Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Fragmente şi cronici ale cărţilor pe hîrtie  Sageata  Fragmentarium

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Zmeura de cîmpie (roman împotriva memoriei)


Mircea Nedelciu

18.05.2005
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Mircea Nedelciu
Zmeura de cîmpie
roman împotriva memoriei
Editura Compania, 2005


prefaţă de Sanda Cordoş



  Citiţi prefaţa acestei cărţi.

*****

Fragment din text


(VAGON DE VITE) Poate s-a schimbat ceva între timp sau poate a citit el greşit în Mersul trenurilor. Zare a coborît din acceleratul de Constanţa în Gara de Nord la ora unu şi jumătate după miezul nopţii. S-a dus spre tabela cu orarul trenurilor şi a avut surpriza să constate că primul tren cursă care trece prin G. pleacă abia peste patru ore. A trecut pe la Informaţii şi a obţinut acelaşi răspuns. Acum stă ghem pe o bancă de pe peron şi tremură de frig. Adoarme din cînd în cînd preţ de cîteva secunde şi i se pare că a dormit ore lungi într-un frig cu gust de cărbune şi de apă cu mult clor. Tresare crezînd că a pierdut legătura, îşi priveşte ceasul, se asigură că mai are timp şi trage adînc aerul rece în piept. Aerul nu este suficient de rece sau poate tocmai de aia se simte în el mirosul de W.C.-uri descărcate direct pe terasamentul căii ferate. Prin veghea şi visul lui mult prea amestecat mirosea ba a gudron, ba a praf încins, ba a tămîie, ba a frig pur şi simplu şi deodată... o capră traversează şinele căii ferate la două peroane mai în faţă.

Zare se ridică brusc în picioare şi face cîteva mişcări de gimnastică. Respiră, sare pe loc, se freacă la ochi şi priveşte din nou. Capra e acolo. Un ţăran cu pălărie cenuşie o trage de funie. Rămîne fascinat de imagine. Stă aşa holbat minute în şir pînă cînd omul cu capra traversează cu greu cele două peroane şi ajunge chiar pe peronul unde stă Zare. Îl vede aplecîndu-se şi legînd funia de cadrul metalic al băncii pe care se aşază. Nu sînt decît vreo 15 metri între banca lui Zare şi cea a ţăranului cu capra şi lumina este destul de puternică. Iluzia optică este exclusă şi, în general, Zare ştie despre el însuşi că nu-i un tip cu năzăriri, iluzii, vise cu ochii deschişi. Se aşează din nou pe bancă şi se decide să înţeleagă lucrurile după cum sînt, nu după cum ar putea el să le transforme prin lucrul propriei minţi. Se ridică într-un tîrziu şi dă să plece să-şi ia bilet. Ţăranul cu capra îl cheamă spre el şi-l roagă să-i scoată şi lui un bilet. El nu îndrăzneşte să treacă cu capra prin faţa caselor de bilete, riscă o amendă. Îl ajută, desigur. Apoi stă alături de omul care spune că se numeşte Vlad şi că e paznic de noapte la o uzină de mase plastice.
- Şi ce faci, bre, cu capra, - întreabă Zare - o paşti în curtea uzinei?

Nea Vlad începe o poveste complicată cu directorul uzinei care şi-a luat o nevastă mult mai tînără decît el, una care lucrează la televiziune, "poate aţi văzut-o, e una aşa, cu ochelari şi cu părul negru, face anchete cu copiii fugiţi dup' acasă". Şi că asta a născut, dar nu vrea să alăpteze. Ori n-are lapte, ori nu vrea să-i cadă pieptul pînă la buric. Aşa că directorul, care-i şi el om de la ţară ca noi (Zare se întreabă de unde o fi dedus interlocutorul lui că şi el, Zare Popescu, e tot de la ţară), a zis că numai cu lapte de capră se face un copil mare şi i-a zis lui nea Vlad să-i facă rost de una că i-o plăteşte. "Acu', dacă i-am promis, i-am promis, da' dă unde să-i duc io capră de cumpărat cînd el vrea să dea cinci şase sute de lei şi o capră costă azi în jur de trei mii?" "Aşa de mult, bre?" "Păi ce, e mult? Dacă porumbul costă două sute dubla! Da ăştia plecaţi mai dă mult la oraş n-are dă un' să ştie şi zice că vrei să-i speculezi dacă le ceri cît face. Aşa că am luat-o pe-a mea să i-o duc. Pierd şi io două mii dă lei, da' mă are omu' în vedere, cum ar veni. Am venit ieri dimineaţă cu trenul şi era să plătesc şi amendă. Era un controlor mai al dracu' şi unu' mai cumsecade. Pînă la urmă ne-am înţeles, da' vezi că doamna nevasta lu' dom director cînd a văzut capra a zis că nu-i trebuie şi că să plec cu ea de unde am venit. Dom' director că nu, ea că pleacă d'aici! Pînă la urmă m-am dus la uzină şi l-am schimbat pe paznicu' dă zi şi i-am zis că stau eu de serviciu pînă la patru dimineaţa şi pă urmă să vină el să mă schimbe. Acu o duc acasă. Pă d'oparte îmi pare bine că am salvat-o dă n-am mai vîndut-o pă nimica toată, da' acum să văd, nu m-o amenda ăştia că mă urc cu ea în tren?"

Zare se uită cu multă atenţie la vagoanele clasă cînd cursa de persoane trage la peronul din faţa lor. Se gîndeşte la clasele de obiecte care ar face stratificarea socială a posesorilor. La vagoanele de cale ferată, proprietate colectivă deci, stratificarea după confort şi estetică funcţională ar fi cel mult o bază pentru clasificarea călătorilor. Urmăreşte cu mare atenţie cît de confortabil reuşeşte să se aşeze o capră pe platforma unui vagon de pasageri, clasa a doua. Contrastul nu e destul de puternic. Ehee, îşi zice el, dar cîţi oameni n-au călătorit în vagoane de vite şi au tot sperat să ajungă vii la destinaţie!

Coboară în G. tocmai cînd se crapă de ziuă. E singurul pasager care coboară aici la o asemenea oră. Pe străzile noroioase ale satului nu se vede nici ţipenie de om. Se apropie totuşi de impiegat şi-l roagă să-i spună în ce casă locuieşte cu chirie tovarăşul profesor Radu A. Grinţu. Nu e prea departe - i se explică.

Îl scoală pe terist din somn tocmai cînd cocoşii cîntă mai cu foc şi cîinii latră furioşi că au fost treziţi aşa de cu ziuă. Îi strînge mîna şi-l întreabă rîzînd:
- În ce direcţie ziceai că săr peste cal?

*


tot fabricaţie de pîine şi după ce am ieşit din fabricaţie m-am dus la cort şi m-am culcat pînă la 12 ziua şi după 12 m-am mutat cu somnul pe izlaz şi dormind am visat-o pe Mama că era parcă bolnavă şi stătea în pat şi a venit şi cumnatu' Panait şi la urmă am mai visat şi un fac la naşu. ardea nişte trestie şi o şiră de paie. după aia s-a mutat focul la domnul învăţător şi tot la fel ardea. miercuri am spălat rufe şi după masă ni s-au dat cămăşi noi fiindcă cele vechi au fost rupte complet. seara încă nu instalasem corturile şi era lună plină. am jumulit iarbă şi am făcut saltele şi ne-am culcat. A doua zi am instalat şi corturi şi cuptoare în noul loc de cantonament. timp de aproape trei săptămîni am stat nemişcaţi în acelaşi loc fabricînd pîine şi lucrînd zi şi noapte în trei schimburi. cînd eram liber, ziua, o luam aşa peste izlaz cu mai mulţi băieţi şi mergeam pînă în marginea pădurii şi ne culcam acolo în nişte poieniţe cu flori. era linişte de nici nu ziceai că-i război şi în vale se ridica fumul de la cuptoare drept în sus. acolo se făcea pîine şi noi dormeam în poieniţe ca nişte prunci. aşa, într-o margine de poieniţă în pădurea aia de mesteceni şi stejari şi duzi, în plină cîmpie, am găsit şi nişte tufe de zmeură. se făcuse jumătatea lui iunie şi abia începeau să se pîrguiască. mă gîndeam însă ce caută zmeura aia acolo, că pe la noi zmeura creşte mai ales la munte. dar mă gîndeam că şi eu aş putea să încerc să pun în curte cîteva tufe dacă am norocu' să mă întorc. uite că nici pînă azi n-am apucat s-o plantez să văd dacă se prinde sau nu.

Ascultătorul unor asemenea poveşti nu poate să nu se întrebe de rostul tonului neutru pe care sînt ele debitate. Se poate observa chiar un fel de indiferenţă a celui care povesteşte faţă de ceea ce noi numim război. Explicaţia pare a fi una singură: Caporalul G.P. din armata română lupta încă de pe atunci în alt război.


Carnet de regie: Clarificări. În 1973, în faţa Adunării Generale O.N.U., Willy Brandt (Premiul Nobel pentru Pace - tocmai premiul revendicat cu atîta neruşinare de ultimul deţinut de la Spandau!) declara: "Din punct de vedere moral nu este nici o deosebire dacă un om este ucis în război sau este lăsat să moară de foame datorită indiferenţei altora." Conform unor evaluări UNESCO numai în acelaşi an 1973 au suferit de foame şi subnutriţie între 400 şi 500.000.000 de copii. S-a calculat că în lumea întreagă disponibilităţile de alimente pe cap de locuitor nu au mai crescut din 1936, ba chiar au scăzut în ultimul deceniu. Acest alt "război" se poartă deci de multă vreme, iar un şef de cuptor de la o brutărie de campanie poate fi considerat, pe bună dreptate, un luptător, un erou, un nemuritor. Asta ar trebui să arate imaginile alb-negru şi color ale filmului nostru.

La un moment vocea povestitorului se întrerupe brusc şi aparatul de filmat se opreşte din povestit pentru a-l căuta în afara cadrului. Nu-l găseşte, dar în curtea şcolii, în recreaţie, într-o dimineaţă însorită de mai, un nepot de-al lui Bobocică, un băiat de clasa a opta, îmi explică mie că bunicul lui s-a îmbolnăvit şi e la spitalul din F. Trebuie să merg să-l văd. Abia peste o săptămînă, împreună cu Zare Popescu, merg să-l vizitez pe bătrîn. E acasă acum şi spune că s-a însănătoşit, de a doua zi ar vrea să se ducă la muncă. Spune: "Mai credeam eu, dom'le profesor, să ajung să văd cu ochii ziua de azi? Să mă mai salvez atunci cu inundaţiile? Să apuc să trăiesc şi după un cutremur ca ăla de acum două luni?" Apoi îmi povesteşte că a fost bolnav "dă nu mai putea să respire" din cauza vinului, că l-a băut rece toată iarna şi că asta i-ar fi dăunat la "laringe". Constatăm împreună că G.P. e un erou şi că e nemuritor!




Z. Este Zare Popescu un personaj în "romanul" Zmeura de cîmpie? (studiu)

S-ar putea să nu fie pentru că îi lipsesc mai multe elemente constitutive, dintre cele care sînt considerate obligatorii. Culoarea ochilor lui nu este nicăieri definită. El nu-şi cunoaşte nici măcar părinţii. Nici nu vrea să-i cunoască. Este posibil un asemenea personaj?



Duminică 8 mai 1977

Zare merge mai întîi de-a lungul rîului lat şi leneş de cîmpie. Urcă dealul nu prea înalt, îndepărtîndu-se de rîu. Traversează un cîmp abia semănat, ajunge în marginea pădurii Golovna. Este o după amiază de duminică. Îşi vătuieşte urechile cu un anume fel de linişte (ciripit de păsări, vînt uşor printre frunzele abia născute, crengi uscate şi frunze din toamna trecută trosnind sau foşnind sub picior). Început de mai într-o pădure bătrînă din cîmpie. Cuvintele "potecă, ierburi înalte, poiană, păsări" sînt evident inutile, neputincioase, stupide, în vecinătatea acestor forme, culori, spaţii, mişcări de aer şi legături ale trupului cu ele. Modul în care privirea se încăpăţînează să rămînă agăţată de firul subţire de apă, urechea se aţinteşte la zgomotul lui, buzele-l sorb, nu are nimic comun cu abstracţia cuprinsă de cuvîntul "timp". Ar putea să numească somn toate acestea, dar, cum singurătatea nu cere cuvinte, cum şi aşa există prea multe faţă de nevoile noastre...

Despre mirosul alb şi înalt al acestor ciorchini de insecte zumzăitoare pe care le punem să PRODUCÃ ceva pentru noi este mult mai bine să se tacă. Să nu se rostească nici un cuvînt!

Revine deci pe acelaşi drum (trei ore mai tîrziu - dacă timpul contează), se desprinde de marginea pădurii ca de un Andreescu veritabil, traversează cîmpul, coboară o pantă nu prea abruptă, apa reîntîlneşte, planturos de data aceasta, privirea. Drumul se lasă străbătut de paşi egali, reapar forme de locuinţe umane (un sat deci) şi, împreună cu ele, un maldăr de cuvinte reocupîndu-şi drepturi temporar uzurpate. Se îndreaptă spre casa în care Bobocică şi Radu Grinţu au rămas să povestească şi să bea vin rece.

Pătrunde în grădina casei, în casă, în camera în care televizorul se adresează patetic semiîntunericului. Nu e nimeni aici. Urechile rămîn vătuite, privirea-şi păstrează fixitatea, buzele, limba, gîtlejul încă nu se despart de izvor. Mirosul ciorchinilor zumzăitori, culoarea lor albă (înălţată spre mai pur de vecinătatea fragmentară a verdelui), gustul mierii capătă dăinuire. Ecranul se luptă cu toate acestea, palpită, zvîcneşte, transformă semiîntunericul într-o fosforescenţă violetă.

Camera se populează treptat, este duminică 8 mai '77 şi sînt mai multe meciuri de văzut. Zgomotul zarurilor în cutia de table, clinchet de pahare, un vin roşu bine păstrat peste iarnă. Aşteptare. Ecranul îşi toarce alene zvîcnirile de alb şi negru, ploaia lui de cuvinte de care încercăm să nu ne sinchisim. Un vecin care întreabă:
- Ai săpat via, mă?
- Io mai am un rînd, îl fac mîine.
- Păi mîine e 9 mai, glumeşte profesorul. (Parcă dacă e 9 mai nu poţi săpa via!)

Interlocutorul acceptă gluma. Rîde.
- E Paştele. Atunci chiar era dă Paşte.
- În patru'ş'cinci?
- Da, zice şi se aşează mai comod, s-a obţinut legătura cu stadionul.

Vacarmul tribunelor, vocea emoţionată a comentatorului au acum forţa să submineze vătuirea auzului, fixitatea plăcută a privirii, răcoarea instalată pe buze şi chiar mirosul florilor de zmeură de cîmp care mai stăruie în nări.

Abia trecusem de Vesely. În satul următor am dormit într-o şură. Simţurile abia acum încep să fie maltratate de imagini, de zgomote, de speranţele şi dezamăgirile unui sport. Grupa caporalului Nicolae a dormit în şura locuitorului K.

dimineaţă, fîntîna din curtea cehului, gamelă, apă rece, zgomot de motocicletă oprită lîngă santinelă, băi camarade unde e corpu dă comandă regimentu 9 vînători dă munte?, a treia casă da' dă ce?, a capitulat germania da' nu mai spune la toţi aşteaptă ordinu, înapoi în şură caporalul Nicolae, bă ia sculaţi că acu să dă ordinu dă înaintare, drepţi, ştia ei ce înseamnă ordinu dă înaintare că pîn Vesely trecusem foarte greu, îmbrăcaţi, spălaţi, nemţii ar fi dincolo de pădure, adunaarea! şi sublocotenentu

Ai noştri au deschis scorul, bucurie, clinchet de pahare, vacarmul tribunelor pătrunde pînă la noi prin difuzoarele aparatului, are vreo legătură această agresivitate "nevinovată" cu simţurile noastre maltratate, cu echilibrul loc atît de precar?

bă băieţi uite ce e (noi ştiam ceva de la caporal da' ne-am făcut că nu ştim nimic) războiu s-a terminat, ăăăăăAAAăăăă, uraaaaaa, numai gamele pă tot ceru', acuma ordinu e să scotocim pădurea din faţă fără foc dă armă.

Este pauza meciului şi vom fuma cîte o ţigară pe prispă.

Poteci, poieni, ierburi înalte, păsări, izvoare şi mirosul îmbătător al florilor de pădure.

dincolo de pădure o şosea cu terasament înalt, peste şosea salt înainteee!, sare doar un băiat cu puşca mitralieră şi dincolo neamţu care-i ordonă în româneşte (învăţase româneşte, bre?!): STAI!, nici un foc dă armă, pă băiatu ăla nu l-am mai văzut, pînă la 23 iulie cît am rămas noi în Cehoslovacia, o fi căzut prizonier în ultima zi?, ăsta a fost norocu lui, era a treia zi dă Paşte.

Vor fi existînd, în pădurile de dincolo de Vesely, tufe de zmeură înflorită la începutul lui mai
?

*

(ZAŢ) Acesta este un termen tipografic. El desemnează un "text cules cu litere de plumb şi aşezat în forme de dimensiunile paginilor, gata pentru tipărit", adică un obiect care, chiar înainte ca dumneavoastră să ajungeţi cu lectura la sfîrşitul acestei fraze, a fost deja topit şi a devenit din nou o bucată informă de plumb.





Notă: Citiţi în Fragmentarium nuvela Tristeţe de mior, semnată de Mircea Nedelciu.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer