Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Dialoguri  Sageata  Interviuri

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Trebuia să ajung un genial portar de fotbal


Roxana Călinescu, un interviu cu Emil Brumaru

14.12.2007
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
La începutul anului 2007, Institutul Cultural Român a găzduit lansarea volumelor 2 şi 3 ale integralei poetice în format electronic Emil Brumaru, cu ilustraţii de Devis Grebu şi Mihaela Şchiopu.

Roxana Călinescu: Vă plac mondenităţile sau jucaţi à contre coeur?
Emil Brumaru: Nu îmi plac mondenităţile, în ultimul timp chiar le evit, am prea mari emoţii. Iau xanax! Şi nici nu-mi place moaca mea...

R. C.: De ce aţi optat pentru Editura LiterNet şi ce avantaje aduce poeziilor dumneavoastră lectura online?
E. B.: Pentru că e accesibilă mai multor categorii de cititori; pentru cei grăbiţi sau pentru cei fără bani să cumpere o carte... Cît despre avantaje, ştiu şi eu!? Mai întîi, să nu uităm grafica excepţională a lui Devis Grebu şi a tandrei Mihaela Şchiopu. Unde i-aş mai fi prins împreună?

R. C.: Cîte ore pe zi petreceţi în faţa calculatorului?
E. B.: În ultimul timp tot mai puţine. Mă seduceau, pînă acum vreun an, numele interlocutoarelor de pe Yahoo Messenger: Fetiţa otrăvitoare, Zuza Junglobuza, Paraşutista, Delia_Cordelia, Decăzuta, Mulatra, Sînt_a_ta, Bokăncel, Închideochiişipuneţiodorinţă, Zmeurici, Shtrumfulina... A fost o vreme cînd stam cu nopţile, trecîndu-mi de pe un computer pe altul şi "revizuindu-le", nişte scrisori scrise direct la calculator, prin 2002-2003, un soi de halandalism suav, proliferat în draci, pentru o împuşcată-n cap amică, pictoriţă la viaţa ei.

R. C.: Care este cea mai recentă carte sau revistă pe care aţi citit-o cu plăcere?
E. B.: Carte? Mirii nemuririi de Radu Aldulescu. Îmi place să mă bălăcesc în limbajul folosit de autorul ăsta, care e, neîndoielnic, unul din cei care rămîn; mare, dom'le! Cu mulţi ani în urmă l-am văzut la televizor. Era un om foarte simplu, nu umbla cu farafastîcuri, îi plăcea, culmea, Ion Creangă! Mi-am propus să citesc tot ce scrie, să învăţ de la el... Din păcate îmi lipseşte o carte de-a lui: Îngerul încălecat. Aş fi bucuros să-l cunosc, să vorbesc cu dînsul, să-mi dea sfaturi şi, bineînţeles, să-mi dăruiască cartea cu pricina. Cît despre reviste, ce să spun, foarte hrănace e Dilemateca.

R. C.: Cum arată, de fapt, o zi din viaţa lui Emil Brumaru?
E. B.: Plină de căni enorme de cafea - cisterne - pînă pe la şase după-masă. Cu lecturi plănuite în stil pantagruelic şi neduse decît rar la capăt... Am socotit că mi-ar trebui sute de ani de lectură, nemaipunînd la socoteală faptul că în momentul în care intru în cîte un scriitor drag, îmi vine să stau la infinit în textul lui. Cititul e patimă grea, gravă, se lasă cu ochelari tot mai bombaţi în dioptrii, cu divorţuri din cauza ambelor părţi, cu zile de năuceală completă, cînd Nastasia Filippovna mă are la mînă doar arătîndu-mi, într-o dulce demenţă, cîte găurele are ea-n dotare, cu amante abandonate-n păturele, chiar şi dacă-s goale puşcă... Nu-mi pot stăpîni pofta de a cumpăra noi şi noi volume; îmi geme casa de rafturi, mă năpădesc şi-n pat cărţile, mă înghesuie, mă împung cu cotoarele cartonate în coaste... Frazele se încheagă clipocitor, uneori citesc cu glas tare, ca să prind mai bine nuanţele cuvintelor. Ador să reiau romanele imediat după ce le-am terminat, intrînd într-un soi de lectură extatică, ceva asemănător unei rugăciuni a inimii, şoptite mereu, mereu, adulmecînd duhul adevărat al prozei, miezul suculent al literelor...

R. C.: Mai scrieţi poezii?
E. B.: Poeziile vin cînd nici nu te aştepţi.

R. C.: E mai bine să fii poet acum decît înainte de 1989?
E. B.: Nu-i bine să fii poet nicicînd! Mă incomodează enorm, mai ales în ultima vreme, cînd se umblă prin viaţa mea, aşa, cu întrebările, precum cu polonicul prin ciorbă, mai căutîndu-se o legumă, mai agăţînd o bucată de carne grasă... Posibil că din cauza vîrstei: ori îmi vine să spun numai din cele de nespus, ori mă blochez şi stau ca bombalăul la poartă nouă.

R. C.: Aveţi vreun regret legat de viaţă?
E. B.: Nenumărate! Trebuia să ajung un genial portar de fotbal.


Intrasem într-o secetă dureroasă...

R. C.: Ce are Bucureştiul şi nu are Iaşiul? Şi viceversa.
E. B.: După atîţia ani petrecuţi în Iaşi, mai că nu îmi vine să mai vorbesc şi despre alte oraşe. Barem de l-aş cunoaşte pe ăsta ca lumea. Iaşiul mi-e oarecum la îndemînă. Nu mă mai pot rătăci prin el! În 1975, cînd m-am reîntors în Iaşi, după 12 ani de stat la ţară, la Dolhasca, umblam ca bezmeticul pe la periferii, descoperind tot alte şi alte străduţe ce-mi intrau direct în suflet... Acum, sosit din orice călătorie, am senzaţia că pătrund într-o încăpere cunoscută, într-o sufragerie uriaşă cu miros de mere bune puse la păstrare pe dulap... Şi femeile îmi zîmbesc leneş din şolduri.

R. C.: Chiar aşa, cum a fost cînd aţi făcut dragoste prima dată?
E. B.: M-a dezvirginat o rudă, o mătuşă, soţie de ofiţer. Cred că se îndrăgostise de mine; eu eram prin anul II la Medicină. Mătuşa aceea era subţirică, drăguţă, ochioasă, cu sînii ascuţiţi, ca de căţea, cu fundul harnic în mişcări imprevizibile, ea m-a învăţat cum se fac opturi cu dublă frînă, le executa cu măiestrie, rîzînd gîlgîit. M-am trezit cu dînsa în pat, într-o noapte de pomină. Desăvîrşirea amorului nostru a avut loc într-o staţiune balneară, undeva pe lîngă Tîrgu-Ocna, într-o vară, şi tot acolo a luat sfîrşit. Se pare că nu i-am fost credincios prea mult timp. Invitasem la cinematograf o altă femeie, chiar acolo, în staţiunea aceea mică, pusă pe bîrfe. Mătuşa mea m-a blestemat şi a plecat. Normal, a trebuit să mă întorc şi eu acasă... cu coada între picioare.

R. C.: Ce asemănări sînt între o femeie şi un poem?
E. B.: Asemănări? Mai degrabă o deosebire care sare-n ochi oricui: poemele nu au p....!

R. C.: Aţi fost căsătorit de două ori; credeţi că viaţa în cadrul cuplului conjugal favorizează sau nu, erotismul?
E. B.: Cuplul conjugal e un nesecat prilej de erotism. Doar să nu fii cap pătrat, să îţi iubeşti şi să-ţi preţuieşti soţia ca pe "o comoară din o mie şi una de nopţi". Intimitatea e dătătoare de idei fermecător de deşuchiate în naivitatea lor divină; trebuie să fii stupid să nu le pui în practică, mai ales cu nevestica ta cea dulce şi ascultătoare!

R. C.: Dezinhibarea din vocabularul dvs. ţine şi de formaţia de medic? Medicii trec mai repede peste anumite tabuuri.
E. B.: Poate. Totuşi eram un copil care nici în gînd nu spunea "porcării". La mine - cred - a fost mai mult o experienţă de "limbaj". Era prin 1979, aveam 40 de ani, intrasem într-o secetă dureroasă, nu mai puteam scrie nimic... Tocmai plecaseră toţi de acasă, şi părinţii, şi soţia, şi copilul, se duseseră la Curtea de Argeş. Singur, cu lecturile împotmolite în spaima că n-o să mai scriu niciodată, mi-am dat drumul la cuvintele nefolosite pînă atunci, în sonete ce se făceau parcă singure, cam 2-3 pe zi. Căutam să le prind din aer, neatent decît la rotunjirea lor în mare, amănuntele lăsîndu-le să se rezolve de la sine prin transcriere. Transcrierea, am observat, e foarte importantă, cel puţin la mine: uneori schimbă în întregime rîndul, strofa. Multe sonete au rămas netranscrise pentru că, din cauza vitezei, textul devenise ilizibil. Nu m-am gîndit că aş putea publica aşa ceva, nici nu-mi propusesem, fusese doar un exerciţiu, o şansă de a mai scrie şi de a recăpăta "plăcerea" scrisului. Mult mai tîrziu a venit Mircea Dinescu şi mi-a propus (căci ştia de dînsele) să le public în Plai cu boi. Şi mai tîrziu, după ce Plai cu boi nu mai apărea, Robert Şerban, Şerban Foarţă şi Radu Pavel Gheo au hotărît şi m-au convins că ar merge să scot un volum: Infernala comedie. "Dezinhibarea" mea a avut la bază disperarea de a nu mai reuşi să încheg un rînd ca lumea.

R. C.: Dacă într-o zi corespondenţa dvs. va fi adunată în volum, nu credeţi că va deveni una din operele importante ale literaturii române?
E. B.: Nu-mi dau seama. Uneori descopăr vechi scrisori care mă încîntă prin naturaleţea, prin fluenţa lor jucăuşă, însoţite de desene, de îngeri încălţaţi în bocanci sau femei subţiri aplecate de povoara celor trei sîni, sau melci cu talpa lată şi cu coarnele împrăştiind raze, sau cuţite cu lama fină şi cu mînere de lemn, sprijinite de fire de iarbă lungi, bătute de vînt (asta am şi visat cînd eram la Belceşti, pe la vreo 7-8 ani), sau paralelipipede transparente... I-am scris imens lui Florin Mugur, la un moment dat a vrut să-mi dea scrisorile mele înapoi, cam o valiză. Nu le-am luat din tîmpenie. Se pare că sînt pe undeva, la cineva, la o cunoştinţă sau chiar la o rudă de-a lui. Aş fi bucuros dacă mi le-ar înapoia. Apoi sînt scrisorile către Tamara, sute, pe care nu mă încumet să le public, deşi ameninţ permanent cu asta. Dar cine nu are măcar cîteva scrisori de-ale mele? Se pare că mi-am asigurat posteritatea. Cel puţin aşa bănuiesc.


(Interviu preluat din Dilema Veche, februarie 2007)
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer