Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Dialoguri  Sageata  Bibliopolis

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Ultimul Paler - Calomnii mitologice. Fărâme din conferinţe nerostite de Octavian Paler


Daniel Cristea-Enache

04.02.2008
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică


Octavian Paler
Calomnii mitologice. Fărâme din conferinţe nerostite
Editura Historia,
Bucureşti, 2007, 368 p.

Se vede un fir testamentar, cu tonalităţile specifice, în ultimele cărţi ale lui Octavian Paler: de la Deşertul pentru totdeauna (2001) la Autoportret într-o oglindă spartă (2004) şi de la Convorbirile apărute curând după dispariţia scriitorului la recentele Calomnii mitologice. Autorul nu s-a ferit, în general, să se distribuie în eseurile sale romaneşti ca personaj; şi inclusiv operele structurate parabolic integrează dubii şi dileme personale, tensiunile moral-existenţiale ale eului luat sub observaţie. O caracteristică a literaturii lui Octavian Paler îmi pare tocmai asumarea, pe cont propriu, a unor probleme care îi angajează pe mulţi: în cercuri concentrice, intelectualitatea, comunitatea, naţionalitatea, umanitatea largă. De multe ori singur, însingurat printr-o funciară retractilitate, scriitorul nu este niciodată izolat. Abordând teme esenţiale, atât în interiorul unui context socio-istoric opresiv, cât şi în afara lui, analizându-le cu o gravitate specifică, el devine, nolens-volens, parte integrantă a discuţiei şi reflecţiei publice. Nici în sfera mitologiilor, oricât de "subiective", nici în cea a literaturii de investigaţie a raporturilor omului cu Istoria, nu mai poţi pătrunde şi avansa fără să te opreşti (şi) la cărţile lui Octavian Paler, să le citeşti cu atenţie şi să meditezi pe marginea lor.

Dincolo însă de această suprapunere între public şi privat, general şi individual, volumele din urmă fac corp comun şi configurează o etapă distinctă - ultima - în creaţia lui Paler. Ele se înscriu în genul confesiv şi derulează sub ochii cititorului traseul vieţii scriitorului, punctat de momente decisive şi scăldat într-o lumină nostalgică. Autorul e personaj nu doar în măsura participaţiei sale la ecuaţia generală ori românească a fiinţei. El este acum protagonist şi la propriu, fie copilul din Lisa, care merge cu vacile Mali şi Cioanta la păscut, fie adolescentul adus cu forţa la Bucureşti pentru a urma liceul "Spiru Haret", fie studentul la Drept, Litere şi Filozofie care citeşte febril pentru examene, pe acoperişul casei dintr-o mahala pitorească... Urmează alţi "avatari", redactorul la Radio, corespondentul Agerpres, intelectualul proiectat în funcţii înalte (la Televiziune, Radio, "România liberă"), până la desprinderea totală de Sistem, cu câţiva ani înainte de Revoluţia ce avea să aducă o nouă angajare civică şi publicistică. Acesta fiind desfăşurătorul, parcursul unei existenţe pline şi vizibile, să observăm modul în care autorul revine asupra lui, frecvenţa sporită a întoarcerilor în timp şi insistenţa asupra unor episoade formative. Dacă tendinţa anterioară, mărturisită, era aceea de a fi înlocuit viaţa cu idei despre ea, impulsul actual este unul contrar. La bătrâneţe, Octavian Paler caută foşnetele, aroma, lumina zilelor lăsate în urmă. El schimbă, în aceste ultime şi tulburătoare cărţi, direcţia şi sensul explorării. Nu mai cristalizează constant semnificaţia, simbolul, ideea desprinsă de referent, ci, pornind de la acestea, recuperează experienţele personale irepetabile în forma, conţinutul şi intensitatea lor.

Substituirea este posibilă, dar numai până la un punct. Dintr-o imposibilitate a transpunerii perfecte (cu eliminarea blocurilor masive de timp), dar şi prin arta de portretist al vieţii interioare, Octavian Paler decupează din existenţa sa siluete ce par totodată familiare şi străine: "Eu nu mă substitui nimănui. Nici măcar copilului de unsprezece ani care, într-un miez de noapte din septembrie 1937, a coborât speriat dintr-o maşină pe strada Italiană din Bucureşti. Copilul acela nu mai e decât o fantomă care-mi trece o clipă prin faţă în nopţile când e prea multă tăcere, încât se aude foşnetul oţetarilor de dincolo de zidul curţii mele. Mă priveşte ca pe un străin, pe care nu l-a văzut niciodată, după care dispare undeva prin pivniţele memoriei." (p. 252). Memoria octogenarului este bună dar, fiind aşa, luciditatea îi spune scriitorului că limbile ceasului nu pot fi întoarse. Timpul, într-adevăr, n-a uzat nimic din ceea ce a fost, însă a împins momentele şi scenele magice mult în urmă, lăsându-le să pulseze doar în amintire: "îmi aduc aminte perfect, de parcă timpul n-a uzat nimic din ceea ce «a fost»: că uliţa, când cerul era luminat de lună şi şiroia de stele, te arunca într-o altă lume, pe care nu ezit s-o numesc «mitologică». Am văzut, vă asigur, multe feluri de nopţi. Am văzut cerul, noaptea, pe munte, când ai senzaţia că poţi să atingi stelele cu mâna. Am văzut ceruri de noapte la mare, când foşnetul valurilor devine esopic şi poţi să-l compari cu bolboroselile Pythiei la Delfi. Am văzut cerul pe Seaca, noaptea, când mă trimitea tata să păzesc livada noastră de porcii mistreţi care râmau iarba sau otava în căutare de rădăcini dulci. Dar, vă garantez, nimic nu seamănă cu surpriza unei uliţe înnoptate când o descoperi ieşind dintr-o cârciumă cu aerul înceţoşat de fumul ţigărilor. Mi-ar fi greu să vă explic din ce se năştea acea uimire. Din pricina liniştii? Sau a faptului că praful de pe uliţă avea un luciu stins, misterios? Nu ştiu. Simt că dincolo de vorbele mele rămâne ceva care nu poate fi exprimat." (p. 256).

Regăsesc în Calomnii mitologice (volum pe care autorul nu a mai apucat să-l revadă şi să-i dea, cu obişnuita scrupulozitate, formă definitivă) felul complex şi derutant al lui Octavian Paler de a gândi. Raporturile în care el aşează elementele palpabile şi bine cunoscute ale autobiografiei sunt mai mereu neaşteptate, surprinzătoare. Când crezi că ai pus degetul pe un punct nodal, pe un vector al personalităţii şi al atitudinii, constaţi că desenul, schema explicativă abia închegată se destramă. Cu o gândire etajată şi multifaţetată, cu o mobilitate speculativă remarcabilă, scriitorul evită sistematic "captivitatea" într-un anumit punct de vedere. Firul e despicat în patru, lucrurile sunt întoarse pe toate părţile, clişeele sunt numite ca atare. O curiozitate parcă niciodată satisfăcută şi o dialectică pe măsură imprimă fiecărei pagini un ritm intelectual greu de găsit (sau, în orice caz, de păstrat) în cărţile altor autori autohtoni. Epoca actuală, a "neobarbarilor" îmbrăcaţi la patru ace, nu i-a fost pe plac lui Octavian Paler, şi destule calificative apăsate vin să susţină respingerea postmodernităţii de către un conservator, un "bătrân reacţionar", cum se numea. Antichitatea şi mitologia ei ar reprezenta, prin urmare, terenul ideal de amplasare a investiţiilor cognitive şi afective, o lume, un timp şi un Olimp în care scriitorul s-ar putea uşor regăsi. Cu toate acestea, inserţia nu e deloc una previzibilă. Mai întâi că nu despre o calomniere a "nimicurilor mitologice" este vorba aici (reclamând o resuscitare din partea autorului), ci despre calomnii puse în circulaţie de chiar acea lume nedesprinsă cu totul de orizontul ei mitic. Zeii cu un comportament atât de omenesc şi aezii care le-au cântat isprăvile au pe conştiinţă câteva cazuri flagrante de abuz, prin care (cum am spune noi astăzi) a fost grav afectată imaginea publică a unor personaje. Cel mai calomniat rămâne bietul Narcis, căruia Octavian Paler îi ia o lungă, elaborată apărare. Îi urmează Procust, care este mai degrabă - în demonstraţia sclipitoare a conferenţiarului - un "profesor de estetică" decât un tâlhar de drumul mare. După un arc de timp medieval, e rândul mitologizatului Don Juan să beneficieze de pledoaria eseistului. Cât despre Don Quijote, acesta e un vechi receptor al admiraţiei lui Paler.

Mitizarea merge, de fapt, împreună cu demitizarea, în grade diferite şi cu o pondere a captării semnificativului. Când Octavian Paler iese din acel desfăşurător existenţial despre care am vorbit, el revine la înclinaţia de a inventaria şi selecta faptele (istorice, culturale în sens larg) pentru a desprinde din ele semnificaţii şi chiar categorii spirituale. Atât de atras de Grecia antică, el nu ezită să constate, în mai multe rânduri, că imaginea noastră asupra clasicităţii este falsă, reprezentând o creaţie a modernităţii. Iar viziunea modernilor a fost profund marcată de romantism. Argumentaţia sustrage antichităţile (ele însele mitologizate) unei admiraţii convenţionale, stereotipe, restituindu-le aspectul lor iniţial, genuin, fără interpolările şi stilizările ulterioare: "Avem oare o viziune corectă, măcar, asupra a ceea ce a rămas? Daţi-mi voie să vă atrag atenţia asupra unui detaliu banal. Statuile greceşti pe care ne-am obişnuit să le vedem, prin muzee, albe, de o desăvârşită simplitate, nu arătau deloc aşa iniţial. În vechime, ele aveau obrajii fardaţi cu roşu. Aveau gene artificiale şi pupile de cuarţ. Ploile şi timpul le-au «simplificat». Şi templele erau, iniţial, colorate şi pline de podoabe. Ceea ce ne arată că vechii greci aveau, în realitate, alte gusturi decât cele pe care li le atribuim noi acum. Azi, nu mai concepem statuile greceşti decât albe. (...) Imaginea pe care o avem asupra clasicităţii e falsă, e o creaţie modernă. La ea au contribuit nu doar ploile care au spălat vopseaua şi au înlăturat genele artificiale; sau hoţii, care au furat podoabele. Au contribuit şi romanticii care au visat între ruine." (p. 157).

De la uliţa din Lisa ori Calea Secii la oracolul de la contraforturile Parnasului sau dezolanta Arcadie reală, memoria biografică şi culturală a lui Octavian Paler înregistrează secvenţe şi aspecte deja cunoscute; unele, extrem de familiare lectorului avizat. Şi totuşi continuăm să îl căutăm şi, literalmente, să-l devorăm pe acest scriitor inconfundabil, desăvârşit profesor de istorie, antropologie şi estetică aplicată.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer