Mai cu viaţă! - in memoriam Marius Tupan

Nu! M-am săturat! M-am săturat să tot scriu despre pierderi, pe fond de pierdere, să ţes dintr-o materie care doar asta face, nu încetează să se deşire, ştiu că viaţa plescăie şi bolboroseşte limpede în moarte, că este încercare de limpezire a mîlului vital viaţă-moarte, dar nu trebuie să mi se spună asta tot timpul, să mi se reamintească neîncetat, obscen, vulgar: moartea îşi pierde şi ea stilul, morga, devine tot mai vulgară, mai obscenă. Oare nu viaţa, felul în care ne trăim unii altora vieţile, face asta, des-preţuieşte tot mai mult, avansat, moartea?

Marius Tupan lipsea să moară! Taman el! Avea o senină, permanent zîmbitoare încăpăţînare a libertăţii, a neatîrnării, şi una dintre expresiile cele mai tranşante ale simţului dezamăgit-ironic al lui "nu se poate!". Nu dădea lecţii, dar reacţiona. Energie morală. De cînd m-a invitat să scriu la Luceafărul, asta m-a îndemnat, m-a încurajat şi pe mine tot timpul să fac: să nu las gogomăniile şi pe gogomani să treacă, să-şi facă treaba nestingheriţi. Dacă cineva trage un vînt în public, chiar dacă nu lîngă mine, chiar dacă nu-mi miroase nemijlocit, să intervin. M-am străduit. Sper să nu-l fi dezamăgit. Ţinea la mine, mă aprecia, făcea totul ca să mă pună cît mai bine în pagină, ca să mă simt bine. Ce bine m-am simţit cu Marius Tupan scriind la Luceafărul! Atît pot spune: a ştiut să mă facă să mă simt normal, să mă încurajeze în a fi demn şi liber într-un mod necruţător, fără rest. A nu rămîne dator epocii. Marius Tupan nu a rămas dator vremii sale, ci ne rămîne, iată, el ca o datorie.

"Alo, maestrul Ghiu?", suna din cînd în cînd, rar, telefonul, şi recunoşteam imediat vocea complicat ironică (pentru că era de fapt extrem de serioasă) a lui Marius Tupan. "Ce faci, băiete? Cînd trimiţi articolul?" - "Hai, mai cu viaţă!"

Marius Tupan a murit cu viaţă, aşa cum reacţiona: punctual, fără adausuri inutile. A pus punct. A sărit brusc din viaţă. Ca reacţie la ce, voi rămîne pentru totdeauna să mă întreb. La ce a reacţionat, întrerupîndu-se astfel, alegînd drumul invizibil, prin eternitate, al morţii, viaţa din Marius Tupan?

Îmi va lipsi spaţiul de libertate şi de încredere, de încurajare, pe care ştia să-l creeze, să-l ţeasă, în jurul lui, Marius Tupan. Voi încerca însă să trăiesc şi să continui să scriu ca şi cum Marius Tupan mi-ar aştepta în continuare, prompt, în fiecare joi pînă la ora 5, articolele. Mă voi strădui să nu uit să scriu ceva viu şi prompt, să afirm punctual viaţa din mine în fiecare joi, întotdeauna pentru viitor, pentru viitorul apropiat, pentru săptămîna viitoare a vieţii în general, pentru ca această săptămînă viitoare a existenţei să continue să existe, pentru că de acum înainte nu mai există Marius Tupan care să-mi reamintească de această datorie elementară, care să-mi spună: "Mai cu viaţă!". Voi continua să scriu pentru revista pe care Marius Tupan trebuie să ne imaginăm, ca să nu trăim sufocaţi, pentru a separa net viaţa de moarte, aşa cum a făcut el, că va continua să ne-o trimită, în fiecare miercuri, din eternitate. Voi colabora de-acum cu cerurile, la cer, prin Marius Tupan.

Dumnezeu să-l odihnească în viaţă eternă!