu Maia Morgenstern

11.07.2003
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Renunţasem, din motive tehnice, la prima versiune, înregistrată telefonic, a acestui interviu. Maia Morgenstern a avut neobişnuit de multă înţelegere, acceptând reeditarea convorbirii şi propunând un cadru insolit, peripatetic, pe traseul plimbării de seară, cu soţul şi domnişoara Isadora, în vârstă de cca 3 luni, aceasta din urmă în cărucior. Reporterul a păstrat pentru sine emoţia subiectivă provocată de itinerar, pornind reportofonul în dreptul esplanadei ce duce la Muzeul Ţăranului Român, emoţie cuplată cu reflexul proustian al revederii vii, în memorie, a fiecărei pietre călcate pe drum, de-a lungul replicilor transcrise de pe bandă. Senzaţia pregnantă, din seara de 1 iulie, de după interviu, de a fi asistat, din fotoliul de orchestră, dacă nu chiar de alături, de pe scena mobilă, la (încă) un one-woman-show caracteristic, s-a conjugat, la transcriere, cu strania impresie de a scrie, a posteriori, scenariul acestui insolit şi generos spectacol, în care Maia se dăruie odată mai mult, luând publicul, aici prin reprezentantul de interfaţă al acestuia, drept oglindă.

Radu-Ilarion Munteanu: Doamnă Maia Morgenstern, într-un interviu pe care mi l-aţi acordat cu ani în urmă vă socoteaţi un produs 100% al teatrului românesc. Acum sunteţi, fără îndoială, cel mai important actor român, consacrat internaţional. De mai sus se vede mai departe. Care e poziţia şcolii de teatru care v-a format, în teritoriul artistic ce se vede de unde sunteţi acum?

Maia Morgenstern: Rămân la aceeaşi idee, poziţia mea e aceeaşi, nu ştiu cât de sus, sau... formularea metaforică pe care aţi folosit-o m-a impresionat foarte tare, personal nu judec, nu am aşa termene de comparaţie, şi consider că un diamant e cu atât mai preţios cu cât are mai multe faţete, nu neapărat cu cât e mai voluminos...

R.I.M.: Metaforă contra metaforă...

M.M.: Fie şi aşa. Desigur, sunt recunoscătoare şi mi-e limpede că am avut maeştri la care să mă raportez, am avut, am, colegi care mă inspiră şi care mă obligă foarte tare şi sunt mândră şi mă provoacă talentul lor şi profesionalismul lor şi desigur că mă bântuie şi mă încearcă sentimentul competiţiei când privesc tinerii care din ce în ce mai mult şi mai intens se ridică şi fac proba talentului şi a valorii lor. Iată, confirmă odată în plus această demonstraţie teza conform căreia ne aflăm în postura de a spune că teatrul românesc şi tradiţia românească de teatru face foarte multe parale şi cred eu că dăruieşte şi continuă să dăruiască talente şi valori incontestabile teatrului şi cinematografului românesc sau internaţional sau cum vreţi să-i spuneţi. Din ce în ce mai mult, iată producători de film sunt tentaţi să vină aici, sunt sigură că din motive economice, evident că e mult mai ieftin în România, hai să fim realişti şi să privim lucrurile aşa cum sunt. Iar aici, de îndată ce artiştii români vor înceta să fie priviţi ca simpli figuranţi sau din ce în ce mai puţin... hai, mai umplem şi ce roluri mai sunt de rezervă şi cu artişti din România, şi artistul, actorul român îşi va căpăta aşa cum bine merită rolul şi statutul său şi demnitatea sa... demnitatea nu i-o poate lua nimeni. Dar e nevoie evident de confirmări. Pentru că asta e lumea în care trăim. Şi atunci aşa va fi şi aşa este şi din ce în ce mai des, iată, primim coproducţii internaţionale în care, pe măsură ce trece timpul, actorul român îşi cimentează şi-şi solidifică statutul său şi rolul său nu de simplu figurant ci de creator.

R.I.M.: În dezvoltarea ideii precedente, care apreciaţi că este raportul actual între Maia Morgenstern actor de teatru şi Maia Morgenstern actor de film?

M.M.: Să vorbim în termeni matematici - habar n-am. Unitar, subunitar, postunitar, dincolo de unitar, nu ştiu. Asta a fost aşa o glumă pentru că mâine fiul meu cel mare susţine proba de matematică la bacalaureat şi cred că s-ar distra copios dacă ar auzi care-i părerea mea despre cum se măsoară rapoartele şi pe unde ne scăldăm când vorbim de rapoarte. Bine, hai să revenim să terminăm cu această glumă piperată când e vorba de examene, atunci când mă aflu pe platourile de filmare pentru o perioadă îndelungată îmi e dor de teatru şi atunci când fac mai mult teatru desigur îmi e dor de platoul de filmare, de cinema, de imortalizarea unor momente, a unor emoţii, pe peliculă. Atunci când lucrez în film mi-e limpede că o scenă s-a realizat aşa cum mi-am propus, aşa cum şi-a dorit regizorul, că s-a împlinit aşa o bucăţică de vis, mă raportez întotdeauna şi-mi spun şi spun şi celor care vor să mă asculte sau care mă întreabă de vorbă că se datorează mai ales lucrului în teatru şi muncii, felului în care se lucrează artistic, felului în care un actor îşi pregăteşte rolul în teatru. Şi consecvenţei şi continuităţii pe care o presupune repetiţia şi lucrul la un spectacol de teatru.

R.I.M.: Vorbeaţi odată de experienţe actoriceşti rezultând din întâlniri cu Lucian Pintilie, cu Theo Angelopoulos, cu Martha Meszaros. Vă rog să completaţi această serie.

M.M.: Desigur. O fac şi o fac cu multă plăcere. Şi îmi cer a priori scuze pentru toţi cei pe care timpul şi spaţiul nu ne permite să-i menţionăm. Şi mă gândesc la doamna Cătălina Buzoianu, mă gândesc la Victor Ioan Frunză, o, Doamne, şi mă gândesc desigur şi la regizori de film şi la regizori de teatru, mă gândesc evident la Andrei Şerban, mă gândesc la maestrul Grigore Gonţa, cu care am lucrat pe scena TES un spectacol care îmi e foarte drag, se numeşte Shylock, mă gândesc la Alexandru Dabija, iată, am enumerat foarte mulţi regizori de teatru, şi poate că nu e întâmplător, poate că sufletul mi-a dat ghes să pun în primul rând regizorii de teatru. Asta nu înseamnă că am să-l uit pe Răzvan Mazilu, un foarte tânăr creator, un artist desăvârşit aş spune eu, care nu oboseşte să-şi perfecţioneze, să-şi adâncească stilul şi căutarea mijloacelor.

R.I.M.: Ce loc ocupă în inima dv un film precum Casa din vis?

M.M.: E foarte bine că mergem iarăşi în lumea filmului, în ţara viselor, cum îi povestesc eu fetiţei mele, tot fac paranteze, raportându-mă la copii mei, pentru că îi simt foarte aproape, nu mă pot despărţi nici în vis, nici în gând de ei. Sigur că acest film, Casa din vis, l-am făcut, dacă nu mă înşală pe mine memoria, imediat în ’90, într-o perioadă foarte tulbure, care perioadă tulbure nu ne mai părăseşte, şi bine face, n-am nici un fel de nostalgie după perioada nontulbure de dinainte, şi ţin minte că Ioan Cărmăzan, pentru că la el ne referim acum, desigur, şi este unul din regizorii cu care am lucrat cu mare bucurie, ţin minte că probele pentru film le-am dat înainte de ’90, şi dup’aia au fost evenimentele şi era iarna lui ’90 de-acum şi m-am întâlnit cu Cristi Comeagă, operatorul filmului, şi l-am întrebat, ei, mai facem oare filmul, rămâne aşa, cum o să fie? “Păi bineînţeles că-l facem, ce crezi tu că s-a...e un film de artă care aşa a fost conceput şi aşa a rămas, nu o conjunctură...”

R.I.M.: În 1997 aţi filmat în Ungaria Băieţii Wittman. Ce amintiri aveţi?

M.M.: Sigur că da. Filmul Băieţii Wittman l-am făcut într-un moment de cumpănă al existenţei mele. Şi ceea ce m-a făcut şi m-a ajutat să-mi adun minţile şi energiile, să înţeleg o dată în plus pentru ce sunt, pentru ce exist, şi care sunt punctele de reper şi care sunt valorile pe care nu am voie să le flutur aşa, să le...pur şi simplu să le vântur şi să le dau la o parte cu un dos de palmă. A fost acest film, lucrul la acest film, greutăţile cu care ne-am confruntat la Bánká Szcsatnytza, să nu mă întrebaţi acum cum se scrie, greu mi-a fost până să învăţ cum se pronunţă, glumesc, desigur, este un oraş mort, un oraş fantomă, un oraş, al treilea era în imperiu, pentru că erau mine de aur acolo. S-a terminat aurul – a murit. E un sentiment sfâşietor. Pentru că filmam iarna, în condiţii grele, pentru că era frig şi erau exterioare, asta era de făcut. Adică nu încap mofturi şi vedetisme. Frigul e frig, minus nu ştiu câte grade sunt minus nu ştiu câte grade, când e de filmat afară se fimează afară. Regizorul Szasz János este un artist extraordinar, este un om care nu acceptă nici un fel de compromisuri în arta şi în meseria sa.

R.I.M.: Filmul Faţă în faţă a intrat în palmaresul Festivalului de la Montreal (1999). În palmaresul dv intim ce loc ocupă?

M.M.: Mi-e foarte drag acest film. Mi-e drag şi regizorul Marius Barna pentru că sub aspectul său uşor aiurit şi sper că n-o să se supere pentru această duioasă caracterizare, făcută cu toată drăgălăşenia, aproape matern, sub aspectul său fragil, este un tenace şi un luptător, un artist, nu se dă bătut nicicum şi stiu că singur şi-a găsit resurse...(devine brusc atentă la căruciorul condus de soţ) bine...pardon...asta este situaţia...

R.I.M.: Nu-i nimic, putem tăia.

M.M.: Puteţi să nu le tăiaţi, astea sunt obsesiile unei mămici...

R.I.M.: Fireşti. Continuăm când credeţi.

M.M.: Aşa. Spuneam de Marius că m-a impresionat tenacitatea sa şi felul în care a ştiut să se zbată. Şi să-şi facă acest film. Şi să se lupte cu toate greutăţile. Şi cu toată iubirea l-am ajutat şi l-am susţinut şi eu şi Şerban Ionescu şi ne-am înţeles foarte bine. Ca parteneri. Iată, mie mi-e foarte, foarte drag, e un film de suflet până la urmă.

R.I.M.: Două vorbe despre unul din ultimele filme, Patul lui Procust.

M.M.: A, Patul lui Procust este iarăşi un exemplu de tenacitate şi de pariu cu imposibilul. Pentru că atinge chiar starea de neatins. Pentru că cei doi regizori, cei doi realizatori, “moldoveni”, este o coproducţie româno-română, cum îmi place mie să zic. Glumesc.

R.I.M.: Dar termenul e exact.

M.M.: Poate că da. S-au confruntat cu greutăţi inimaginabile. Filmul a fost întrerupt de vreo câteva ori. Viorica Meşină şi Sergiu Prodan se numesc cei doi, pe vremea ceea tineri, pe vremea aceea eram cu toţii tineri...cei doi artişti, regizori, realizatori. Şi ei au întrerupt filmările şi s-au ocupat cu ceva ca să facă rost de bani. Pur şi simplu. Şi era înduioşător. Sigur că trăim într-o perioadă în care cinismul e foarte la modă şi nu numai că e foarte la modă, chiar are un efect curativ foarte sănătos, că altfel ne apucă nebunia. Şi suntem cinici şi ironici şi sarcastici, şi cum vreţi, dar în momentul când ei îmi povesteau cum priveau cumva luminile de dincoace de Prut, de undeva, când veneau cu maşina, noaptea, călătoreau, dus, întors, şi cum priveau cultura de aici, cum se raportau la evenimentele culturale de aici, ca la o Mecca, la un tărâm al făgăduinţei, te scuturi un pic şi de orgolii şi de mofturi şi de “ei, lasă, nimic nu merge, totul e...”, un fel de dezabuzare unanimă şi generală, şi cum ne întâlnim începem să ne plângem, şi să ne văităm, şi “vai ce prost e şi nu se mai face nimic şi nu se mai poate nimic”, şi atuncea mi-era clar că nu numai pentru ei, că mi-o spuneau în momente de maximă sinceritate, îmi explicau cât de mult înseamnă cultura de aici din România pentru ei, cum se raportează, cum simt, cum au nevoie, ca de un punct de sprijin, de evenimentul cultural...vorbesc pe felia mea, în zona mea de interes şi de cunoaştere mai ales. Atuncea devii foarte responsabil. Cel puţin pe mine m-au responsabilizat extraordinar. Bun. A, graţie filmului Patul lui Procust, eu m-am aflat în distribuţia filmului Pasiunea / The Passion, făcut, terminat, filmat în Italia în regia lui Mel Gibson.

R.I.M.: Tocmai voiam să vă propun să intrăm pe teritoriul acestei ultime mari realizări. Vă rog să caracterizaţi în două cuvinte consistenta experienţă a colaborării cu Mel Gibson.

M.M.: Îndrăznesc să o caracterizez ca fiind întâlnirea între doi artişti. Respectul se câştigă, dar odată ce mi l-am câştigat, pentru că l-am câştigat, m-am bucurat de întreaga consideraţie şi de încredererea unui artist grozav, a unui om de cultură. Mel Gibson cunoaşte enorm de...are o cultură aşa de vastă că te şi sperii. Sub aspectul său bonom, bon viveur, energic, hăbăuc, plin de humor, plin-plin, ca să zic aşa...

R.I.M.: Pot îndrăzni să zic că e vorba de întâlnirea a doi artişti perfecţionişti?

M.M.: Ăăă... Da. A,... cred că nu greşiţi (articulează cu prudenţă), sper că nu greşiţi (cu o adiere de zâmbet) şi în ceea ce mă priveşte, pentru că sub aspectul său...şi este un om bun, un om care are şapte copii, un om care-şi recunoaşte păcatele, este un om care-şi recunoaşte greşelile, un om căruia-i pare rău de impulsivităţile sale, deci e un om care sare să te ajute dacă ai vreo problemă, un artist care nu face rabat nici o secundă când e vorba de viziunea sa, de arta sa, de menirea sa de artist până la urmă. Cu cruzime taie în carne vie când ceva riscă să strice echilibrul pe care el îl impune, şi ceva riscă să strice bunul mers al demersului său artistic.

R.I.M.: Cum încadraţi rolul Mariei în contextul marilor dv. roluri?

M.M.: Ştiţi ce se întâmplă cu Maria...e vorba de Maria, mama lui Iisus, că multe Marii am interpretat eu...

R.I.M.: Începând cu Maria şi marea.

M.M.: Da, desigur. Multe Marii am interpretat. Maria, mama lui Iisus, din acest film am încercat eu să aduc ideea şi chipul şi figura mamei universale. Mama care-şi vede copilul sacrificat, chipul sfânt al mamei. Care încearcă şi reuşeşte să transforme durerea cruntă şi sfâşierea la vederea sacrificiului propriului său copil, reuşeşte s-o transforme în milă, în iertare. Cred că asta este.

R.I.M.: La Olimpiadele Culturale din Grecia aţi jucat rolul Electrei. În ce măsură v-aţi sprijinit în construirea acestui rol pe experienţa Trilogiei antice şi pe rolul Medeei de atunci?

M.M.: Să ştiţi că-a ajutat foarte, foarte mult. Iar faptul că menţionaţi Electra, pe care am interpretat-o în Grecia, în limba română, de altfel a fost un demers artistic foarte interesant, pentru că regizorul Yannis Margaritis a propus un dialog între limba română şi limba greacă, între Electra şi cor, şi cu atât mai interesant a fost. Lucrul la Electra sigur că-a bazat mult pe experienţa cu Trilogia antică. Dacă în Trilogia antică a existat efortul în a înţelege sunetele limbii antice, limbii greceşti vechi, acuma efortul era altul, era armonizarea între sunetele limbii române, pentru că româneşte vorbeam şi eu şi Bogdan Zsolt, care juca Oreste, iar corul şi celelalte personaje, Clitemnestra, Egist, vorbeau greaca modernă. Şi atunci trebuia să existe o comunicare, trebuia să existe o armonie. Sigur că în trei luni cât au durat repetiţiile şi au fost repetiţii grele, am avut etape extraordinare, dacă schimbai un sunet, că mai uiţi textul, mai înlocuieşti un cuvânt, reacţionezi fără să poţi spune că vorbeşti limba celui cu care joci, dar ceva în echilibru, în muzicalitate se strica şi atuncea mi-am amintit ce spunea Andrei Şerban: “Simţiţi energia cuvintelor”. Nu-i vorba de nici un fel de misticeală prost înţeleasă. E vorba de a te bucura şi cu alte simţuri decât aşa, o raţionalizare aridă. O luciditate care ucide corola de minui a lumii. Să înţelegi şi cu altceva, cu sufletul.

R.I.M.: Făcând astfel trecerea către teatru, vă rog să mă corectaţi dacă greşesc. În stagiunea asta jucaţi în următoarele piese:
Parchează-ţi maşina la Harward, la TES;
Îngerul albastru, la Odeon;
Turandot, la Bulandra;
Omul din La Mancha şi Dama cu camelii, la Naţional.
Întrebare: care sunt sursele acestei energii intense care vă fac să treceţi brusc de la un caracter la altul, atât de diferite, în atât de puţin timp
?

M.M.: Ştiţi ce se întâmplă, e foarte uşor. Pentru că am avut şansa, am avut norocul imens a mă confrunta, a mă întâlni cu texte de mare valoare. Iar sămânţa, explicaţia şi motivaţia personajelor şi a demersului artistic de acolo porneşte. Iată, acolo se află cheia şi lăcata, şi lucrurile devin simple. Când ai toate datele. Un text de valoare îţi oferă toate datele. Îţi oferă soluţiile. Şi atuncea (râde, şăgalnic), îţi rămâne rolul ingrat să te ridici până la înălţimea textului. Dacă poţi. Sigur, e o provocare.

R.I.M.: Există vreun rol care v-a influenţat, cât de cât, filosofia de viaţă?

M.M.: De influenţat n-aş putea spune. Depinde ce înţelegem prin a influenţa. Cred că am învăţat câte ceva din absolut fiecare rol. Mă întrebam, jucând Medeea, ca să dau un exemplu, e vorba de un spectacol la care am ţinut şi ţin foarte mult, şi care a însemnat foarte mult pentru mine ca om şi artist. Cum se poate, că toţi am învăţat la şcoală că o crimă e pedepsită, că un păcat e pedepsit de zei până la a şaptea generaţie, ei, bine, Medeea, îngrozitarea Medee, care comite păcatul capital de a-şi ucide proprii copii, nu este pedepsită, dimpotrivă, este absolvită de zei. Cum se poate aşa ceva? Oare nu contravine celor mai elementare legi ale filosofiei şi teatrului grec? Ei, bine, nu, am îndrăznit eu să-mi dau un răspuns. Pentru că aveam nevoie de un răspuns. Medeea nu comite un păcat. Medeea comite un act justiţiar. Păcatul comis de soţul ei, Iason, aa...astăzi, în ziua de astăzi divorţăm cu atâta uşurinţă, ne căsătorim, divorţăm, copii sunt lăsaţi pe drumuri, ba la mama, ba la tata, ba în week-end, ba trage-i încolo, ba trage-i încoace, trece vremea, merge, cresc copiii, nu contează. Şi atuncea se nasc atâtea nenorociri, şi atâtea tragedii, atâtea suflete mutilate. Atâta cruzime. Care se sădeşte şi se naşte în lume. Şi a divorţa, a distruge cercul sacru al căsătoriei, astăzi nu mai privim în felul ăsta, din păcate, dar căsătoria era privită ca un cerc sacru, ca un legământ indestructibil. Iason comite crima, Iason comite păcatul, şi, iartă-mă, Doamne, dar cel puţin aşa am depictat eu, aşa am decodat eu înţelesul gestului abominabil altfel al Medeei, copiii erau sacrificaţi de Iason înainte de a se comite gestul final asupra lor. Înainte de a se somite crima. Copiii erau ucişi de Iason încă înainte. (Maia schimbă saluturi cu cunoscuţi, traseul plimbării e mai mult ritual decât rutină)

R.I.M.: Care vă sunt cele mai dragi 5 roluri?

M.M.: E Medeea, este Dama cu Camelii, este Nela, este Dulcineea, este Lola Blau...

R.I.M.: Acel one-woman-show...

M.M.: Da, de la Teatrul Evreiesc.

