Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Eseu  Sageata  Evul Media

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Chant-Age. Pentru o teorie a şantajului


Bogdan Ghiu

30.12.2007
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Cezura (auto)proclamată a postmodernităţii ne-a ajutat să vedem din afară, să dobîndim, pentru prima dată, un punct de vedere exterior asupra modernităţii, să - cum ar spune sociologii (Zygmunt Bauman, de pildă) - obiectivăm modernitatea (şi să ne obiectivăm pe noi înşine în faţa, în relaţie cu propria modernitate), asupra căreia, pînă atunci, ne disputaserăm interior, intestin, dinăuntru, consacrînd-o ca pe un obiect de diferend şi de divergenţă, de polemică, de luptă. Obiect comun însă, împărtăşit "transcendental": modernitatea ca miză.

Dar şi din postmodernitate, ca proiect (fie şi retrospectiv, ca proiect de interpretare) sau ca lipsă de proiect, am ieşit, ieşim. Pe parcursul anilor '80 şi încă, puţin, prin anii '90, încă se mai vorbea/scria pasionant, cu miză, despre postmodernitate şi postmodernism. Căderea Zidului Berlinului, prăbuşirea blocului sovietic şi a însăşi Uniunii Sovietice, primul Război din Golf, conflictele din Balcani, urmate, însoţite şi înecate, pînă la urmă, de dezvoltarea teletehnologiilor, au măturat disputa despre modernitate/postmodernitate de pe agenda intelectualilor, impunînd ca fenomen autoproclamat şi "inevitabil" globalizarea, sau ceea ce aş numi, deja, şantajul cu globalizarea: nu i te poţi opune, mai bine să fii cu ea, de partea învingătorilor şi a promotorilor ei, rezistenţa nu mai este posibilă, însuşi conceptul de rezistenţă s-a evaporat. Discuţiile despre postmodernitate şi modernitate au încetat. Nimeni nu mai utilizează astăzi aceşti termeni. Se mai vorbeşte, cel mult, ca acum sute de ani, ca la începuturile modernităţii, de "modernizare": de la substantiv ne reîntoarcem la verb. Globalizarea, mondializarea par a fi, sînt prezentate, "vîndute" ca un nou elan modernizator. Postmodernismul şi postmodernitatea nu au fost, aşadar, decît o grilă de lectură a trecutului, un ecran de separaţie (imposibilă) faţă de trecutul imediat: o încercare de perceptibilizare, de vizibilizare istorică. Ieşim din scurta perioadă de incertitudine şi, cum o numeşte Bauman, de "modestie pragmatică", într-o "nouă certitudine": vechea certitudine a modernităţii, substantiv reciclat ca "verb de transformare", ca re-proiect de "modernizare". Dacă vorbim atît de modernizare este, poate, aşa cum spunea alt sociolog, la fel de neplăcut (Bruno Latour), pentru că "nu am fost niciodată moderni".

În 2006, Peter Sloterdijk a scris o foarte serioasă carte cu un titlul ironic: Zorn und Zeit, aluzie mai mult decît transparentă şi referinţă explicită la Sein und Zeit al lui Heidegger: "Mînie şi timp". Despre dreptul la mînie, despre legitimitatea şi vicleniile istorice ale mîniei. Un apel la demnitate, o scandaloasă încercare de a rejustifica, pe urmele lui Carl Schmitt, demonopolizarea utilizării violenţei juste, în completarea monismului libidinal al lui Freud: mînia este un pol specific al energiei umane, nu trebuie tradus, căci îşi face de cap. Trebuie tratat şi considerat specific, în dialectica sa.

În ceea ce mă priveşte, pe urmele altui gînditor, proaspăt redescoperit, Günther Anders, aş atrage atenţia asupra politicii de şantaj. Omul contemporan este un om şantajat, un om care a acceptat şantajul şi care, acum, se mişcă liber, dar în interiorul unei situaţii de şantaj devenite obiectivă, deci insesizabilă. Renaştem, dar după şantaj şi ca urmare a şantajului, a unui şantaj cu viaţa. Mai ales şantajul postmodern cu modernitatea, căruia popular i se spune globalizare, trebuie să pună pe gînduri. Sîntem, din nou, liberi, dar nu mai sîntem aceiaşi, acelaşi fel de om. Aşa că şi libertatea noastră, conţinuturile libertăţii noastre s-au modificat, s-au diminuat. Primim, azi, libertatea, nici măcar nu o mai cerem. Dar ce libertate e asta? Ce amploare şi ce calitate are?

Şantaj este un cuvînt minor recent, atestat pentru prima oară, conform dicţionarelor, în 1837. Vine de la verbul franţuzesc chanter, este deci un termen aproape argotic: "a face pe cineva să cînte".

Or, la fel de argotic, ca să nu părăsim/trădăm registrul, vorbind, azi toată lumea "cîntă", societăţile noastre, mai mult, şi mai insidios, decît de imagini, sînt invadate de muzică, de sonor: trăim în spaţii sonorizate, permanent, din punct de vedere sonor, se "întîmplă" ceva: muzzak generalizat. Cu căştile pe urechi, ne bruiem "muzical" tot timpul: trăim în transă, într-un permanent şamanism lateral, fără ceruri. E multă "muzică" în societăţile noastre, în Societatea noastră intrată, vai, în-remodernizare.

Sîntem şantajaţi implicit cu dezastrele şi cu monstruozitatea statului modern ca să plătim pieţei, ca să acceptăm ca inevitabilă piaţa, dar nu în sine, ca fenomen economic, ci ca model general al societăţii. Şi "cîntăm", adică plătim, ca să fim lăsaţi să trăim, modest, în pace, nu cerem mult, nu sîntem periculoşi, ne temem înainte de toate de propria umbră, fiinţe posttraumatice, mai mult decît postistorice, ce sîntem. Oameni şantajabili cu propria istorie, cu propria modernitate, postmodernitatea ne-a obişnuit cu diabolizarea şi culpabilizarea modernităţii, iar acum cădem pradă "noii certitudini", ca strategie de putere, a globalizării, care nu este decît o reciclare a modernizării. Prea modernizaţi - încă nu îndeajuns de modernizaţi - prost modernizaţi: modernitatea ne-a dresat, postmodernitatea ne-a neutralizat, sîntem copţi, fiinţe docile şi obosite. Un apel ca al lui Sloterdijk nu trebuie să mire: puţină demnitate, puţină dorinţă, foarte hegeliană, cît mai hegeliană, de recunoaştere, puţină mînie, ce naiba! Cît şi cum se poate trăi, ca acum, sub şantaj, în şantaj?

Şantaj, Chantage, Chant-Age: epoca "cîntatului" existenţial, a vieţii "vesele", a vieţii ca fiestă sub şantaj, după şantajul cu viaţa.

Plătim ca să fim lăsaţi în viaţă, şi nici nu ştim că plătim cu viaţa însăşi, din viaţă, împuţinînd-o, simplificînd-o, schematizînd-o.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer