Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Fragmente şi cronici ale cărţilor pe hîrtie  Sageata  Cronici de atelier

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Cine sînt fiii acelor taţi?


Sanda Cordoş

18.05.2005
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Mircea Nedelciu
Zmeura de cîmpie
roman împotriva memoriei
Editura Compania, 2005


prefaţă de Sanda Cordoş



  Citiţi un fragment din această carte.

*****

Cine sînt fiii acelor taţi?


Mircea Nedelciu este considerat de mulţi critici literari, precum şi de majoritatea confraţilor săi, o figură emblematică a generaţiei '80 (avînd, nu mai puţin, o componentă de lider care îşi asumă cauzele comune şi pledează pentru ele) atît prin scrisul său, cît şi prin modul său de existenţă. Ca şi congenerii, scriitorul a decis să-şi prezerve, într-un regim totalitar din ce în ce mai siluitor, o anume formă de libertate, optînd pentru condiţia de marginal. Nereuşind să se întreţină din scris sau să ocupe un post într-o redacţie, Mircea Nedelciu a trăit o vreme din slujbe provizorii (cea de ghid turistic a fost cea mai constantă), iar începînd din 1982 a lucrat ca librar la Editura Cartea Românească, un loc - devenit legendar - de întîlnire a scriitorilor tineri şi provinciali. Din 1990, cînd, asemenea colegilor săi de generaţie, s-a trezit "cu o poftă nebună la o altă viaţă", a condus o asociaţie româno-franceză de difuzare editorială şi a susţinut cîteva proiecte menite să primenească şi să dinamizeze viaţa profesională a scriitorilor autohtoni. Nu toate vor fi duse la bun sfîrşit. Boala de care suferă încă din 1988 (sindromul Hodgkin) şi cu care luptă (e cuvîntul pe care scriitorul îl foloseşte adesea) mai bine de un deceniu îl răpune la 12 iulie 1999, cu patru luni înainte de a fi împlinit 49 de ani.

Cărţile sale de proză articulează cu pregnanţă - iar prin cîteva elemente, anticipează - programul estetic al generaţiei optzeciste, ceea ce înseamnă opţiunea pentru o poetică a autenticităţii şi, deopotrivă, a cotidianului, interesul arătat pentru procedee şi tehnici narative în măsură să exprime şi să susţină o atare poetică (perspectiva multiplă, tehnica citării şi a colajului, fragmentarea, focalizarea şi "montajul" cinematografic etc.) şi care, în plus, sînt apte să revitalizeze relaţia cu cititorul. Indiferent de situaţiile narative întrebuinţate, tema constantă a prozei sale este cea a identităţii sau, mai nuanţat, cea a identităţii unor tineri într-o lume lipsită de o "latură integratoare" - cu expresia unui personaj din Partida de "Taxi-Sauvage". Interogaţia identitară - într-o variantă arheologică - vertebrează şi primul roman al lui Mircea Nedelciu, Zmeura de cîmpie. Pentru că, în opinia sa, "pînă şi melodrama este uneori refolosită", prozatorul îşi construieşte romanul folosind biografiile unor tineri orfani. Radu A. Grinţu, Zare Popescu şi Gelu Popescu, zis Meşteru, au crescut fără părinţi, au trecut în momente diferite pe la Casa de copii şcolari din Sinaia (un orfelinat, aşadar), unde ultimii doi, la iniţiativa celui mai mare, a lui Zare, s-au făcut fraţi. După ce pleacă din Casă, Zare continuă să-l caute - sporadic - şi chiar să-l susţină financiar pe Gelu, în vreme ce el ratează admiterea la Facultatea de Istorie, face armata şi, după diverse peregrinări (specifice personajelor lui Mircea Nedelciu), lucrează ca muncitor pe un şantier de la Canal. În armată, Zare îl întîlneşte pe Grinţu, profesor de română suplinitor şi aspirant perpetuu la meseria de regizor, care satisface un stagiu militar cu termen redus. După perioada ostăşească (cu care romanul debutează, înregistrînd colocviile celor doi), Grinţu peregrinează la rîndu-i, schimbă locurile de muncă, funcţionînd o vreme ca pedagog la Liceul de Mecanică Fină, unde îl întîlneşte pe Gelu Popescu, elev neobişnuit din clasele mari. Romanul cuprinde traseele celor trei tineri (în intervalul 1973-1977), ca şi momentele lor de intersecţie, cel mai adesea pur întîmplătoare (ca peste tot în proza autorului, şi aici există o reţea de coincidenţe).

Pe lîngă statutul de orfan, cele trei personaje au în comun tentativa de a-şi reconstitui propriul trecut, pentru care - ni se anunţă încă din primele pagini ale romanului - "singurul document autentic" îl constituie "amintirile [...] vagi". Tocmai de aceea, modalităţile acestei reconstrucţii biografice sînt diferite. Zare elaborează, cu mijloace de autodidact (idei dezordonate şi intuiţii îndrăzneţe, uneori, strălucite), teorii asupra istoriei pe care i le comunică epistolar fostului său profesor de istorie sau le dezbate cu Grinţu. În ceea ce-l priveşte, acesta din urmă preferă să-şi imagineze propria biografie, structurînd-o apoi în scenarii cinematografice însemnate într-un caiet de regie. Singur Gelu, mezinul, face ceea ce s-ar putea numi o "investigaţie de teren", observînd şi adunînd poveşti pe care, cu parcimonie (adică, într-un scenariu, în fond, şeherezadic sau, dacă vreţi, sadovenian), le dă la rîndul său mai departe: "Pe parcursul a cîtorva sute de zile care urmară, Gelu îi povesti lui Grinţu, cu diverse ocazii, în ce fel şi-a început şi unde a ajuns cu căutatul părinţilor. Între timp li se mai întîmplară şi multe alte lucruri demne de a fi povestite."

Deşi are elemente de melodramă, picaresc şi proză detectivistică (întreţinînd toate alerteţea naraţiunii şi curiozitatea cititorului), Zmeura de cîmpie se înalţă pe o temelie, în fond, tragică, de o luciditate necruţătoare. Contrar relaţiilor "descifrate" uneori de critici (derutaţi de firele voit încîlcite ale romanului), cele trei personaje nu sînt rude. Dimpotrivă, episoadele din prima copilărie a lui Zare şi din cea a lui Grinţu s-au intersectat pentru că între părinţii lor au existat legături înverşunate de duşmănie şi delaţiune. Gelu Popescu descoperă: "Cu cîteva săptămîni înainte de naşterea lui Zare, cineva, un anume Vergu [...], a adus de pomană (cu lumînare) familiei Popescu Florea şi Popescu Speranţa un copil pe nume Radu (nume slav = bucurie, nota Z.P.) şi le-a spus celor doi că e din partea lui Grinţu Anton, cel care are de tăiat la stuf pe 15 ani." Or, Grinţu ajunsese la stuf ca urmare a delaţiunii lui Popescu. Aşadar, frăţietatea care se stabileşte între aceste personaje (şi, printr-o extensie la care romanul, nu lipsit de o dimensiune demonstrativă, obligă, în cadrul acestei generaţii de fii) nu este un dat al sîngelui, ci o opţiune a conştiinţei lor de fiinţe cu trecutul tulburat. Zare Popescu - cel care "refuză să-şi recunoască părinţii şi, în general, nu prea acceptă ideea că el ar putea avea aşa ceva" - decide că îl vrea de frate pe Gelu Popescu, deşi acesta presupune - şi nu se sfiieşte să o spună, scuturînd plasa iluziilor - că "poate nici nu mă cheamă Popescu".

Acesta e punctul în care Zmeura de cîmpie aşează o distanţă implicit polemică faţă de romanele generaţiei anterioare. Constantă - devenită clişeu - în proza şaizecistă, investigarea adevăratei biografii paterne duce de cele mai multe ori la imaginea unui tată căzut pradă unei (reparabile, cînd nu reparate) greşeli politice şi devenit astfel o victimă a istoriei. În investigaţia lor, personajele lui Mircea Nedelciu descoperă, în schimb, o generaţie paternă vinovată de a se fi duşmănit şi vîndut, de a-şi fi abandonat sau de a-şi fi dus la părăsire propriii fii şi de a-i fi înzestrat cu o biografie plină de pete oarbe: "În fond, ceea ce cauţi tu este aproape imposibil de găsit. Tinereţea şi vîrsta matură a omului care ţi-a fost tată (îţi este!), trebuie să fi existat acest om, s-au petrecut într-un timp de neînţeles. Nici un criteriu nu mai este acelaşi. Semnele acelui om, dacă le-ai găsi, ar fi imposibil de interpretat, reacţiile lui la întîmplările propriei vieţi vor rămîne pentru tine învăluite în mister. Tot ce poţi spera este să mai trăiască şi, văzîndu-l cum se comportă în mediul lui de acum, să încerci să-ţi inventezi aşa-numitele date ereditare."

Departe de a fi un "roman împotriva memoriei", Zmeura de cîmpie este un substanţial roman al memoriei, unul dintre cele mai tulburătoare din întreaga literatură română postbelică, în care memoria s-a adăpostit adesea. Aici însă, anamneza nu mai împacă şi nu mai absolvă, ca în proza obsedantului deceniu, ci, dimpotrivă, desface şi sfîşie. Ea se încheie, ca într-un scenariu dionisiac (Zare se recomandă într-una din epistolele sale drept "un susţinător al mitului dionisiac"), nu cu sacralizarea, ci cu sfîrtecarea zeului, adică a tatălui absent.

Însuşi modul de a povesti este adecvat acestei sfîrtecări, căpătînd aici o funcţie morală. De la faptul că materia epică nu se supune cronologiei, ci se ordonează după un principiu al listei (de la A la Z), pînă la acela că naraţiunea înaintează "prin salturi în marginea adevăratelor puncte fierbinţi de pe traseul de povestit", numeroase mijloace concură la a spori hăţişurile lecturii. Numai că, ne previne undeva un personaj, "nu-i nimic dacă cititorul e derutat. Asta ajută la înţelegerea mesajului". Gelu însuşi apelează la tehnica amînării pentru a-l obliga pe Grinţu să se implice şi să se preocupe mai mult de propria istorie: "Îl va pedepsi pentru asta. Îşi va amîna într-atîta povestirea, o va fragmenta şi o va pune în dubiu, pînă cînd celălalt va pleca şi el pe teren să-i dezlege firele". Lucrînd cu "un ton neutru şi fără nici un fel de crescendo", aceeaşi este şi pedagogia pe care Mircea Nedelciu o adoptă faţă de cititorul său: "Da, da, degeaba ziceţi că nu vă pasă şi că totul a trecut în cele din urmă. Sîntem tot timpul soldaţi, dar nişte soldaţi pe ai căror umeri apasă răspunderi de generali; de tăcerea şi ignoranţa noastră poate depinde soarta multor bătălii care încă n-au început."

Păstrînd asociaţia, am putea spune că Zmeura de cîmpie este, dintr-o perspectivă artistică, un cîmp de bătălie cîştigător. Străbătîndu-l, însoţind mişcările avîntate ori derutate ale eroilor, poţi să afli cel puţin cine sînt fiii acelor taţi sfîşiaţi de propria lor nesăbuinţă.






Notă: Mircea Nedelciu a publicat volumele de proză scurtă Aventuri într-o curte interioară (Editura Cartea Românească, 1979), Efectul de ecou controlat (Editura Cartea Românească, 1981), Amendament la instinctul proprietăţii (Editura Eminescu, 1983), Şi ieri va fi o zi (Editura Cartea Românească, 1989), Povestea poveştilor generaţiei '80 (Editura Nemira, 1998), precum şi romanele Zmeura de cîmpie (Editura Militară, 1984), Tratament fabulatoriu (Editura Cartea Românească, 1986) şi Femeia în roşu (scris în colaborare cu Adriana Babeţi şi Mircea Mihăieş, Editura Cartea Românească, 1990). Postum, a apărut la Editura Compania, în 2000, romanul Zodia scafandrului (rămas neîncheiat).
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer