Degetul lui Mercur

Citiţi un fragment din această carte.

Îmi este imposibil să scriu despre romanul lui Filip Florian ca despre un debut, cu toată acea retorică a precauţiei, cu mirarea reuşitei din prima, cu predicţii ticăite despre evoluţia sa probabilă. Sînt aproape convinsă că Degete mici e cartea pe care Filip Florian a ales-o, dintre cele pe care le-a scris pînă acum, ca s-o dea spre publicare. Altfel, de unde construcţia impecabilă, tonul sigur, personajele rotunde şi mai ales o limbă românească pe cît de firească, pe atît de ironic sedimentată? Toate acestea pentru cristalizarea unei frumoase poveşti despre vină şi greşeală, despre umbrele înşelătoare ale trecutului (personal şi istoric) - o poveste despre destin şi amor lumesc sau ceresc. Recunosc, sînt entuziasmată cum n-am mai fost de la romanul de debut al lui Răzvan Rădulescu, Viaţa şi faptele lui Ilie Cazane. Voi încerca totuşi să mă obiectivez.

Tipologic, romanul Degete mici e mai apropiat de micile romane nocturne central-europene - ironice, realist-magice, intertextuale şi relativizante - decît de literatura care se scrie astăzi la noi. Ca la Hrabal, la Pavi¡ sau la György Konrád (ori, poate, mai degrabă ca la Richard Wagner, Herta Müller sau Dora Pavel), incredibilul devine realitate, lumea se răstoarnă programatic şi "se scrie" pe sine aproape cronicăreşte, cu toate sensurile la vedere, dar fără nici un Sens imediat. Adevărul e înlocuit de o puzderie de adevăruri mai mici, dar la fel de îndreptăţite, Dreptatea devine dreptul fiecăruia, Libertatea tuturor capătă aerul unei permanente eliberări. Singura coerenţă de ansamblu, în aceste romane, extrem de diferite, o dă povestea, o poveste bine spusă, ironic asumată şi pe cît de teribilă, pe atît de tandră.

Povestea care se spune în romanul lui Filip Florian este simultan spectaculoasă şi banală, gravă şi plină de un umor organic, dizolvantă şi coagulantă. Într-o mică staţiune balneoclimaterică de provincie, un copil descoperă o groapă comună în mijlocul unui castru roman. În confuzia de la începutul anilor '90, toată lumea îşi revendică dreptul de a elucida drama, crima, misterul morţilor aruncaţi la grămadă: poliţia şi serviciile secrete, presa şi opinia publică locală, societatea civilă şi comunitatea ştiinţifică. Nu întîmplător naratorul necreditabil al poveştii aparţine acesteia din urmă, deşi într-un registru slab, ingenuu, bezmetic. Petruş e un tînăr arheolog în cămaşă cadrilată, veşnic pîndit de o criză de ulcer, fără relief sau convingeri tari, dar cu o încăpăţînare instinctivă şi cu un respect organic pentru diversitatea vieţii. El face cronica unui tipic orăşel de provincie de la marginea imperiilor, dintr-o provincie a provinciei. Poate şi din acest motiv el nu rezistă tentaţiei spectaculosului, nerezumîndu-se la a colaţiona cele şase monografii din biblioteca oraşului sau la a verifica date şi fapte. Deasupra arheologului cu vocaţia scrisului se află însă naratorul creditabil, păpuşarul ironic şi rece care ştie cu precizie de ceasornic ce-i fac personajele - din cea mai strictă actualitate a povestirii - la ora trei fără douăzeci noaptea, care se amestecă autoritar în gîndurile bietului Petruş, prins între reverii amoroase şi dileme auctoriale. Petruş ascultă şi transmite, asezonîndu-le intertextual şi fabulatoriu, amintirile interbelice ale lui tanti Paulina, gazda sa, sau trecutul englezesc al unei fete de pension din mica burghezie locală, ajunsă Lady Embury; ochiul celuilalt narator vede tot, intră în perspectivele tuturor, dar ne spune numai ce contează în economia poveştii. Dacă flegmaticul Petruş se aprinde după fiinţa exotică cu părul roşu din monografiile conspectate, uitînd-o însă în arhiva prăfuită de îndată ce apare horticola Jojo, naratorul dur şi "ambasadorii" lui nu uită nici un fir şi deapănă à tour de rôle zeci de poveşti intricate, în faţa cărora istoria reală (inclusiv istoria mare) trece între paranteze.

Dincolo însă de narativismele la care autorul ne incită ironic în finalul romanului, adevăratul arheolog al poveştii este călugărul Onufrie, Omul-Raţă, înrudit cu miraculoşii idioţi care populează literaturile central-europene şi le irizează spectral.

"Să învăţăm de la idioţi" este nu doar lecţia Europei Centrale, ci şi lecţia scripturilor. Idiotul dostoievskian, omul simplu, lipsit de organul îndoielii, are întotdeauna rolul de a numi univoc lucrurile, de a le fixa definitiv în materia problematică a realităţii. Omul unei singure idei - în cazul de faţă, credinţa -, o idee cît toate celelalte, Onufrie străbate ca în vis cei cincizeci de ani de istorie românească sub comunism, un coşmar mai degrabă răscumpărat prin revelaţie. Spre deosebire de Švejk, "idiotul oficial" al lui Hašek, de micul Siegfried al lui Hrabal (rodul nefericit al "coitului naţional-socialist" dintre un ceh şi o nemţoaică) sau de straniul Bandula al lui György Konrád, idioţii din literatura noastră recentă - mai degrabă simpli decît neinteligenţi - sînt mai ales recipienţi şi propovăduitori ai revelaţiei. Ilie Cazane al lui Răzvan Rădulescu e unul, Vespasian Moisa al lui Bogdan Suceavă e un altul.

Istoria lui Onufrie aruncă povestea într-un realism magic, colorat local cu retorica şi tonalitatea Vieţii Sfinţilor. În hagiografia călugărului Onufrie (numit şi Moţatul, din pricina unui smoc de păr rebel, cu viaţă proprie, moştenit prin blestem de la mama care devorase ficaţii a 49 de raţe bete), esenţială e litania ce ritmează povestea: "de trei ori s-a pogorît Maica Domnului din ceruri ca să-i arate sprijin şi încredere lui Onufrie". Între cele trei revelaţii se desfăşoară viaţa lui împlinită, chiar dacă prima "pogorîre" e doar o minunată reverie de compensaţie, una retrospectivă, prin "reducere la absurd".

Viaţa şi faptele lui Onufrie-Moţatul, botezat Gherghe, reprezintă contrabalansul ironic-autohton al altui personaj (de astă dată cvintuplu): grupul de tineri argentinieni antropologi veniţi să facă expertiza oaselor din groapa comună. Groapa e locul însemnat, unde se adună - cu poveştile ei - lumea pestriţ-provincială: călugărul şi şeful poliţiei, maiorul Maxim şi recurentul soldat rus Andrei Butîlchin, colonelul-magistrat care colecţiona degetele mici ale cadavrelor, frageda Jojo şi arheologul ulceros, pînă şi fotograful oraşului, însoţit de dromaderul Aladin, cumpărat din Iordania. Cu ei se suprapune - ca o mînă cu cinci degete - acest grup al argentinienilor, moştenitori ai altei drame: "boala cronică naţională «los desaparecidos»". Colaj de relatare jurnalistică/eseu politic/cronică fotbalistică, paginile despre "la ruta de los argentinos hacía Rumanía" sînt o mostră de virtuozitate a limbajelor şi registrelor. Argentinienii, meseriaşi ai gropilor comune presărate în pampas, dar mai ales în ocean, spun un adevăr pe care nimeni nu vrea să-l audă, poate nici chiar cititorii acestui roman. Un adevăr ştiinţific, care va să zică, ceva anost, măsurabil cu şublerul şi cuantificabil cu balanţa. Iar ca bonus, dezleagă enigma degetelor mici furate din mormîntul comun - specialitatea lor.

Nu ştiu dacă Filip Florian a vrut să ne facă să ne gîndim - manevrînd tot felul de fiinţe mici, obiecte mici, mize mici - la semnificaţia ezoterică a degetului mic. Deget al forţei vitale, conţinînd nyama, puterea mîinii, şi simbolizînd persoana în totalitatea ei, dar şi măştile acesteia, degetul mic este, în acelaşi timp, şi degetul dorinţelor ascunse, al puterii oculte şi al divinaţiei. Într-un roman în care lucrurile se leagă în mod miraculos, în care se descoperă comori chiar şi în peretele din bucătărie, în care visele şi ghicitul (ironic) în cărţi ritmează o realitate cenuşie, bolnavă şi vag promiscuă, semnificaţia nu poate fi întîmplătoare. Aşa cum arătătorul (degetul pe care Onufrie îşi cresta anii dintre "pogorîrile" Preacuratei) e degetul lui Jupiter, degetul mic este degetul lui Mercur, simbolul tranzacţiilor diurne (comerciale) sau nocturne (călăuza morţilor spre Infern). Deloc întîmplător, colecţionarul de degete mici este colonelul-magistrat, simultan omul puterii şi al legii, purtătorul unei amulete confecţionate din propriul deget amputat. Piază rea şi spectru al trecutului neelucidat, securistul de lîngă noi e deconspirat, pînă la urmă, de antropologii din altă emisferă, de memoria lor bolnavă şi de simţurile pe care boala memoriei le-a ascuţit. Bătălia simbolică pe buza gropii între magicul Onufrie şi maleficul colonel-magistrat e decisă (tot) ironic prin palma argentiniană: între binele care nu cunoaşte răul şi răul care ştie cum se confiscă instrumentele binelui trebuie să medieze păstrarea, cu orice preţ, a memoriei.

Probabil că genul acesta de bună literatură atingînd profunzimile ficţionale ale memoriei, de care literatura central-europeană este îmbibată, se va impune, cu timpul, şi la noi. Altminteri, uitaţi de interpretări, semnificaţii şi simboluri, încadrări şi filiaţii! Degete mici de Filip Florian este cel mai bun debut pe care l-am citit de vreo cinci ani încoace.