Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Fragmente şi cronici ale cărţilor pe hîrtie  Sageata  Fragmentarium

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

O limbă comună


Sorin Stoica

11.05.2005
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Sorin Stoica
O limbă comună
Editura Polirom, 2005


prefaţă de Marius Chivu



  Citiţi o cronică a acestei cărţi.

*****


Moto:"În deşert trăiesc cei ai esufului, fiinţe negative care bîntuie locurile singuratice, golite de orice prezenţă umană. Mai ales noaptea este propice sosirii lor şi, de asemenea, amurgul, moment în care unei lumi îi ia locul alta. Cei care se întîlnesc cu ei şi nu ştiu să se ferească rămîn fără grai sau înnebunesc. Situaţiile în care esufii devin periculoşi sînt cele în care domneşte tăcerea. Un om cade pradă unui esuf atunci cînd este singur, departe de ai săi, cuprins de tristeţe sau de melancolia unui loc pustiu."
(David Le Breton, Despre tăcere)




1. Rugină


Eram internat în spital de vreo două săptămîni. Şi de atunci eram aproape surd. Mă rog, dintotdeauna am avut probleme cu auzul, dar acum problemele astea, aşa ar trebui să le spun, eufemistic, problemele vechi încă din copilărie se acutizaseră şi nu mai aveam loc de întors. Nu-mi mai puteam neglija sănătatea. Cam aşa aş putea să aproximez birocratic întregul fapt. Cu o ureche nu mai auzeam aproape deloc, sunete hîrşîite, şterse, iar din cealaltă îmi curgea un fel de rugină scîrboasă, un sînge gros, n-am cum să ştiu exact ce putea să fie. De o vreme-ncoace, la intervale regulate, puroiul, buboiul plesnea şi simţeam sîngele gîlgîind acolo pe unde bănuiam că se află ciocănelul, scăriţa, trompa lui Eustachio. Din cauza asta m-am şi internat. Deocamdată e suficient că ştiţi atît. Întotdeauna mi-au displăcut cei care îşi expun nonşalant infirmităţile, se laudă cu ele. Cerşetorul de tipul ăsta, care-şi etalează piciorul ciung sau mîna beteagă, e lucru sigur că în veci nu va primi vreo atenţie din partea mea. De fapt, dacă stau bine să mă gîndesc, între mine şi acel cerşetor diferenţele nu sînt chiar atît de nesemnificative, pentru că io tocmai asta fac, îmi plîng de milă, dar o fac în scris şi nu e tot aia.

Eu, care eu. Sau io. Am apucat să pronunţ. M-a luat gura pe dinainte. Ar trebui mai întîi să facem cunoştinţă. Dacă aş fi scris o piesă de teatru, aş fi trecut pomelnicul acela de introducere, aşa cum procedează dramaturgii serioşi. Cartea mea de vizită. Aţi fi aflat de acolo cum mă cheamă şi cu cine veţi mai avea de-a face de-aici încolo. Dar io n-am să scriu niciodată o piesă de teatru. Iar un roman ezit să vă promit. Nu vă promit nimic. Mulţi spun despre mine că nu am trăit suficient pentru a mă încumeta să scriu nişte chestii de respiraţie mai amplă, cum ar fi un roman. Şi pe undeva au dreptate, pentru că sînt foarte tînăr, inadmisibil de tînăr. Puţin peste 20 de ani. Iar romanul e un gen greu, de maturitate, gen serios. Asta se spune pentru a-i descuraja pe cei care s-ar încumeta să fabrice aşa ceva.

Am puţin peste 20 de ani, o carte de proză publicată şi, hai să zicem, o măruntă carieră de jurnalist pîrît. O carte publicată, care nu a prea ajuns prin librării. La Dalles am descoperit prin octombrie trecut cîteva exemplare. Mai treceam cîteodată pe acolo şi extrăgeam cartea mea din fundul raftului, ca s-o expun la vedere, doar-doar s-o găsi cineva să dea banii pe ea. Cu cîteva colaborări jalnice, neplătite mă mai pot lăuda. Mai sînt încă student la Jurnalism, dar nu prea trec pe acolo decît ca să am de unde pleca la o bere cu colegii. O facultate unde, vorba unui profesor cu un simţ al autoironiei destul de dezvoltat, ca să ai restanţă, trebuie să faci cerere.

Acum sînt în spital şi încerc să scriu. Am ceva să vă spun neapărat. Mă grăbesc şi nu cred că o să fiu prea artist cu textul ăsta. Sînt scriitori care pretind că pot vedea spinarea unei virgule şi spun că asta e scriitorul, un alpinist pe cocoaşa unei consoane, dar probabil n-o să am timp de escaladă dintr-aceasta. Scriu. Asta e tot ce mi se întîmplă relevant de o vreme încoace. Ce să vă mai zic? Sînt un tip luat de multe ori la preţ de matineu. Şi asta deja începe să mă enerveze. N-am un statut, ca să mă exprim iar funcţionăreşte, nimeni nu ştie de unde să mă ia şi de aia îmi şi vine greu să scriu despre mine. Mulţi spun că mă feresc să mă dezvălui, dar pur şi simplu nu pot să ştiu cine sînt cu adevărat. De-aia nu scriu prea mult despre mine, ci despre ceilalţi. Despre Ei. Nu te cunoşti atît de bine încît să te sumeţeşti să scrii despre tine. Aşa că trebuie să scrii despre alţii.

Scriu "acum" ca să ne putem înţelege. Vom mai sta de vorbă cale de mai multe pagini. Vă voi întreţine. Cel puţin aşa sper. Că vă veţi simţi bine. Măcar asta. Aşa că trebuie să stabilim un cod comun. Nu ştiu prea bine ce vor conţine paginile care vor urma. Spunea cineva că un explorator nu poate spune ce explorează pînă cînd nu termină de explorat. Vom vedea ce va mai fi. Nu vă promit un roman, dar puteţi fi siguri că vă voi povesti cîte ceva. Încercăm să punem ordine în memorie. Un fel de ecarisaj. Ecologie. Vom vedea. Nu bag mîna-n foc pentru folosirea adecvată a cuvîntului "ecarisaj". Oricum, nu trebuie să mă luaţi întotdeauna foarte în serios.