R.I.M.: Există vreun rol al cărui caracter să-l detestaţi?

M.M.: Da. O să râdeţi foarte tare. Vorbeam zilele trecute cu fiul meu. Este vorba de Haja. Personajul Haja din Ghetto. O să râdeţi foarte tare. Dacă la început o privim pe Haja cu multă simpatie, ca pe o victimă a cumplitului fascism, torturată, Haja, dacă ţineţi bine minte spectacolul, comite un gest de trădare, îşi trădează arta, îşi trădează colegii, şi uman şi artistic. Comite un gest cumplit de trădare. Dar aici, într-adevăr este vorba de talentul magicianului Victor Ioan Frunză, care a ştiut să conducă spectacolul cu subtilitate, ca să nu devină tezist, să nu vâre cu de-a sila degetul în ochiul omului, iată, neapărat trebuie să ajungeţi la concluzia asta.

R.I.M.: Dumneavoastră aţi nuanţat rolul.

M.M.: Cred că da. Sper s-o fi făcut.

R.I.M.: Ce simte, actriţa Maia Morgenstern, când fiul ei Tudor Aaron este premiat la un festival de teatru şcolar, ca mamă a unul Hamlet juvenil?

M.M.: Îi doresc din suflet săe realizeze, pe plan profesional, privesc cu emoţie evoluţia sa, am mare încredere în el, şi ştiu că uşor nu-i va fi. Pentru că este fiul unor actori (Maia Morgenstern şi Claudiu Istodor, n. rep). Şi atunci când va trebui să se găsească pe sine şi va trebui să facă demonstraţia virtuţilor sale. Sper ca festivalurile de teatru profesionist să confirme ceea ce un festival de amatori până la urmă a subliniat, a premiat.

R.I.M.: Proveniţi dintr-o familie de intelectuali rafinaţi.

M.M.: De matematicieni. Să subliniem noi exact. Iar matematica este o artă, cum încercau să mă convingă mama, tata.

R.I.M.: În ce măsură artistul din dv se simte continuatorul unui mesaj uman al acestora şi care ar fi acest mesaj?

M.M.: Părinţii mei sunt într-adevăr intelectuali de o factură cu totul şi cu totul specială. Pentru că principala lor realizare, zic eu, este că au fost, au ştiut să fie nişte părinţi extraordinari, şi m-au lăsat a-mi găsi drumul şi m-au încurajat şi n-au încercat să-şi impună un anumit punct de vedere. Şi m-au susţinut, cu multă încredere, ba, ca să spun foarte drept, tata a fost cel care mi-a spus, s-a uitat aşa la mine, în mine, undeva în fundul sufletului meu şi mi-a spus: “Tu vrei să faci actorie, tu vrei să faci teatru.”, “Da, de unde”, am spus eu pe la sfârşitul clasei a XI-a, şi când mi-era ruşine să recunosc lucrul ăsta, de ce, pentru că mi-ar fi fost jale şi frică să fiu acuzată ca toatre fetele care terminau filologia-istoria pe vremea mea, care toate voiau să se facă artiste, iac-aşa, să plimbe nişte rochii pe scenă.

R.I.M.: Locuiţi peste drum de Muzeul Ţăranului Român. Ce înseamnă acesta pentru dv.?

M.M.: Ei, acolo, la Muzeul Ţăranului Român l-am condus odată pe actualul meu soţ când venise într-o vizită în România şi era o după-amiază de vară toridă, prăfuită, eram sâcâiţi, ne era cald şi ne era rău şi ne-am găsit acolo adăpost şi sufletului şi trupului. Acolo îşi doreşte fiica mea cea mare, Cabiria, să mergem mereu, întotdeauna când mergem la plimbare, în drum spre parc şi mereu întreabă: E deschis muzeul? Ei, vă daţi seama, nu “e deschis” în fiecare zi. Dar “e deschis” totuşi destul de des.

R.I.M.: Ultima întrebare va fi banală, e o formulă standard a mea: Ce întrebare definitorie pentru personalitatea dv. nu s-a pus şi care ar fi răspunsul?

M.M.: Ei, sigur, m-am mai întâlnit cu întrebarea asta, altfel au fost destule inedite, dar aş prefera să rămână deschisă, să încheiem pe un final deschis.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer