Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Fragmente şi cronici ale cărţilor pe hîrtie  Sageata  Fragmentarium

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Muzica înghiţită


Christian Haller

25.05.2005
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Christian Haller
Muzica înghiţită
Editura Polirom, 2004


traducere de Nora Iuga



*****

Fragmente


Sfântu Gheorghe / Lipscani: acesta este punctul central, din care se poate călători de la noi, cu tramvaiul, spre cele mai circulate pieţe." - Aşa scria tata-mare, la data de 30. VI. 1912, pe spatele unei cărţi poştale. Întrucât liniile nu ajungeau ca să încapă tot textul, a scris sus, în colţul din dreapta, cu scrisul lui elansat, aşa încât pe hârtie apăru o ţesătură din caractere de literă vechi germane, uşoară şi rărită ca o basma de bumbac, produsă la Societatea Română pentru Industria de Bumbac, pe care o conducea tata-mare.

Cartea poştală e colorată, singura dintr-un teanc de scrisori pe care le scrisese în această perioadă şi peste care am dat în album, în caseta Biedermeier, unde găseai de toate. Tata-mare cumpărase ilustrata într-o papetărie de pe strada Lipscani, pe care mi-o închipui ca pe un spaţiu în formă de furtun absorbant, întunecat şi datorită storurilor cu dungi roşii din faţa vitrinei, şi tata-mare s-a aplecat peste cărţile poştale, a scos una sau alta din teanc cu degetele lui înmănuşate, şi-a fixat pince-nez-ul mai bine pe nas şi a mormăit: Bun, o iau. Vederea strălucitoare a pieţei şi a străzii comerciale, ajungând cu cupolele ei până la orizont, urma să-i dea soţiei lui o imagine a locului care îi tulburase simţurile în asemenea măsură: ca descendent al unei familii vechi din marea burghezie, găsise, în sfârşit, după ani de nehotărâre, „punctul lui central", care se afla în Piaţa Sfântu Gheorghe, la intrarea în Lipscani, unde distinsul domn, alias tata-mare, ajunsese la concluzia că o pierdere îndelungată avea în sfârşit să-i fie răsplătită. (pag. 40-41)

****


„În primele zile după sosirea lui, tata-mare prinsese aripi şi era entuziasmat ca şi când, prin venirea la Bucureşti, s-ar fi făcut ordine nu numai în ce-l privea pe el, dar şi vremurile şi epoca, iar ceea ce, la început, fusese doar un simţământ incert, amestecat cu fel de fel de impresii, devenea acum o certitudine, după ce a pus piciorul pe asfalt, în faţa Bisericii Sfântu Gheorghe, trecând peste bordura metalică a trăsurii, cu bastonul agăţat uşor pe braţ, şi s-a îndreptat cu paşi măsuraţi pe sub copacii în umbra cărora şedeau ţărani lângăp desagii şi coşercile lor spre bulevard, cu canotiera de pai pe cap: în sfârşit, viaţa avea să i se ofere în acea formă îndelung rvnită şi neatinsă a nuei existenţe ordonate, aşezate, purtând pecetea prosperităţii şi nobleţei. Ţigănci vindeau flori, îl îmbiau cu strătele lor (Conaşu'!, Conaşu'!), aveau braţele pline de margarete, ale căror corole străluceau pe tulpinile cărnoase: era cald, un cer vast, lipsit de nori, se întindea peste oraş, aerul stătea nemişcat, mirosea a apă vărsată şi a marfă adusă de departe, cu căruţele stârnind nori de praf, pe Strada Lipscani şi în pieţele din jur. Tata-mare s-a oprit, cu bastonul atârnat pe braţ. Roţile prevăzute cu cercuri metalice uruiau în spatele copitelor care loveau pavajul dispus într-un spaţiiu concentric în jurul punctului central, un rond în mijlocul căruia tronase mai de mult, pe un postament, împodobit cu blazoane, Lupa Capitolina, lupoaica de la care sugeau Romulus şi Remus, doi copilaşi drăgălaşi şi puşi pe şotii. Trei doamne în vârstă, strânse în costumele lor ca în nişte corsete, se apără de soare sub umbrele, o tânără într-o bluză lejeră şi o fustă vporoasă de vară aşteaptă tramvaiul cu cai şi priveşte un negustor în faţa Bisericii Sfântu Gheorghe, în timp ce bărbatul, care tocmai şi-a ridicat pălăria de pe fruntea umedă de sudoare, se caută prin buzunare de mărunţiş pentru o cerşetoare.

În spatele acestui rond care inundă luminos ilustrata colorată, strada Lipscani se retrage într-un refugiu de case, storurile librăriei au dungi roşii împotriva soarelui năprasnic şi sunt coborâte în faţa vitrinei, vânzătorii cu şorţuri albe îşi expun marfa pe trotuar şi domnul S., care tocmai s-a hotărât să traverseze piaţa, ca să caute o carte poştală pentru soţia lui, va arunca o privire înspre tovarăşii mătăhăloşi care stau aplecaţi laolaltă, de poarcă acolo tocmai ar fi fost sacrificat un animal, atrăgând curioşii. Dar şi în faţă, la La Papagal, se înghesuie lumea, iese afară în stradă, acolo unde trăsurile circulăî cu capotele deschise. Pe o firmă se poate citi cu litere roşii reclama unui magazin de confecţionat fuste. Pe urmă, strada Lipscani se îngustează printre faţade şi ziduri şi se refugiază într-un punct, sub cupolele unei clădiri foarte dichisite, şi e caldă şi galbenă ca mălaiul, emanând tihnă şi o nonşalanţă văratecă, poate un mic Paris, dar unul - aşa se vede cel puţin pe cartea poştală a lui tata-mare - în care lupoaica stă cu ochii aţintiţi spre stradă.

Şi eu stau în aceeaşi zi, exact cu optzeci şi cinci de ani mai târziu, în acelaşi loc în care a stat tata-mare şi simt în colţurile gurii mele zâmbetul lui sub mustaţa înfoiată şi acel strâns uşor din buze. Şi în ochii lui trebuie să fi apărut atunci un licăr, strălucirea aceea vie pe care am văzut-o când Onkel Mendel l-a vizitat cu puţin înainte de moarte. (pag. 44-46)


****

Dulciuri


Galbenul e şi el un miros şi persistă, după eforturile râşnirii nesfârşite, în mâinile mele, după ce îi întindeam, din nou, mamei-mari râşniţa de cafea turcească: un minaret de alamă, a cărui cupolă se putea ridica pentru a turna înăuntru boabele de cafea, pe urmă se fixa manivela pe fierul în patru muchii şi litania rugăciunii de amiază putea să înceapă, un zgomot ascendent şi descendent ca într-un vis obsedant, zgomotos, măcinător. Şi acest cilindru de alamă se umfla cald şi se umezea în mâna mea stângă şi îl strângeam mai tare între genunchi, în timp ce o durere începea să se infiltreze de la umăr prin braţul drept. Vocea muezinului devenea mai rară, mai bâlbâită, dar un miros de ceară suia în fire lungi şi subţiri, se amesteca în căldura flăcării de gaz care ardea în penumbra bucătăriei şi mă simţeam, de fiecare dată, uşurat când puterea ceda în sfârşit şi manivela se învârtea în gol, lălăind într-un acord final de eliberare. Mama-mare bătea cilindrul râşniţei de cafea cu palma, răsucea partea de jos şi-şi apleca obrazul peste recipientul plin cu cafea proaspăt râşnită. Un obraz palid, pătat, sub părul, deşi rărit, pieptănat într-o coafură montantă. Cu mers ţeapăn, făcea paşi mici şi nervoşi până la plita unde apa îndulcită fierbea în ibric, privea prin ochelarii ei de distanţă când la praful de cafea din recipientul de alamă, când la apa care clocotea în ibricul de alamă, de parcă ar fi putut să amestece cu privirea cafeaua cu apa. Apoi murmura „sakrament", pentru că abia atunci ăşi amintea de linguriţă şi nu de oricare, ci de una din România, ieftină, de tablă, care avea o coadă ridicol de lungă, ceva ce nu se găsea aici. Numai cu ea se putea amesteca pudra de cafea în apa clocotită.

Pe atunci era primăvară când am vizitat-o pe mama-mare în timpul vacanţei de vară, pentru câteva zile în locuinţa ei cu chirie; afară timpul continua să fie rece şi ploios şi eu zăceam ore în şir tolănit în şezlong ca să învăţ pe de rost „verbele roşii" din cartea de latină. Dar la amiază, când mama-mare amesteca grijulie cu linguriţa în cafea, bucătăria aceea atât de corectă şi raţională se umplea de arşiţă şi praf şi lampa lipea o felie de soare pe tavan şi mama-mare zâmbea. - Caimac, spunea, caimac, şi lua binişor spuma cafelei gata să dea pe afară, ale cărei bule de aer străluceau uleios.

Lângă uşa grădinii lui monsieur Dragomir, pe stâlpul de susţinere a zidului, era o placă de tablă emailată pe care stătea scris numele străzii „Salcâmilor", aşa cum îl dictase monsieur Dragomir la telefon, când mi-a dat adresa. În a doua seară a şederii mele acolo, am ieşit pe poarta grădinii să găsesc un restaurant în apropiere şi, în timp ce mă uitam în dreapta şi în stânga, ochii mi-au căzut pe placa de pe gardul de vizavi de stâlpul de susţinere a zidului, de care am amintit. De data asta, numele era scris „Salcîmilor" şi această reflectare asimetrică a creat un spaţiu lax, nedefinit, în care am căzut fără să-mi dau seama. (Mai târziu, Sorin Manea mi-a explicat că scrierea sunetului românesc â a fost transformată de Ceauşescu în î-ul mai adecvat fonetic, ceea ce a denaturat originea unui cuvânt până la nerecunoaştere.) În timp ce stăteam iritat şi căutam un refugiu în strada mică, cufundată în obscuritate, se porniră nişte lătrături asurzitoare. Din piaţa alungită, formată de întâlnirea aleii cu o stradă care se continua, un câine ţâşni ca din puşcă după un colţ, fugărit de o haită de opt până la zece potăi turbate ca nişte şacali. Aveau părul zburlit şi înfoiat în ceafă, limba le atârna bleagă, bălăbănindu-se între dinţi, cu gingiile dezvelite lătrau sălbatic, goneau prin mijlocul străzii şi cu ghearele zgâriau pietrele pavajului. Cineva strigă, înjură, din casa de vizavi ieşi un bărbat care îi porunci nevesti-sii ceva şi ea se aplecă chiar atunci, pentru că urmăritul reuşi să se smulgă din muşcătura urmăritorului său şi se eliberă pentru o clipă, câştigă două, trei lungimi şi fugi îndărăt spre piaţetă, asmuţind haita după el, care nu se abătea de la drumul ei pentru a scurta drumul, şi femeia, mică şi împlinită, ridică mâna, azv'rli piatr, care sări peste câine şi se lovi cu zgomot de zid. Câinele se feri, gata să scape gâtlejuri urlânde dintre care urca un schelălăit ascuţit. Apoi câinele s-a întins inert. Zăcea ca o zdreanţă de blană neagră atârnând pe carnea jupuită şi sângerândă care se căsca de un lat de palmă pe spinarea lui, gata pentru asaltul muştelor ce aveau să-l acopere cu un văl întunecat şi urina se scurgea între picioarele lui, umezea pietrele până străluceau - străluceau pentru o clipă, înainte ca praful să acopere lichidul şi să-l îngroaşe într-o pată lipicioasă. Câinele se ridică clătinându-se pe labele din faţă, alunecă, târându-şi labele din spate peste pietrele prăfuite, pe urma potăilor care alergau înspre piaţă: fiecare pentru sine, uşor şi cu blana netedă, traşi parcă de nişte sfori în asfinţitul de purpură care curgea din intrândurile caselor, din porţile grădinilor, din umbrele zidurilor şi intrările clădirilor, umplând totul cu un întuneric tot mai dens în care potăile dispăreau.

- Ştii, spuse mama-mare, privind peste manualul meu de latină pe fereastră, cu ceaşca de cafea în mână, ştii că „stea" se spune pe româneşte şi astru, aproape la fel ca în latină? Şi „casa" casă şi „campus" câmp... şi „panis" pâine şi „galina" găină?

Şi fiecare din cuvintele româneşti făcea să scapere pe obrazul ei contururi îngălbenite, foarte îndepărtate. (pag. 101-105)
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer