Povestiri fără sunet şi povestaşul fără de nume

  Citiţi un fragment din această carte.



Tocmai ce am terminat de citit această carte, trebuie să încep să scriu prefaţa şi realizez că nu ştiu cum îl cheamă pe personajul care mi-a povestit atîtea. La un moment dat a promis că-şi va spune numele şi a uitat. De fapt, nu a uitat, ci m-a amăgit. Trebuie să-i spun într-un fel. Prin urmare, îl voi numi Sorin.

Sorin e scriitor şi încă student. Face jurnalism, a scris un roman cu care a avut succes, critica i-a apreciat "urechea" cu care înregistra realitatea. Într-o zi însă a ajuns la spital, în pericol de a-şi pierde definitiv auzul. Aţi încercat vreodată să vă imaginaţi că aţi rămîne fără auz? Că dintr-o dată lumea e un televizor fără sonor unde totul în jurul vostru se desfăşoară mut, fără să mai producă cel mai mic zgomot, sunetul care să certifice, în fond, mişcarea, comunicarea, viaţa? Un personaj spune într-un film că cel mai mare defect al lumii e lipsa coloanei sonore.

Dar chiar ai nevoie să auzi pentru a fi scriitor? Cum se întîmplă de obicei, deteriorarea simţurilor produce acuitate, beteşugul face, dintr-un exceptat într-un plan, un privilegiat în altul. Sorin descoperă că atrofierea auzului îl ajută să asculte, că scrisul recuperează sunetele pierdute, că "reproducerea" prin scris este gramofonul care dă lumii adevărata voce: "Scriam şi descopeream ce bine mă pricepeam la oameni. Şi nu înţelegeam de unde poate veni priceperea asta, ţinînd cont că nu am trăit mai nimic. Nici n-am avut cînd. Poate surzenia te obligă să-ţi asculţi simţurile, să ghiceşti ce vor să spună oamenii, să le urmăreşti cu mai mare atenţie gesturile, să-i studiezi, să-i anticipezi...". Lumea are o muzică numai a ei – totul în jur vorbeşte, spune un celebru slogan –, cert e că lumea povesteşte şi, prin asta, supravieţuieşte şi merge mai departe. Sunetul lumii – coloana ei sonoră – e povestea. Scrisul ar fi indecent dacă s-ar ocupa de boală, căci surzenia e o deschidere, oportunitatea de a asculta glasul ficţiunii grefate pe memorie, de a-ţi controla frica povestind şi stăpînind lumea cu toate poveştile ei incredibile şi cvasianonime. Psihoterapie narativă, cum îi zice Sorin.

Celulele nediferenţiate care îi contrariază pe doctori în urma unor analize devin metafora lui ca scriitor pentru care teoria se topeşte în literatură, iar memoria şi ficţiunea se concurează şi se determină reciproc. Nici/nici. Între şi între. Şi/şi. Starea lui de indeterminare este şi expresia faptului că lucrurile capătă un înţeles numai pe măsură ce sînt observate, se adună, sînt puse în relaţie. Cu alte cuvinte, numai dacă sînt inventate, povestite, numai dacă li se dă un nume. "Nici o poveste nu începe şi nu se sfîrşeşte undeva" cu adevărat; semnificaţiile lumii se află oriunde şi în orice. Coerenţa este instabilă, în mişcare perpetuă, abia observate şi scrise, lucrurile nesemnificative capătă importanţă. Nu se ştie dacă iluzorie şi cît anume. Dar asta nu prea contează, esenţial este fluxul narativ al existenţei de zi cu zi.

Mergînd la simbol, surzenia nu e un diagnostic, ci o şansă. Fără auz, mediul se separă, creează un vid protector, aseptic, tăcerea fiind un spaţiu ce absoarbe, dar care cere să fie populat. Scrisul devine accesul la o realitate alternativă care înglobează tot: propriile amintiri sau poveştile celorlalţi, gesturile şi fanteziile, credinţele şi temerile, cuvintele şi lucrurile, emoţiile şi întîmplările, fragmentele, detaliile... Ca şi viaţa, scrisul este un flux permanent, liber, uneori haotic, recuperator, dar, mai ales, resemantizant şi, prin asta, generator el însuşi de realitate: "Simţeam cum deveneam nesimţit, cum mă refugiam în memorie. Rescriam viaţa mea, o coafam şi mă simţeam foarte bine. Aşa de nesimţit încît, la un moment dat, începusem să-mi doresc boala, s-o aştept să vină pentru că mai aveam cîteva pagini de scris. Să fiu bolnav pentru a mă putea aduna".

Dar relaţia cu scrisul nu este doar una individuală, care implică exclusiv relaţia cu sinele şi cu lumea. Sorin crede că lumea merită descrisă – a se citi povestită –, dar pentru a scrie trebuie să fii generos, să împarţi cu ceilalţi. Meschinăria nu are ce căuta în literatură. Scrisul te oferă în măsura în care provoci emoţii în ceilalţi, vorbindu-le "o limbă comună". Şi aici, Sorin Stoica, autorul naratorului şi scriitorului pe care l-am botezat ad-hoc Sorin, se situează polemic faţă de o bună parte din colegii lui de literatură, tineri şi ei. Pledează pentru povestire, dar nu povestirea "abjecţiei", a "urîţeniei, hidoşeniei lumii", ci povestirea prin compensaţie numai a frumuseţii unei vieţi care, altfel, pare scoasă din Harms: "Oamenii şi-au pierdut capacitatea, facultatea de a povesti. Povestitul e o excepţie, nu un fapt la ordinea zilei. Povestitul trebuie învăţat, însuşit, practicat într-un cadru special amenajat, în condiţii atemporale, nu serveşte vieţii, nu e parte a ei, ci intermezzo". Fiind terapie, povestitul îşi asumă o responsabilitate. Sorin Stoica e un umanist în sens borgesian. Generozitatea despre care spune că ar trebui să fie specifică unui scriitor şi căutarea acelei "limbi comune" ne arată disponibilitatea lui de a se pune în slujba cititorului, a ascultătorului, recuperînd mai întîi povestirea din zonele marginale, tranzitorii unde aceasta încă mai supravieţuieşte şi apoi oferind-o mai departe, modest, fără orgoliu auctorial. Pe Sorin Stoica nu-l impresionează conformiştii, de fapt, care scriu despre droguri şi despre mizeria vieţii, în general. Astăzi, revoltaţii, snobii, dezabuzaţii, "nonconformiştii" sînt trend. Personajul lui intenţiona chiar să scrie un roman păşunist: "Unii protestează, se protejează fiind abjecţi, io aş protesta printr-o utopie".

Jul, personajul din celălalt roman al lui Sorin Stoica, Dincolo de frontiere, spune la un moment dat: "M-am întrebat de ce există fapte fără sens, fără înţeles, şi acum cred că toate aceste fapte mărunte, nesemnificative, ce pot fi ignorate, uitate extrem de repede, ba chiar e mai rentabil să le uiţi, deci toate aceste fapte formează însăşi viaţa". Surzenia îl transformă pe cel numit de mine Sorin – avatarul lui Jul – într-un fel de medium pentru care boala e "tăietura în real" ce îi permite accesul la un alt statut. De data aceasta, el nu mai e un rocker de la ţară, ci un jurnalist, un scriitor. Statutul lui e unul asumat scriptural, de aceea trebuie să povestească acele "fapte fără sens, fără înţeles", să nu le ignore: "Scriitorul e un tip care poate descoperi în spatele unui gest de tot rahatul o întreagă dramă umană". Povestitorul e deopotrivă un diagnostician şi un terapeut. Reţeta lui scripturală poate produce adevărate dezastre, căci cuvintele nu doar vindecă realitatea, dar o şi generează. De aici responsabilitatea de care povestaşul surd şi fără nume vorbeşte în subsidiar. Povestirea poate salva lumea, dar îi poate cauza şi multă suferinţă...

Tocmai ce aţi terminat de citit această scurtă prefaţă. Dacă aţi citit deja cartea, înseamnă că aţi aflat toate cele despre care am scris mai sus, dar dacă aţi început conştiincios cu prefaţa mea, sînt sigur că abia aşteptaţi să-l ascultaţi pe povestaşul surd şi fără nume. Veţi vedea, în curînd, cîte nimicuri fascinante are de povestit.