Scriu aşadar şi faptul că în acest moment sînt aproape surd mi se pare o şansă extraordinară. Şansa imensă de a plonja în trecut. Nu am o relaţie extrem de caldă cu cele sfinte, dar îmi place să cred că acum sînt în spital pentru că Dumnezeu mi-a spus: gata, ai auzit, ai înregistrat destul, nu mai umbla de cretin de colo-colo, nu mai pierde vremea, treci şi scrie! Am să vă mai povestesc despre relaţia mea cu Dumnezeu, care, uite, acum s-a îngrijit de mine, mi-a creat toate condiţiile pentru a putea lucra la cartea asta, pentru a da randament maxim. S-a îngrijit să nu mă mai tulbure nimic, nici un bruiaj exterior, doar să am răgazul să stau şi să scriu. N-am avut niciodată revelaţii, vedenii, dar nici nu ştiu dacă toate astea sînt esenţiale, sînt un material recomandabil pentru a fabrica o proză. Chiar contraindicate sînt unele. Scrisul e o problemă de memorie. Îmi aduc aminte şi scriu. Exact aşa cum a fost, ca într-un reportaj despre propria persoană. Oricum nu sînt io prea metafizic. Mulţi îmi reproşează că bagatelizez, că dau cu bîta în baltă cînd vine vorba de dumnezeire şi alte drăcii. Poftim! Despre asta era vorba. Văd că mă ajută cuvintele. Acea inteligenţă a textului. Adică un fapt o dată proptit în cîteva cuvinte devine inteligibil, chiar dacă pînă atunci sensul era destul de neclar.

Am scos o carte, dar tot nu pot pretinde că deja ştiu să scriu un roman. Prima carte mi-a ieşit pur şi simplu. Dintr-un fel de disperare. Nu-mi reuşea nimic în presă, în viaţă în general dădeam numai rateuri şi atunci am simţit nevoia să contribui cu ceva la lumea asta. Nu ştiu cum să vă explic mai clar de atît. Să mă fac util trebuia. Nu credeam că o să am ce povesti. Şi, de fapt, nici nu ştiu dacă ceea ce am povestit despre mine e viaţa mea sau simplă ficţiune. Ceea ce ar fi trebuit să fie. Efortul de a scrie – doar încercarea de a-mi răscroi o biografie acceptabilă. Un individ deştept spunea odată că memoria nu e decît o imaginaţie ceva mai modestă. Şi avea dreptate. Am citit fraza aceea de vreo patru-cinci ori cînd am dat peste ea. Pentru că era uimitor că se află acolo, bîntuie în libertate, virgină, nebăgată în seamă.

Am făcut rău dîndu-mă drept scriitor. Acum ce-o să credeţi despre mine? Nu pot să mă laud cu cine ştie ce faţă de prozator sau stil de viaţă mai şui, dar unii spun că aş avea barem o brumă de talent. Sînt capiu, imbecil, ca un elefant într-un magazin de antichităţi. O catastrofă socială. Doar în text reuşesc să mă adun. Nu ştiu cum. Nu pot da sfaturi. E o stare irepetabilă pentru care nu eşti tu răspunzător. Îţi vine pur şi simplu. Nu mă laud. Faptul că scriu bine e al naibii de problematic, chiar şi pentru mine. Mă frămîntă. Un incapabil cum sînt io să dea randament la ceva. N-am o părere extraordinară despre propria persoană. Niciodată nu am fost în stare nu numai de ceva de anvergură, dar măcar de ceva de bun-simţ. Nu fac mişto. Chiar aşa e.

Ca să scrii, e suficient să te aşezi pur şi simplu la o masă. Oamenii, cred io, nu pot scrie, pentru că nu au suficientă încredere în ei înşişi. Nu dau doi bani pe ceea ce înseamnă ei. Nu se iau în serios. Dar, cum spuneam, e suficient să te aşezi la o masă de scris, să încerci să elimini orice sursă de bruiaj din jur şi să te concentrezi asupra unei idei. Să încerci simplu să exprimi, nu să epatezi. Să fii sincer cu orice risc. Prost de sincer. Şi atunci se întîmplă ceva absolut magic, cuvintele îţi vin unul după altul, idei noi pe care nici nu credeai că le ai în tine, imagini, asociaţii demenţiale, inedite – şi tu eşti primul care te miri de ce produci. Nu te simţi responsabil pentru ce îţi iese din mîini. Să simţi o frază bună e aproape o senzaţie fizică. Trebuie să vezi cuvintele cum se zvîrcolesc în chingile frazei. Să le pipăi. Cam aşa ceva.

Nu-mi pot asuma condiţia de prozator pentru că, în primul rînd, pentru ceilalţi asta nu prea înseamnă mare lucru. De-aia Ei nu ştiu cum să se poarte cu tine. Cu un scriitor nu te porţi aşa cum o faci cu un om normal. Te porţi ca şi cum ai avea de-a face cu Altceva. Altfel îl abordezi. Scriitorul e ăla care face nişte chestii ciudăţele şi suspecte. Şi căruia, în orice caz, îi cam lipseşte o doagă. Sau numai o doagă mai are. Probabil scriitorul ăsta chiar respiră cu un alt organ, regulează cu altă parte a corpului şi o cu totul altă cavitate foloseşte el pentru a se hrăni. Apoi ar fi şi problema care mă obsedează pe mine şi care ţine de statut. Am io fixaţia asta cu statutul. Naiba ştie cine are dreptul să declare că este scriitor. O definiţie înnebunitor de eterogenă. Nimeni nu ştie cu exactitate ce trebuie să facă un scriitor, cum trebuie să se comporte el. Nici măcar un program n-ai, şi ăsta devine un fapt deviant într-o lume tot mai riguros organizată. Nu poţi spune clar dacă scrisul e o profesiune. De asta la scriitor ar fi cel puţin o definire dublă sau, în orice caz, o definire destul de ambiguă. Cum să zic? Prin scris, prin faptul că scrii, dar şi prin ce stil de viaţă duci, care stil, la unii mocofani ce mă enervează al dracului de tare, devine ostentativ pentru a le da o identitate de scriitori. Supralicitează pentru a se delimita de caracudă, pentru a-şi crea o identitate.

Spun că sînt scriitor doar uneori, polemic, atunci cînd am de-a face cu un imbecil – şi în cazuri dintr-astea devin aproape paranoic. Nu am citit aceleaşi cărţi cu ăla. Unii îmi spun că aroganţa asta e bună. Că sînt un bolovan, un bolovan care, ciocnindu-se de unul şi altul, pînă la urmă se va cizela corespunzător, dar că n-ar trebui să mă las cizelat aşa, de oricine. Ştiu că par infatuat, dar asta e doar o reacţie la pupincurismul altora. Mai bine mitocan, decît pupincurist. De-aia am avut întotdeauna probleme cu şefii sau cu profesorii. În loc să-i măgulesc, să le suflu în cur, io îi băgam pur şi simplu în mă-sa.

Acum, în spital, nu am spus decît doctorului că am scris ceva la viaţa mea, ca să fiu infatuat pînă la capăt. Care viaţă? I-am dat chiar şi o dedicaţie doctorului. Colegilor de salon nu le-am spus nimic, nu ştiu ce efect ar putea să trezească asta. Colegii mei de salon, acum îmi dau seama că trebuia să fac prezentările. Ar fi unul care seamănă cu Danny de Vito, cel mai lamentabil actor pe care l-am văzut vreodată. Bondoc, bocciu şi destul de gălăgios, ca mai toţi cei care nu aud. Mănîncă tot timpul cu inconştienţă. Colegul, despre adevăratul Danny de Vito nu vă pot da relaţii. Altceva nu găsesc să vă spun legat de el. Mă rog, am aflat că, în libertate, fabrica sicrie. Mănîncă şi produce cantităţi apreciabile de rahat. Rahat la intervale suspect de mici de timp. Ar mai fi unul Marian, care face permanent mişto de Danny de Vito pentru că nu numai că e surd, dar mai are şi un picior mai scurt şi unul şi mai scurt. Şi ar mai fi în salon un tip cu un veşnic radio pe burtă. Are o faţă de reptilă, parcă nici nu-l irigă sîngele. Soarele nu l-a atins de la pubertate. Nici nu emite sunete. Nu doar că nu le percepe. O radiografie cu suflet, cum se obişnuieşte să se spună pe aici. Au toţi otoscleroză. Şi orgoliul că suferă de o boală ceva mai dificilă decît a mea. Asta presupun ei că le dă nişte drepturi în plus. Ei sînt adevăraţii bolnavi. Io, cu otită supurată şi alte rahaturi, nici nu ar trebui să deschid gura în faţa lor, care sînt singurii bolnavi, adevăraţii bolnavi. Veterani.

E bine că am timp să reflectez, să-mi aduc aminte că înainte să mă internez mi s-a întîmplat cea mai umilitoare chestie din viaţa mea. Poate nu e bine să mă victimizez ca o chivuţă la înmormîntarea magraonului, dar n-am încotro.

M-am întîlnit pe stradă cu o colegă de-a mea care abandonase şcoala şi care acum era redactor-şef la o revistuţă de dame cu nervii deranjaţi. Dacă ea, pe care n-o dădea talentul jurnalistic afară din casă, ajunsese staroste acolo, vă daţi seama că cititorii nu sînt nişte oameni excesiv de inteligenţi. Stăm de vorbă, ce mai faci, de cînd nu ne-am văzut, amabilităţi aiuristice pentru că fiinţa respectivă mă enerva de nu pot să vă spun şi reciproca era de asemenea valabilă, nici ea nu mă înghiţea încă din vremea-n care, din lipsă de alte preocupări ceva mai provocatoare şi mai lucrative, continua să treacă pe la facultate. Am un talent îngrozitor de a colecţiona duşmani. Nu pot fi şi eu drăguţ, amabil. Dar nici nu fac vreun efort în sensul ăsta. Ea face eforturi şi totul se întoarce împotriva ei.

Ea era obişnuită cu falsul, fără el nu ar fi supravieţuit în postul ăla cretin, eu sînt ceva mai direct, mai abrupt, spun asta deşi ştiu foarte bine că acum cochetez exact cu discursul prin care mitocanul se legitimează. Mă întreabă dacă mai scriu, mă chestionează cu tonul compătimitor cu care l-ai întreba pe vreunul dacă se mai masturbează sau dacă are dovezi sigure că a scăpat de sifilis. Îi spun că nu mi-a trecut, ba, uite, am nişte cronici de-ţi vine să dai cu cîinii în căciulă, cronici bune, domnule, nici nu credeam să am parte vreodată de aşa ceva. Şi nici măcar nu-i cunoşteam pe indivizii ăia care au scris despre mine. Nu era o chestie de PR, cum face ea. Relaţia cu criticii care trebuie întreţinută. Asta ar presupune o asemenea meserie. Sau să lauzi biscuiţii Tipi-tip cu gustul lor excremenţial cu tot. În aşa fel încît nici să nu mai poţi fi sincer, discursul ăsta contrafăcut despre biscuiţi să-l aplici şi asupra vieţii tale şi totul să devină un gunoi enorm.

Apoi, mă pune dracu' s-o întreb dacă nu putem colabora, dacă n-aş putea să scriu la revista ei, un reportaj, o tabletă, ceva, o tabletă mică şi simpatică. Uite, acum am un reportaj beton despre un ceaprazar, mă reped. Un tip excepţional, ştii ce e un ceaprazar, nu? Unul care face şepci. Să vezi ce-i poate trece prin minte, te cruceşti. Ea m-a privit din nou cu jale. Oricum însă nu putea să mă lase aşa, cu ochii în soare, trebuia să mă ajute cu ceva, aşa mi-a şi mărturisit, io, oaia neagră a facultăţii, trebuia să fiu consiliat de cineva competent. Se simţea datoare să mă scoată din belea, din jena financiară. Auzi, mi-a zis, nu ştii să faci nişte integrame? Şi-n momentul acela mi-am dat seama, cum să vă spun, că tot ceea ce mă chinuiam io să produc n-avea absolut nici o valoare. Ei nu dădeau trei lei pe mine, eram doar o bizarerie, un ciudat cu ceva farmec, unul care "ne face nouă de rîs" uneori, da' în ce priveşte presa, subiectele despre care poţi să scrii, ştim noi mai bine ce vrea publicul. Ăştia din show-biz care rimăm inteligent show cu popou. Io trebuia să rămîn aşa, într-un fel de rezervaţie, n-am ce căuta printre membrii unei elite rafinate, printre aristocraţii ăştia de gang. Nu, eu eram dintr-un alt film. Dacă voiam să am acces acolo, la ei, mai întîi trebuia să şmotruiesc la integrame. Ei erau o aristocraţie fină, cum spuneam, ei te învăţau cum să prepari broccoli sau tortellini, ăştia din urmă nefiind altceva decît nişte măcinici sclifosiţi, fie vorba-ntre noi. Te învăţau cum să-ţi razi elegant flocii, cum să te îmbraci, ce-i aia feng shui. Cum să... Dădeau sfaturi şi io asta niciodată n-am înghiţit-o. Odată, fac cam multe paranteze, dar asta chiar că e importantă, am văzut în tren o femeie care citea chiar revistuţa unde lucra fosta mea colegă. Că o citea nu era nimic periculos, scandalos, dar o citea cu carioca în mînă, ca să conspecteze. Şi m-am cutremurat. Parcă imbecila stătea cu nasul cufundat în Biblie. Să înveţi cum să, să luăm aminte... Presa asta plină de fufe care se plictisesc şi, ca remediu, încearcă să ofere o dimensiune culturală şi snoabă vieţii lor.

Şi mă apucase atunci, în ziua aceea, o poftă cumplită să scriu o carte adevărată, o carte sinceră pînă la demenţă. Să-i fut în gură pe toţi troglodiţii, papagalii, maimuţoii. Oameni care, în fond, nici nu există. Nu-s decît nişte ficţiuni. Mai avusesem experienţe triste în presă, de fapt, majoritatea fuseseră aşa, dar asta pusese capac. În general, şefii din presă cred că publicul e o adunătură de cretini care nu digeră decît chestii uşurele. Chiar dacă nu era cea mai umilitoare istorie, îmi venise să scriu o carte frumoasă pur şi simplu, o carte care să te facă să te simţi bine, să simţi acel gol în stomac cu care te trezeşti atunci cînd te îndrăgosteşti de o fată. Sau ceva de genul ăsta. Să diluăm patetismul, deşi el e cît se poate de autentic. Şi, oricum, bine administrat, patetismul ăsta poate da rezultate nebănuite, poate deveni chiar cheia textelor tale.

Mă bucuram enorm că nu mai aud, că nu mai sînt nevoit să-i aud pe Ei. O fi mizantropie, spirit de conservare. Proiectasem de mai mult timp o carte, făcusem nişte fişe întocmite amatoristic, niciodată n-am ştiut "cum să"... Cum să scrii o carte, de pildă. Am improvizat. Şi unele chestii s-a întîmplat să se nimerească. Asta e o chestie care îţi vine sau nu. Aveam o carte în cap şi asta era ocazia perfectă pentru a pune planul în aplicare. Găsisem o limbă pentru cartea aia şi amînam de mult scrierea ei. Şi, poate de-asta, cartea supura. Eram în spital şi o simţeam cum vine. Cum s-a copt. Dacă mai rămînea acolo, riscam să mă umple de infecţie, să năpădească ţesuturile. Chiar dacă acum mă enervasem, e cea mai mare tîmpenie să scrii cu ură. La un moment dat, am descoperit că nu e nevoie să buşeşti pe cineva pentru a-ţi ieşi textul, pentru a fi expresiv. Asta e doar expresivitate macabră de începător care nu vede decît braţe măcelărite şi creieri sleiţi în urma impactului. Scriind, trebuie să descoperi anumite mecanisme, corespondenţe, să deconspiri. Şi să faci oamenii să rîdă. Asta e, în definitiv, cel mai greu.

Mulţi mă întrebau, colegii mei de pildă, de unde scot tot ceea ce scriu. Nu scot, reproduc pur şi simplu, nu am nimic de inventat. Şi cînd oamenii se recunosc acolo în text, îi apucă rîsul. Chiar şi cînd citesc un text ştiinţific, io nu mai pot de rîs dacă îmi place cu adevărat ceea ce văd. Şi la filmele de un realism crud, habotnic, rîd de mă prăpădesc. Realismul devine halucinant, suprarealist. Realismul extrem se transformă în ceva profund comic. Lumea în fundul gol stîrneşte rîsul. Autorul ăsta a descoperit ceva, îţi zici. Anumite resorturi intime ale funcţionării lumii ăsteia. Formidabil, aşa e! De unde a ştiut tăntălăul? De fapt, e o groaznică greşeală să fii Autor. Cel mult martor. Fără vreun pic de trufie. Să reproduci. Nu poţi crea. E o tîmpenie să te gîndeşti că ai putea tu să creezi ceva. Doar să fii recunoscător că ţi s-a oferit prilejul să asişti la un fapt interesant. Dacă te apuci să creezi, îţi ies nişte aberaţii monstruoase şi deopotrivă caraghioase. Lumi false, anapoda întocmite şi care nu exprimă nimic, pînă la urmă. Uite că dau lecţii. Nu e bine. Dar sînt nişte lucruri pe care abia acum le-am aflat şi de-aia mă grăbesc să vi le spun.

Să te apropii de realitate prin rîs. Bufon în deghizeu, pentru ca subversitatea ta să treacă tolerată. Să vorbeşti cumva ambiguu, la două capete, să nu se ştie prea bine dacă ceea ce spui tu e jignitor sau flatant. Între şi între, amîndouă deodată. Pentru a avea o scuză. Un alibi. Să laşi întotdeauna loc de întors. Nu poţi fi tranşant. Pur şi simplu, nu poţi. Aşa, toţi te-ar evita, s-ar teme de tine.

Voiam să scriu un text total, nebunesc, să-i bag pe toţi în mă-sa. Să rup gura proştilor, să le arăt că poate exista şi ceva frumos pe lumea asta, să-ţi placă ceea ce faci. Să fiu delirant, tîmpit. Cea mai mare greşeală e să fii riguros, exact. M-au scîrbit întotdeauna oamenii cu psihologie de funcţionar. Trebuie să opui unei lumi incoerente o gîndire viciată, alterată. Deşi e groaznic de greu. Să fii singur şi să scrii. Nu orice prost reuşeşte asta. Nu orice prost suportă singurătatea, nu oricine se suportă. O carte înseamnă un regim de viaţă special, trebuie să i te dedici, o carte presupune paravane, baraje senzoriale. De asta, boala era atunci, în momentul despre care încerc să vă povestesc, o adevărată şansă.

2. Spital


De obicei, spitalele se construiesc undeva către marginea oraşelor. Aici, la spitalul unde eram eu repartizat, nu era cazul. Nu se încadra în tipic, nu se aplica regula. Un spital pentru surzi, într-o zonă extrem de circulată a Bucureştiului. Gălăgia nu deranja pe nimeni, nu exista zgomot aici. Aşa cum, în unele triburi primitive, n-a auzit nimeni de "război". Sau de "zăpadă". Aşa că nici noi nu ştiam ce e acela zgomot. Sunetele – o realitate străină. Stăteam acolo, pe paturile noastre tari, cu cearceafurile făcute sul de la zvîrcoleală, de la învîrtitul pe ambele părţi, şi ne înduram spovedaniile, jucam şeptic, mîncam cînd ne chema Sue Ellen la masă. Ca la cantina săracilor. Şi atunci Sue Ellen urla la vreun aparţinător mai nesimţit care voia să se hrănească din alocaţia de hrană a bolnavului, îi explica măgarului că nu se cade şi ne arunca în troacă ciorba aia indigestă. Mîncam ca să avem o activitate. Ca să avem un motiv să ne ridicăm din pat. Ca să avem unde să ne întoarcem. Ca să jucăm şeptic. Şi popa-prostu.

Cel mai neplăcut, cel mai nesuferit, cel mai odios, cel mai absurd moment din copilărie ţin minte că îl trăiam atunci cînd mă pricopseam cu cine ştie ce gripă antipatică şi trebuia să stau în casă. În pat. Să bolesc. Ăilalţi tovarăşi ai mei băteau mingea pe stradă, îi priveam prin cutele peredelei, prin geam, şi mi-era aşa o ciudă, că şi acum îi simt gustul. Acru era gustul. Să nu poţi participa, să te simţi exclus dintr-un motiv care nu ţine neapărat de tine.

Aceeaşi ciudă pe care o încercam noaptea, cînd visam că trebuia să urmăresc pe cineva, dar eram imobilizat. Adormit într-o poziţie incomodă, nu puteam alerga în visul acela al meu. Alergam aşa, pe loc, şi asta mă enerva îngrozitor.

Pe Sue Ellen o chema Elena, dar, acum cîţiva ani, o văzuse o asistentă cu o sticlă de lichior de la un pacient mai atent şi, deşi era mult mai stafidită decît consoarta lui JR, aşa îi rămăsese ponosul. A trebuit să se apuce de băut din obligaţie, pentru a se încadra în poreclă. Nu s-ar fi putut spune că aveam o activitate prea variată. Mergeam la audiogramă, ne întrebam cît ne mai ţine. }ipam, vorbeam tare, asta nu mai trebuie să vă spun. Învăţasem să citesc de pe buze. Cu aproximări. Acum ar trebui neapărat să vă citez un caz de confuzie caraghioasă, dar nu-mi vine nici unul în minte. Şi, în general, în astfel de momente îţi cam piere cheful de glume de genul ăsta. Îţi programezi memoria să uite, să ocolească. La audiogramă era foarte simplu, trebuia să apeşi pe nişte butoane atunci cînd auzi sunete. Dacă auzi. Dacă nu, la revedere. Trebuia să fii atent, că tanti aia are nervi. Nu poate să repete experimentul cu tine. Mai ales că, venind aici aşa des, se mira şi ea că nu înţeleg care e procedura.

Scriam într-o agendă. Tot timpul. Notam. Mîzgăleam. Din şase în şase ore, intra doamna Aduţa să ne facă injecţiile. Era bună rău doamna Aduţa, ce să ne mai dăm pe după cireş. Toţi – şi mai ales Marian – ne simţeam datori să comentăm, să nu lăsăm dubii asupra virilităţii noastre. Mi se scula de nu se putea cînd o vedeam cum înfige acul în curul lui Marian, apoi abia aşteptam să-i simt mîna care îmi tatona pielea fundului ciuruit de înţepături. Avea mîinile calde, catifelate. Pe mine mă tachina că mă droghez. Mă bănuia că am faţă de drogat. Eram suspect, diferit. Şi diferenţa asta trebuia pusă în seama a ceva. Îmi plăcea să cred că îmi făcea curte cu asta, deşi poate era doar datoria ei, avea în fişa postului trecută datoria să ne dea speranţe. Pregătire psihologică.

Multora le e frică de mine. Nu pentru că aş avea nu mai ştiu ce moacă monstruoasă. Dar scriu – şi asta e deja subversiv. Nu mă pot supraveghea, verifica. Pot face ceva fără ca ei să intervină. Să mă cenzureze. Sînt periculos, monstruos, pentru că acolo, în text, sînt singurul meu stăpîn. Îi pot face în toate felurile şi ei nu pot preveni.

Doamna Aduţa ştia că e privită şi, pe cuvîntul meu, cînd cineva îi înfigea o bancnotă în buzunar, mişcările alea lascive parcă erau ale unei dansatoare de striptease care primeşte niscai liturghie în chiloţi sau sutien de la vreun libidinos. Chiar ofta languros cînd primea banii. Noroc cu ea că ne mai înviora, ne mai amintea că sîntem bărbaţi sau tentative de bărbaţi. Era o obligaţie a membrilor acestui stabiliment să o curteze cast, deşi Marian, de pildă, zvonise că o pune pe bani. De ce crezi că e liber la 315? Fac şi doctorii un ban cinstit cu ea. O scot la produs. Că e amanta directorului spitalului, mai zicea. Nu vezi cum arată? S-o fuţi cu căciula-n mînă. Avea o imaginaţie destul de productivă Marian.

Nu vorbeam aici cu prea multă lume, pentru că una-două riscai să dai de poveşti cumplite. Vizavi era o ţigancă, una care, abia acum, la 40 de ani, a aflat că e bolnavă, că pe lumea asta sînt oameni care aud, că poate părea surprinzător, dar normal aşa e, să auzi. Probabil pînă atunci nu vorbise aproape nimeni cu ea, era în familie a cincea roată la căruţă, nici nu ştia la ce are nevoie de urechi. Poveşti cumplite, aşa că e mai bine să te menajezi, să nu ştii. Copii care nu auziseră niciodată şi care nu puteau să meargă altfel decît împleticit. Era vorba de centrii echilibrului, dar nu vă complic acum. Toate amintirile astea aproape că îmi provoacă un fel de rău fizic. Dădeam de copiii aceia cînd mergeam să mai fac vreo audiogramă, să vadă domnu' doctor cum evoluează daravela. Copii cu privirile lor tîmpe, scălîmbe. Nu e bine ce spun, dar întotdeauna i-am urît. Era mai bine să te cruţi, să nu ştii. Să stai pe masa de operaţie şi să nu-ţi mai pese de nimic. Să te aşezi acolo detaşat, ca şi cum te-ai instala pe budă. Să ştii că de acum înainte nu mai depinde de tine. De-aia pacienţii îşi urăsc doctorul. În fond, cine e idiotul ăla şi cu ce drept cotrobăie el prin corpul meu? Să-l auzi cum spune despre tine, ăsta scrie, scribălăul, asta face, ca şi cum scrisul ar fi un efect secundar al bolii. Unii îşi bat nevasta, alţii joacă tabinet. Io scriam. Fiecare cu stolul lui. Nu voiam să scriu despre spital, deşi era o soluţie pentru ca, într-un moment din ăsta în care eşti legat de mîini şi de picioare, să faci totuşi ceva. Să exploatezi la maximum situaţia în care te găseşti. Să descrii la milimetru tot ce se întîmplă. Dar, vă spun, asta mi se pare puţin abject. Eu voiam atunci să scriu despre viaţă, despre oameni, nu despre legume. De-aia nici nu l-am citit pe Blecher. Întotdeauna am abandonat lectura după cîteva pagini. Mi se pare indecent să-l citesc. Ca şi cum aş spiona pe gaura cheii afacerile, intimităţile vecinilor. E boala lui, să înveţe să convieţuiască cu ea, dar să nu-mi împuie mie capul cu suferinţele lui.

Acum, că nu mai auzeam, mediul nu mă mai concura şi-mi lăsa gîndurile să vină logic, coerent. Cum nu reuşisem niciodată. Probabil de-aia nu scriu oamenii. N-au boala mea. Că toţi scriitorii sînt nişte bolnavi era o teorie care acum mi se părea destul de verosimilă. Poate nu ştiam că îmi dorisem să fiu surd. Măcar aşa reuşeam să scriu. E o şansă să nu mai auzi. Să te poţi concentra fără nici un fel de deranj exterior. Să rămîi singur – doar tu şi scornelile tale. Să te simţi bine scriind. Senzaţie identică plonjatului într-un puţ, unde începi să interceptezi voci care vin din trecut. Voci care răsar din toate părţile şi în ele începi să desluşeşti un început de sens. Asceţii se izolau în peşteri, deprivare senzorială se chema ceea ce făceau ei, pînă cînd începeau să audă vocile astea. Îmi zicea cineva că, dacă s-ar duce în Tibet şi ar sta în căldura aia, cu capul în soare ore în şir, ar avea şi el parte de vedenii şi, cu puţin noroc, poate ar inventa chiar o religie. Dar dacă la toţi oamenii ăştia erau fabulaţii, la mine erau nişte halucinaţii extrem de reale. Halucinaţii realiste. Cine-a mai pomenit? Oricum trebuie să vă spun că sînt o fiinţă oximoronică. Să te izolezi în tăcere. Chiar printre Ei să fii, dar să nu-i mai auzi. Lipsa sunetelor era cel mai bun combustibil pentru scris. Vidul care trebuie mereu populat. Şi-mi auzeam prietenii din liceu, din copilărie. Şi totul era aşa de real, că uneori mi se făcea frică.

Mă detaşasem suficient încît să mă doară fix în cur de toţi. Scriam noaptea în sala de mese prin bunăvoinţa personalului. Pereţii albaştri şi o fotografie cu băile de la Govora compuneau peisajul sumar. Era cald. Calorifere care duduiau. Cald. Foarte cald. Vorba lui Danny de Vito, dacă scuipai pe cineva, riscai să-l opăreşti. Scriam printre băltoace de ciorbă pe care le ştergeam cu colţul pijamalei scămoşate. Şi doctorii mă priveau îngăduitori. Parcă vrînd să vadă dacă dă vreun rezultat metoda asta a mea. Scriam pentru a nu mai sta lungit în pat. Atunci cînd stai întins în pat, îţi vin tot felul de idei pe care de la un moment dat nu le mai suporţi. Scriam pentru a da de lucru imaginaţiei, pentru ca imaginaţia asta să nu o ia razna în direcţii imprevizibile. Scrii pentru că altceva nici nu ai mai putea face, n-ai de ales, altceva nu te pricepi să faci. Singura acţiune posibilă. Scrii, cum am mai spus, pentru că ţi-e frică. Scrisul – ca un descîntec de trecut frica.

Mi-era frică şi, în plus, mă enervau la culme toţi pacienţii ăştia care se obişnuiseră al dracului de bine cu condiţia lor. Pe cuvîntul meu, mă convinsesem că nu se însănătoşesc decît oamenii care chiar vor să se vindece. Boala le dă o identitate spitalagiilor ăstora. Un ritm pişăcios, nişte repere. Ştiu că la 8 e vizita, la 9 masa, la 10 audiograma şi tot aşa. În felul ăsta, au o preocupare. Şi mai presus de toate, se pot văita. Asta e esenţial, să poţi să te văicăreşti, să ai permanent pe cineva care să-ţi caute între coarne. Să ştii de ce să te temi. Scriam, vorba cuiva, pentru a mă desolidariza. Îmi propusesem să scriu. Unii îmi recomandaseră chiar să ţin un jurnal, ca şi cum mă invidiau pentru şansa de a bîntui spitalul, de a face aici teren, de a afla poveşti. Mulţi mă închipuie ca pe un tip inuman, o maşină de înregistrat. Şi prin mine au acces la realitate. Ce păcat, aud că n-ai fost acolo, cu noi, într-un moment privilegiat, cînd s-a întîmplat ceva. Să scrii aşa, absolut orice. Viaţa ta să fie un fel de continuă relatare jurnalistică. Să transmiţi în direct absolut orice se petrece prin apropierea ta. Ca şi cum faptul acela doar observat de mine ar fi avut sens complet. Hai, că mă dau rotund. Scriam pentru că, povestind, stăpîneşti. Numind ceva, tu devii proprietarul faptului pe care te încumeţi să-l ambalezi în cuvinte. De asta, zicea cineva, nu ştie nimeni adevăratul nume al lui Dumnezeu. Dumnezeu nu poate fi stăpînit, tocmai pentru că nu poate fi numit. Nu-i poţi spune ca lui Danny de Vito, nu poţi urla la el, măi, moldovene, şi ăsta, deşi mai mult ca sigur nu e moldovean, să se tuflească brusc. Cu Dumnezeu nu e aşa. Scrii pentru a distruge. Pentru a descoperi nişte mecanisme ale realităţii pe care le transformi, le converteşti în mecanisme de funcţionare a textului. Devoalîndu-le în scris, şantajezi realitatea, îi arăţi că o stăpîneşti, o ai la mînă, i-ai ghicit cartea tehnică şi o poţi dezintegra la orice oră.

Dumnezeu. Că tot l-am bîrfit. Să vă spun un secret. Cînd eram în liceu, eram satanist. Ziceam că. Îmi băteam joc de colegii mei mai evlavioşi sau de cei care dădeau la Teologie, pentru că la mine în clasă erau destui dintr-ăştia. Luam numele Domnului în deşert, cum mă acuzau ei. Şi cum ar fi putut fi altfel, cînd mă născusem infirm, un neisprăvit cu auzul în pioneze.

Totuşi, uneori îmi dădeau tîrcoale porniri religioase. În special înainte de tezele de chimie, cînd aveam o disperată nevoie de un 5 pentru a rămîne pe linia de plutire. Dar uite că iarăşi bagatelizez. Totuşi, nu-i exclus să fi devenit ceva mai religios datorită chimiei.

Eram odată într-un tren plin de moroşeni cocoşaţi de paporniţe şi sarsanale. Moroşeni care lucraseră la cartofi, cu unghiile pline de praf, de pămînt şi care nu miroseau tocmai plăcut. Era cald al dracului, năduşeală întinsă pe banchete transpirate, transpiraţie băloasă. Un aer infect. Stăteam lîngă o colhoznică zdravănă, guralivă şi care se freca tot timpul de banchetă cu scopul precis de a-şi propti bucile cît mai eficient acolo.

Şi în momentul în care trenul a plecat, a luat-o din loc, femeia aia corpolentă şi gălăgioasă a tăcut brusc, s-a închinat şi-a zis doar atît: "Plecăm şi noi, Doamne!". O frază la care nu te aşteptai, o frază superbă, mai ales pe tonul acela de scuză pe care o rostise ea. Ca şi cum îşi cerea iertare, pleca, se întîmpla să plece, lucrul ăsta se petrecea pur şi simplu, dar ea nu avea suficientă minte să emită pretenţii că ştie să spună dacă asta e sau nu bine. Dacă nu cumva greşeşte pe undeva, îi scapă unele lucruri. Îşi cerea iertare că pleacă aşa, fără nici un căpătîi. Mă rog, nu ştiu să explic mai bine de atît.

3. La ţăroaia


Spitalul ăsta îmi displace pentru că e un fel de comunitate antipatică din care nu-mi doresc să fac parte. Parcă e un sat, un trib. Sînt analogii suficiente pentru a susţine afirmaţia. Există aici o Poiană a lui Iocan, unde se strîng fumătorii. Lîngă calorifer se află poiana asta. Mă gîndeam ce interesant e că, dacă primitivii se strîngeau în jurul focului, noi căutăm tot o sursă de căldură unde să ne adunăm la palavre. Care sursă în acest caz e caloriferul.

Uliţa satului îşi găseşte echivalentul în culoarul pe care ieşi precum Moromete, să vezi care mai trece pe drum şi cu ce treabă, care venetic s-a mai internat – şi să-i faci o primire cum se cade. Ar fi şi o groază de ritualuri de iniţiere. Simplul fapt că ţi se cere un foc. Îmi povestea cineva cum s-a pregătit în izolare totală să înveţe să fumeze. În liceu se întîmpla asta. S-a pregătit pentru intrarea aia triumfală în budă cu o ţigară aprinsă. Să nu mai tuşească, să nu dea impresia că fumatul îi face rău.

Apoi, smerenia cu care un ţăran merge la Primărie cu jalba-n proţap poate fi regăsită la bolnavii care se duc spre cabinetul doctorului. Centrul de unde emană puterea. Aceeaşi moacă umilă, privire împăcată cu situaţia ce anticipează refuzul.

Curva satului nostru, v-am spus, e doamna Aduţa. Deşi poate intră în fişa postului să ne ridice moralul. Plus că mai e una cu ţîţe de nota zece, una care stă singură-n salon. Concurenţa tolerată de doamna Aduţa. Un halat verde-violet ţipător, acum nu-mi mai vine în minte culoarea, cred că sînt şi puţin daltonist, doar sfîrcurile inconştiente care împung pînza de nu se poate le mai am în minte. Marian, normal, zice c-o să i-o tragă el – ce succes avea el la gagicuţe în rata care îl transporta la uzină din satul lui de la marginea Bucureştiului! Ehehe! Şi cu posesoarea de halat violet a încercat ceva. A trecut pe lîngă asta, cică, i-a atins o ţîţă întîmplător cu cotul, dar e băiat finuţ. Respectiva mirosea cam nasol. Ar trebui să o trimită să se spele înainte să se bulească. De fapt, pe toate le-a ochit Marian, afară de una slabă, schiloadă, nu face acte umanitare cu aia. Altfel, n-are criterii. Tot ce mişcă. Rîul, ramul, relaţie libidinală cu întregul univers. Mai ales cu doamna Aduţa, căreia i-ar recomanda să-şi ia nişte chiloţi cu pulă să stea mereu cu ceva tare înăuntru. Stă pe calorifer şi îşi priveşte haremul. Mascul dominant. Din cauza unora ca ăsta, expresia "fii bărbat" m-a indispus întotdeauna.

V-am mai spus, e normal să ne probăm aici virilitatea. Ne-am blegit în aşa hal, încît interpretăm orice gest ceva mai energic al cuiva ca pe o dovadă de violenţă, o agresiune. Ei, de fapt, agresivii ăştia sînt oameni activi. Noi, ieşiţi din timp, amorţiţi. Te tufleşti în aşa hal, că orice probă a vitalităţii cuiva, a bucuriei că trăieşte, devine ameninţătoare.

Marian face pe durul, pe taurul comunal, dar e cumva o compensaţie şi la el. O să mă gîndesc la asta, pentru că merită. O compensaţie tristă al dracului.

Şi ca să continuăm analogia cu satul. Ar mai fi aici şi nebunul satului, acelaşi Marian, care povesteşte tot felul de tîmpenii incoerente, cum l-a trimis pe unul să ia de la uzină un camion de ouă în vrac. Şi noi nu ne prindem. Ce-i aia "în vrac"? Marian e şi nebunul, şi taurul comunal, care are nostalgia vremurilor cînd oamenii se băteau cu mîinile goale cu ursul. Aşa era odată, că mîncau totul natural, zice el. Mania omului bolnav. Asta ar fi explicaţia. Nu mai există mîncare, doar vitamine, proteine. Nu mănînci morcovi, ci betacaroten. Parcă simţi gustul de farmacie în gură. Parcă mănînci direct cu pipeta. Consumăm substanţe nutritive. De fapt, şi io pot spune că sînt atins pe undeva de sindromul ăsta, deoarece mulţi îmi atrag atenţia că adesea folosesc tot felul de expresii mai mult sau mai puţin ştiinţifice, care, zic ei, pot fi rod al unui complex cultural ce mă roade, dar explicaţia e mai simplă. Toate astea sînt expresia durerii în cur faţă de celălalt, a indiferenţei faţă de celălalt, pe care încep să o simt şi de care încerc totuşi să scap. Neutralitate, detaşare, adică să ţi se rupă-n paişpe.

Altă dată, Marian povestea despre prietenul lui Şarpe, care dădea excepţional cu brandul. I-a tras un pumn unuia pe pod la Giurgeni şi a fugit cu sturionul. Bărbat adevărat. Haiduc, sălbatic. Ăia voiau să-i ia de fraieri. Să le bage pe gît plătică pe post de crap. Icre cu nisip. Nu le-a mers. Păi, voi nu vedeţi că aveam undiţele la noi? Măcar să se gîndească şi ei că puteau fi pescari, zicea.

E normal să fac analogiile astea cu triburile, satul. Doar m-am născut la ţară. Vezi ceea ce eşti obişnuit să vezi. Îmi povestea cineva, un prieten care şi-a scos mama la plimbare într-o duminică. A dus-o undeva la munte ca să ia aer. De fapt, e prost spus să ia aer, pentru că era o femeie crescută la ţară şi acolo doar aerul nu-i lipsea. Să schimbe peisajul o scosese. Şi peisajul era într-adevăr superb, dar femeia pur şi simplu nu-l vedea. Îşi înfigea din cînd în cînd capul pe fereastră şi exclama ceva de genul: măi, ce văcuţe au ăştia pe-aicea! Uite, bre, munţi, brazi, n-ai matale aşa ceva pe-acasă. Ea asta văzuse o viaţă întreagă şi asta era tot ce i se părea ei relevant. Vedea ce era antrenată, dresată să vadă. Sau hai să vă mai spun una din acelaşi registru, o prietenă care a fost în Italia îmi povestea că o tot asculta bunicul ei ce îndrugă, pînă cînd a izbucnit. "Mă, da' măgari aveau ăia în Italia?" Ca şi cum lipsa măgarilor i-ar fi compromis definitiv şi irevocabil.

Ciudatul satului pot fi io. Nu cafea, nu ţigări, cum îmi reproşează toţi ăştia care poate ajung să creadă că oi fi vreun abstinent. Citeam şi dormeam enorm în spital. Abia lipsa cafelei mă aducea într-o stare vecină halucinaţiilor. O stare de vigilenţă aparte. Ăştia beau cafea în prostie şi se văitau că îi scoală cîinii care latră încă de dimineaţă, cînd încep să se vînture tot felul de mijloace de transport care de care mai enervante. Aiurea, de unde să audă ei cîinii? Se dădeau mari, bravau. Eu rămîneam acolo ca sub un clopot de sticlă. Era în copilăria mea un serial al lui Cousteau, În lumea tăcerii. Scriam ceva într-un carnet pe care toţi doreau să mi-l şutească. Pe cărţi nu puneau mîna. Cum zicea şi Marian – că odată se scriau cărţi mişto, azi, doar bălării. De parcă le verificase cu de-amănuntul şi ajunsese la o concluzie fără echivoc. Se uita la cărţile mele superior scîrbit, ca şi cum ar fi vrut să nu se aleagă cu niscai boleşniţe. Îmi amintesc că fratele unui cunoscut scriitor român e vatman şi se lăuda că n-a citit nimic toată viaţa lui şi, în fond, la ce i-ar folosi asta? În faţă tot bulevardul, cît vezi cu ochii numai fapte de viaţă. Acolo, nu în cărţi. De fapt, cam aşa este dacă e să fim realişti, dar sînt lucruri care nu trebuie spuse nici măcar în şoaptă.

Mai erau şi ţaţele satului, alte personaje, spitalagioaicele care se obişnuiseră cu atmosfera de aici. Ştiau cît iau doctorii şpagă, cum s-o plasezi. Cui. Că şi el e surd. Doctorul. De-aia e mai omenos. Sau fraier. Pentru mulţi, doctorul adevărat nu stă de vorbă aşa, ca inconştientul, el ştie, domnule, totul despre tine. Nici fişa nu e nevoie să ţi-o consulte. Ele au umblat prin spitale, pot face o comparaţie. La Ploieşti, de pildă, erau nişte măcelari, criminali. Aici, un doctor competent-competent. Spus de două ori, pentru întărire. Ca la "băiat de băiat". Doctorul nici nu vorbea cu tine. Cam ăsta e semnul valorii. Să te ignore, cu cît te tratează mai mîrlăneşte, cu atît îţi dă un sentiment de siguranţă mai mare.

La început, mîrlănia doctorilor mă revolta. Io eram cam singurul care se revolta în tot spitalul. Alt semn al naivităţii. Trebuia să vină la control la ora 8 şi întîrzia imens. Le spuneam celorlalţi că aşa ceva nu se poate, dar ei îmi răspundeau resemnaţi ceva de genul: ehehe, să fiu io sănătos, ieri a venit abia pe la 11. Ca şi cum ăsta era farmecul respectivului doctor. Din cînd în cînd, îşi mai bătea joc de pacienţi. Îi lăsa cu ochii în soare, să aştepte. Comportament absolut aberant. Ca la nebuni. Tot ce au trăit oamenii ăştia, de fapt, în tinereţea lor, în comunism, a fost ca la nebuni. Toţi s-au format atunci şi dacă acum trăim ce trăim e din cauza anilor ălora. Totul se întîmplă în virtutea inerţiei. Sau din cauza vitezei. Îmi povestea cineva că se afla în anii aceia la mare, împreună cu un grup de turişti străini. Îi însoţea, nu ştiu în ce calitate, dar asta nu e pînă la urmă o informaţie de care să depindă înţelegerea faptului. Şi, la un moment dat, le-a sărit în ochi un cetăţean care defila prin centrul staţiunii cu cîteva suluri de hîrtie igienică înfăşurate pe trup. Ca un soi de senator roman cu o togă ceva mai originală. Văzîndu-l, prima reacţie a alogenilor a fost să întrebe ghidul român dacă nu cumva individul care li se vîntura prin faţă a evadat de la ospiciu. Dacă nu o fi vreun glumeţ. Răspunsul românului a venit imediat. Nici vorbă să fie un individ sisi la scufiţă. Ba chiar au avut şansa să le treacă prin faţa ochilor un individ extrem de fericit. Care s-a aprovizionat cu hîrtie igienică, ceea ce, orice s-ar zice, e o realizare demnă de luat în calcul. "S-a aprovizionat" – cuvînt bun pentru a deconspira aerul anilor ălora. Omul gîndit ca o întreprindere care se aprovizionează. Nu mănînci pur şi simplu. Vorbeşti despre mîncat cu aerul că a băgat marfă. Nu mai ai faţă de masă o atitudine rituală. Masa devine ceva utilitar.

La întîmplările din anii ăia, se rîde la fel ca la bancurile care au ca personaje nebunii. Savoarea pe care o simţi ascultînd e identică celei generate de ascultarea unui banc despre întîmplările de la Spitalul 9. O perioadă patologică. Nebunia, comportamentul deviant transformat în normă. Nebunia care încheagă o naţie. Îi dă substanţă. "Luăm becul şi ne mutăm în sufragerie." Sau: "Mai punem o haină groasă pe noi şi mergem la culcare". Fraze care par decupate tot dintr-un astfel de banc. Sau dintr-un text suprarealist. Chiar plăcerea de a povesti anii ăia poate avea tot conotaţii patologice. Ca un fel de voluptate a exorcizării absurdului şi inconsistenţei vieţii de atunci. O aberaţie comună fonda comunitatea noastră patologică de tîmpiţi. Poveşti tîmpite care circulau. Cum ar fi cea despre individul care venise aici cu un căţel de usturoi în ureche. Şi-l băgase el mai demult probabil, pentru că era convins că are cine ştie ce proprietăţi curative. Şi-l băgase de mult, şi acum îl jena, îl gîdila, pentru că înmugurise.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer