Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Dialoguri  Sageata  Bibliopolis

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Un testament literar - O limbă comună de Sorin Stoica


Daniel Cristea-Enache

24.12.2007
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică


Sorin Stoica, O limbă comună,
prefaţă de Marius Chivu,
Editura Polirom, Iaşi, 2005, 256 p.

E destul de greu să scrii despre cărţile lui Sorin Stoica. Nu pentru că autorul lor a murit la o vârstă la care alţii abia încep să trăiască, şi verdictele criticii s-ar înmuia puţin, din sentimente omeneşti. Printre cei mai înzestraţi scriitori ai generaţiei sale, Sorin Stoica nu are nevoie nici antum, nici postum de vreo indulgenţă valorică sau dispensă de talent. Problema comentatorilor este alta. Scrisul prozatorului precoce, venit din Băneşti să cucerească Bucureştiul literar şi artistic, nu poate fi uşor încadrat într-o categorie stilistică şi un gen literar. De la debutul editorial şi până la ultimele apariţii, receptarea favorabilă şi uneori entuziastă a cronicarilor nu are chiar cea mai adecvată raportare la textul prizat. Acesta e complex şi ambiguu în aparenta lui simplitate, jucând pe mai multe planuri şi împiedicând sistematic cristalizarea unei perspective critice integratoare.

Cel mai comod ar fi să spun că O limbă comună, ca şi alte volume ale lui Sorin Stoica, utilizează un material biografic pentru a scoate, din el, proză curată. Dar această falsă proză scurtă, cu douăzeci şi şapte de "povestiri", cum scrie pe pagina de gardă, se organizează sub ochii noştri ca un jurnal romanesc ori un roman de notaţii diaristice, centrându-se pe experienţele eului, expunându-le privirii cititorului. Sinceritate maximă, patetism asumat, autenticitate fără halou literar, am zice, parcurgând episoadele de spital ale autorului-narator-protagonist, povestaş neobosit al vieţii sale. Însă, aşa cum nu avem aici proză propriu-zisă, pseudo-referenţială, nu descoperim nici un jurnal în accepţiunea curentă, un document al mişcărilor lăuntrice şi sociale. Intervine, decisiv, componenta artistică, acel unghi de refracţie ficţională ce transformă materia existenţială brută în literatură semnificativă şi expresivă. Până la urmă, un termen ca autoficţiune şi o colecţie ca Ego-proză i se potrivesc perfect autorului nostru care îşi propune să scrie, în timp ce trăieşte, chiar despre ceea ce trăieşte. Şi care, pentru a nu risipi cu totul confuzia legitimă a lectorului, anunţă senin că începe "aşa, din mai multe părţi", până depistează o anumită ordine.

Proză şi jurnal, ficţiune tratată cu minuţie documentară, O limbă comună îşi înglobează, ca orice text postmodern care se respectă, metatextul. Referinţele la propria scriitură şi la temele ori personajele predilecte ale cărţilor publicate abundă în acest volum-arhivă, de o intensă, aproape dureroasă autoreferenţialitate. Spre deosebire de "optzeciştii" puri şi duri, pe care îi respinge cu un nu hotărât armelor textuale, autorul apropiat de Sorin Preda este mefient faţă de orice convenţionalizare, de sublinierea (fie şi în răspăr) a procedeelor şi tehnicilor cu care se fabrică proza. Nu este suficient să demontăm şi să realcătuim textul, la nesfârşit, pentru a obţine o carte adevărată. Literatura înseamnă mai mult decât atât. Pentru Sorin Stoica, ea este în primul rând o problemă (personală) de memorie. Născut "infirm", "un neisprăvit cu auzul în pioneze", el va ajunge să scrie texte de o formidabilă oralitate, făcându-i pe critici - inclusiv pe subsemnatul - să remarce simţul auditiv al tânărului autor. E o ironie a sorţii, fiindcă scriitorul cu pricina, în carne şi oase, are o infecţie gravă prin care "urechea se înfundă şi supravieţuieşte doar un zgomot insalubru de butoi hodorogit". Internat în spital pentru tratament, el se amuză amar de cronicile literare care tot pun accent pe auzul lui. În acelaşi timp, dialogurile dintre vecinii săi de salon sunt captate în timp real şi proiectate în pagină cu aceeaşi fineţe de reportofon performant, pe care studentul la jurnalism şi antropologul de vocaţie şi-l împrumută reciproc. Şi atunci, dacă până la urmă criticii au dreptate şi literatura autorului e una preponderent auditivă, înseamnă că Dumnezeu este Cel care îi răvăşeşte viaţa şi hârtiile, pentru a le reordona. Ego-proza nu mai e acum o probă de înregistrare şi transcriere, ci una de memorie. Lăsat în tăcerea lui, izolat, imun la sunete, neconcurat în vreun fel de mediul sonor, Sorin Stoica umple spaţiul alb cu întreaga imaginaţie de care dispune. Îşi rescrie viaţa, prin imaginarea... a ceea ce a trăit: "O concluzie ar fi că am învăţat să scriu atunci când mi-am pierdut auzul. Ar trebui să încerc să-mi explic logic tot mecanismul ăsta, apetenţa pentru oralitate. De unde venea ea? Cum era posibilă? Că Dumnezeu se răfuia cu mine ar fi o variantă. Aşa-mi plăcea să cred. Că îmi luase auzul pentru a nu mai putea io dovedi ceva. Proba. Amuşinasem ceva şi Dumnezeu mă buşise, mă pedepsise pentru impertinenţă. Că Dumnezeu are un plan cu mine - e o altă variantă. Ia adu-ţi tu aminte tot ce ai auzit în cei douăzeci de ani cât ai trăit! De-acum înainte, oricum, tot ceea ce vei auzi e repetiţie. Dacă eram infatuat, aşa aş fi gândit. Altfel, de ce toţi în cronicile lor ar fi subliniat parcă ironic că am un simţ auditiv excepţional. Ca şi cum ar fi ştiut ceva." (pp. 99-100); "Urechea mea de prozator e răfuiala mea cu Dumnezeu. Pot recupera realul (...) Să-mi demonstrez mie că aud. De aia scriu. Să le demonstrez celor care mă luau la mişto că nu să auzi neapărat cu urechea ar fi ideea. Auzi sau nu. Asta nu ţine de otoscleroză, otită, rinită medie acută sau alte diagnostice. E o problemă de numire. Cum îi spui? Sunt limbaje şi limbaje. Nu ţine de un diagnostic. Să te gândeşti cum o să te descurci fără auz. Şi să-ţi fabrici o lume doar pentru tine. Să te întorci între oameni şi să presupui ce vorbesc ei acolo." (p. 109).

Iată limba comună pe care o caută îndârjit scriitorul urcat, în spital, pe masa de operaţie sau coborât de pe ea sleit de durerea fizică. Neobosit, însă, în a oferi noi suplimente narative. Se creează astfel un spaţiu în care viaţa şi proza lui, amestecate, sunt în aceeaşi măsură rememorate şi inventate. Nu mă joc cu vorbele, aşa cum nici Sorin Stoica, în pofida tonului relaxat, nu a luat à la légère teme, în fapt, esenţiale pentru un scriitor. De ce şi pentru cine scrie el? se întreabă frecvent, pe urmele celuilalt Preda, rulând poveşti haioase pentru a desprinde şi a expune o problematică deloc umoristică. S-a vorbit insistent despre comicăriile din cărţile lui Sorin Stoica; şi relativ puţin despre fondul lor cognitiv acoperit, e drept, de limbaje diverse, aiuritoare, cuceritoare. Nu poţi să nu râzi, în hohote, când citeşti ultima secvenţă a volumului, cea în care unii dintre băneşteni se arată revoltaţi de faptul că tocmai el, scribălăul surd şi neisprăvit, le-a pus vieţile într-un text-oglindă, a reuşit să-i descrie cu atâta exactitate. Sunt, de asemenea, deosebit de pregnante "amintirile din copilărie", fărâmiţate în detalii savuroase, recuperate pe un ton deopotrivă nostalgic şi ironic. Dar lucrul cel mai izbitor e dincolo - sau dincoace - de această atmosferă în conturarea căreia ludicul joacă un rol atât de important. Într-un timp al atomizării sociale şi într-o generaţie a rupturii violente, a fracturilor literare, Sorin Stoica se poziţionează contra curentului. El pledează pentru o literatură a prezentului care să lege, să explice, nu să sporească entropia. De aceea nu se recunoaşte în bună parte din producţia ultimilor ani: în "hedonismul pârţâit" al unora; în conformismul vânătorilor de burse, care nu au "o temă a lor"; în fine, în agitaţia patriotică a unor inşi care "au învăţat structura lumii din filmele lui Sergiu Nicolaescu"... În ce-l priveşte: "Scriu ca să corijez. Lumea aşa cum ar fi trebuit să fie, ăsta ar fi fost un titlu bun pentru cartea mea" (p. 157).

Dacă fiecare carte a lui Sorin Stoica pare să aibă un aer testimonial, O limbă comună, volum profund tulburător şi ieşit din orice tipar, este testamentul lui literar.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer