Convorbiri cu Octavian Paler

Citiţi argumentul acestei cărţi.


Daniel Cristea-Enache: Vă fascinează figura lui Don Quijote, eroul atât de puţin "eroic", în optica unei firi luptătoare, personajul care a ajuns, într-un fel, să-şi detroneze autorul, printr-o faimă la care puţine alte creaţii de hârtie au putut să ajungă. "Donquijotesc", ca şi "hamletian" ori "bovarism", s-a transformat într-un substantiv comun, demarcând o arie tipologică şi o atitudine fundamentală a omului. De ce credeţi că este atât de magnetică personalitatea lui Don Quijote? De ce publicul cititor, atât de atras, de obicei, de eroii puternici, viguroşi, învingători, îl urmăreşte cu răsuflarea tăiată pe cavalerul morilor de vânt? Este posibilă identificarea noastră cu personajul lui Cervantes? Îl percepem, dimpotrivă, ca pe un străin, un exponent al excentricităţii ficţionale tip Kafka, sau îl reamplasăm în spectrul experienţelor umane specifice, ca pe eroii shakespearieni?

Există la un moment dat, în curgerea epică a capodoperei lui Cervantes, un moment de ruptură. Don Quijote se trezeşte din iluzie şi vorbeşte, cu amărăciune, despre "rătăcirile" sale. Cum interpretaţi acest punct de cotitură: ca pe o dezmeticire din iluzie sau ca pe o trădare a acesteia? Este mai important visul în care credem nesmintit sau realitatea care îl presează până la destrămare? Care vi se pare a fi adevăratul, profundul Don Quijote: cel ce urmăreşte o iluzie (cu deplină puritate morală şi seninătate imaginativă) sau cel ce o conştientizează? Spuneaţi, la un moment dat, că el este "un om profund serios, hotărât să creadă în iluziile lui mai mult decât în realitate". Dacă este aşa, vă recunoaşteţi în figura şi comportamentul cavalerului de la Mancha?

Octavian Paler:

5 iunie (2006)

Oho, câte probleme! Şi ce probleme!

Să le iau pe rând.

1. Sunteţi, oare, chiar convins că personalitatea lui Don Quijote este "magnetică" pentru lumea de azi? Sunteţi sigur că "publicul" (şi nu mă refer doar la cel românesc) "urmăreşte cu răsuflarea tăiată pe cavalerul morilor de vânt"? Eu nu cred. Ba, chiar înclin să presupun că nouăzeci şi nouă din o sută de persoane care pomenesc cu relativ aplomb de Don Quijote n-au citit cartea. Doar au auzit de ea. Au aflat din vreun film, nici acela văzut până la capăt, de isprăvile lui Don Quijote ori le-a trecut pe la ureche că e vorba de "o capodoperă". Numai că, evident, nimeni nu e dispus (de ce ar fi prost?) să admită că nu-l interesează "chestia" cu morile de vânt ori că nu are nici o părere despre "bătrânul ăla caraghios care a luat-o razna". Vă garantez că şi Gigi Becali ar avea ceva de zis despre Don Quijote dacă ar fi întrebat.

Ştiţi şi dumneavoastră, la fel de bine ca mine, ce autoritate drastică are celebritatea. Impune gusturi. Intimidează dubiile şi dă sentinţe care devin, ulterior, "mituri". Cine şi-ar îngădui, azi, să treacă neglijent prin faţa "Giocondei" la Luvru? Eu am stat, cândva, la pândă pe Acropole. Vroiam să văd dacă se găseşte vreun turist care să spună cu voce tare că nu-i place Parthenonul, că-l dezamăgeşte. Ei bine, m-am lămurit că toţi cei care treceau de Propilee erau "pregătiţi" să se arate impresionaţi. Am vorbit în una din cărţile mele, nu mai ştiu în care, despre "dictatura celebrităţii". Am şi văzut-o la lucru. În Capela Medici din Florenţa, unde se află cele patru celebre sculpturi ale lui Michelangelo reprezentând Crepusculul, Ziua, Aurora şi Noaptea, m-am ţinut după un grup masiv de americani cărora ghidul le dădea explicaţii. Vă rog să mă credeţi, ofereau un spectacol care merita văzut. Când ghidul le-a lămurit turiştilor americani că Il Pensieroso e numit aşa deoarece "personajul stă pe gânduri", toţi au înţeles subit "sensul" operei şi au dat, aprobator, din cap.

Dar nici măcar "dictatura celebrităţii" nu poate bloca stupiditatea şi confuziile în care se complace lumea de azi. Vă mărturisesc că mă aştept la orice după ce am urmărit inepţia televizată, importată la noi de TVR, sub denumirea, locală, de "Mari români". Acum, nu mai susţin că România e o ţară "atipică". De ce ne-am considera aşa? În Anglia, "publicul larg" a decis că "marii englezi din toate timpurile" sunt, în primul rând, prinţesa Diana şi fotbalistul Beckham. Bietul Shakespeare a ocupat (cu greu, probabil) unul din ultimele locuri în top. În Olanda "marele olandez" Cruyff (o vedetă din fotbal) i-a surclasat, pur şi simplu, pe Rembrandt şi pe Van Gogh. Topul "marilor spanioli" nu-l cunosc, dar mă îndoiesc că Cervantes a avut o soartă mai bună decât Shakespeare, în Anglia, şi decât Rembrandt în Olanda. Criza valorilor nu bântuie doar la porţile Orientului unde există, cel puţin, scuza că totul e luat à la légère. Ea e, azi, "globalizată". Doar că la noi criza ia forme groteşti. Să recunoaştem că între prinţesa Diana şi Gigi Becali sunt unele diferenţe.

Fiindcă vorbim de iluzii, eu, unul, nu mai am iluzii în privinţa locului pe care îl are (îl mai are!) idealismul în lumea de azi. De altfel, nici mori de vânt nu mai există decât ca relicve exotice arătate turiştilor. Pe vremea lui Cervantes, cavalerii interesau, măcar, ca personaje ridicole, care îi amuzau pe privitori. Azi, "timpul înseamnă bani" şi sunt alte gusturi. De ce l-ar urmări "cu răsuflarea tăiată" contemporanii noştri pe Don Quijote? Zice el ceva, picant, despre "sex"? Vorbeşte despre o Dulcinee cu care nu s-a culcat niciodată. Nici nu s-a apropiat de ea, măcar. E un "fraier", ar zice băieţii "de gaşcă". Sau spune ceva despre gloria de a avea putere şi bani? Rivalizează Don Quijote, prin aventurile lui, cu Codul lui Da Vinci? Vă asigur că "gloria de tip Don Quijote" n-ar satisface nici "vedetele" care se fandosesc prin televiziunile noastre.

Încât vă înşelaţi, cred eu, dacă vă închipuiţi că dragostea cavalerească mai e un subiect interesant într-o vreme ahtiată de pornografie. Lumea vrea să audă bârfe deocheate, secrete de alcov, nu tiradele unui bătrân nu prea zdravăn la minte care umblă după năluci. Ca să folosesc o expresie la modă, Don Quijote nu face "rating". E doar celebru. Romanul lui Cervantes e "citat", nu "citit".


6 iunie

2. Mă întrebaţi dacă mă recunosc în "figura şi comportamentul cavalerului de la Mancha".

Primul impuls ar fi să zic "da". Şi aş avea şi un argument. Ca să ies din tonul plângăreţ al ultimelor mele cărţi, ca să nu mai glosez pe tema bătrâneţii şi a bolilor mele, m-am apucat să lucrez la o carte (e vorba de Calomnii mitologice) unde mă bazez pe o înclinaţie a mea (cam masochistă, poate) de a mă autodiscredita, la limita dintre "joc" şi acele "adevăruri" care sunt prea grave pentru a fi spuse pe un ton serios: ţin (v-am mai zis, am impresia) "conferinţe" moliilor care-şi fac numerele de balet prin camera mea de câte ori se plictisesc să stea ascunse. Sună a luptă cu morile de vânt, nu? Chiar dacă mie îmi lipseşte un scutier.

Dar am promis să fiu cât pot de sincer în dialogul nostru. Aşa că nu mă voi grăbi cu un răspuns pozitiv.

Să încep cu o amintire. Eram student şi locuiam pe strada Tufelor, care nu figura pe atunci în perimetrul Bucureştiului. Oficial, Bucureştiul se termina la faimoasa barieră "Bacchus" din periferia cartierului Ferentari. Locuiam la "coana Veta", proprietara unei mici căsuţe de chirpici, care-şi închiriase singura cameră disponibilă; ea şi bătrânul Moşuleţ (soţul adică) mulţumindu-se cu antreul. Eram trei ocupanţi ai acelei odăi, mare cam de şapte-opt metri pătraţi. Un cântăreţ de biserică, pe care-l poreclisem Truman, după numele preşedintelui Americii din acea vreme, un funcţionar de la Regia Tutunului, Liviu, şi eu. Noaptea ne foloseam de o lampă de gaz, întrucât strada Tufelor nu intrase, încă, în secolul XX! La lumina acelei lămpi am citit prima oară capodopera lui Cervantes, având grijă să nu-i supere lumina pe Truman şi pe Liviu, mai ales că nu ţineam să le dau explicaţii de ce nu mă culcam şi eu. Nu ne lega nimic serios, de fapt. Viaţa ne adunase, întâmplător şi provizoriu, în calitate de chiriaşi ai coanei Veta. Dezvăluindu-le ce citeam şi cu ce gânduri am ars gazul în lampă trei nopţi, până târziu, riscam să stric relaţiile obişnuite dintre noi, bazate pe alte temeiuri. Truman ne cerea, mie şi lui Liviu, să-l acoperim cu "milioanele" (erau ani de inflaţie) obţinute atunci când colinda cartierul cu preotul bisericii unde era cântăreţ. În schimb, lăsa descuiat, când pleca, geamantanul unde îşi ţinea prescurile.

Ce m-a atras, la Don Quijote, la prima lectură? Întrucât ţin să respect pariul sincerităţii, nu vă voi spune nimic despre, eventualele, "emoţii estetice". Ceea ce ştiu cu certitudine este altceva. Treceam atunci printr-o criză: încercam să-mi înving complexele, timiditatea şi inhibiţiile de introvertit, făcând pe grozavul. Căutam să ascund noaptea din mine (bănuiesc că toţi introvertiţii au o noapte interioară, prin care bâjbâie şi pe care o ascund de alţii, deoarece nici ei nu ştiu ce ascunde ea) prin bravade puerile. Amintiţi-vă că am spart pahare în dinţi la balurile studenţeşti! Şi că eram un virtuoz în "arta" de a azvârli un cuţit, ca indienii, într-o ţintă, aflată la distanţă, înfigându-l în ceva: un copac sau o scândură!

De fapt, vroiam să par un ins "tare", ca să ascund groaza mea de ridicol! Nu suportam să par caraghios. Nici o ruşine nu mă inhiba mai mult. Teama că, într-o împrejurare sau alta, mă puteam face de râs, mă bloca, mă paraliza. Pur şi simplu, nu eram în stare s-o controlez. Aşa că "seriozitatea" lui Don Quijote m-a uimit şi mi-a pus nişte întrebări. Ce anume îl ajuta pe Don Quijote să nu se sinchisească de cei care râdeau de el? Scrânteala? Sau o credinţă? Şi ce credinţă? Întemeiată pe ce?

Nu cred că mă gândeam atunci la capacitatea de a pune iluziile mai presus de realitate. Nu eram nici foarte matur, deşi aveam douăzeci şi doi de ani, nici nu mă preocupau, din câte îmi amintesc, valorile şi limitele idealismului. Ce încerc să vă spun e că aventurile lui Don Quijote nu m-au amuzat! Nu m-au fermecat asalturile eroice ale cavalerului. Nici poveştile lui. M-a impresionat calmul cu care ridicolul era dus la sublim. Calmul care nu putea fi nici al unui "nebun", nici al cuiva care "făcea pe nebunul".

Poate, ar fi util să vă reamintesc că vin dintr-o lume în care iluziile n-au jucat nici un rol. Prea apăsaţi de grijile practice, "realiste", oamenii între care am copilărit n-aveau timp de "aiureli". Apărut pe uliţele din Lisa, Don Quijote ar fi stârnit, cel mult, o anumită nelinişte. Poate, doar, copiii s-ar fi amuzat, ţinându-se după el, dar gata s-o ia la fugă dacă "arătarea" s-ar fi întors spre ei. Cele două dimensiuni care dau mister şi profunzime spiritului spaniol, şi anume gustul pentru tragic şi gustul pentru utopie, erau necunoscute consătenilor mei. Încât nu eram pregătit, bănuiesc, să-mi pun probleme care să mă ducă spre concluzia că unica mediocritate injustificabilă e mediocritatea iluziilor. Aici nu încap scuze. Am găsit la Quijote, în schimb, o detaşare, o indiferenţă sau o forţă de a ignora ridicolul care mă intriga. Am văzut în "seriozitatea" lui misterioasă, pe care nimeni n-a explicat-o (e "eroică", aşa cum susţine Unamuno? e a unui "nebun patentat", cum susţine Ortega y Gasset?) un fel de model.

Dar nu e cam puţin asta pentru "o pasiune"? mă veţi întreba. Da, e cam "puţin". Numai că nu vă pot da o explicaţie mai bună pentru ceea ce a urmat. Foarte curând, pe strada Tufelor, la numărul 24, în căsuţa de chirpici a coanei Veta, s-a închegat un vis: să ajung în Spania şi să refac drumul lui Don Quijote.


7 iunie

Judecat acum la rece, "visul" de a reconstitui traseul lui Don Quijote era o aberaţie. Eu n-aveam bani pentru a-mi plăti în fiecare zi un loc în tramvaiul 8 care mă ducea din Ferentari în centru. De regulă, mă suiam în tramvai doar la orele de maximă aglomeraţie când puteam să risc să merg fără bilet. Altminteri, porneam pe jos, în marş forţat. Făceam cam o oră şi ceva până la Universitate. Cum să-mi plătesc un voiaj în Spania? Gândiţi-vă, apoi, că asta se întâmpla prin '48, când graniţele se închiseseră. Admiţând că strângeam bani o iarnă întreagă, mergând în fiecare noapte în Gara de Est pentru a căra lăzi, aş fi primit oare un paşaport?

O mică paranteză, ca să pun şi mai bine în lumină ridicolul "visului" meu bovaric, care intră, poate, şi el în "cauzele" pasiunii mele pentru Don Quijote. Vă informez că, în afară de drumul Lisa - Bucureşti şi retur, eu nu făcusem până la acea dată decât două "călătorii". Una în timpul liceului, când şeful Căilor Ferate, d-l Orezeanu, al cărui fiu învăţa la "Spiru Haret", a oferit clasei mele un vagon special pentru a ne duce să vedem mănăstirile din Moldova. Şi alta, în vacanţa de vară, după al doilea an de facultate, când am fost şi eu, pentru trei zile, cu alţi colegi de la Litere şi Istorie (îmi amintesc că aveam patul lângă Dinu C. Giurăscu), "brigadier" pe şantierul Bumbeşti-Livezeni (poate aţi văzut vreun documentar cu "Hei-rup, spargem munţii în pumni!"). Trei zile doar, deoarece n-am suportat nici viaţa de tabără, nici "romantismul" care ne era insuflat. Cineva m-a sfătuit să înghit cretă şi să alerg o jumătate de oră după care să mă prezint la cabinetul medical şi să mă plâng că am probleme cu inima. Şi aşa am făcut. Habar n-am dacă doctorul a bănuit ceva. Fapt e că mi-a dat scutire medicală şi am plecat a doua zi de pe şantier, fără nici o remuşcare.

Aşadar, pe vremea când eu studiam hărţile Spaniei pentru a mă lămuri ce traseu a urmat Don Quijote ca să pună la picioarele Dulcineii toate morile de vânt întâlnite în drum, eu aveam o reprezentare aproximativă şi a României. Iar în ce priveşte Europa, dispuneam de idei şi mai vagi; care oscilau între ce zisese Napoleon când, tânăr general, a pornit să cucerească Egiptul, că "Europa e un muşuroi de cârtiţe", şi amintirile tatălui meu din primul război mondial. Vă e limpede, deci, că "visul" meu legat de ruta lui Don Quijote a fost la fel de "serios" ca acela, mai vechi, de a ajunge la Polul Nord, pe urmele lui Nansen, sau ca acela (tot atât de "temeinic"!) de a găsi prin anticariatele din Bucureşti cartea regelui Solomon, Secretul secretelor, de care vorbesc legendele, dar n-a văzut-o nimeni.

Ce-i drept, nu mă pot abţine să dau glas unei părţi mai puţin modeste din mine. Elanurile mele ridicole nu demonstrează, oare, că aveam, totuşi, unele afinităţi cu Don Quijote? Aveam oroare de ridicol în public, dar în intimitate nu ezitam să mă lansez în reverii caraghioase. Întrucât am meditat, vă asigur, cu multă aplicare la ideea de a reface drumul lui Don Quijote! Aproape mă înduioşează gândul că m-am putut lua în serios. Am avut, doar, grijă să nu mă demasc în faţa nimănui.


8 iunie

Nu ştiu când am făcut saltul spre ipoteza, în care mi-a plăcut din ce în ce mai mult să mă instalez, că aş fi motivat, structural, să văd în Don Quijote mai mult decât un personaj literar. Au contribuit la asta, am impresia, şi defectul meu de a avea proaste relaţii cu realitatea, nefiind dotat pentru o comunicare spontană şi activă cu lumea din jur, şi vanitatea de a semăna cuiva, deja, celebru.

Azi, consimt că am cochetat excesiv cu ideea "donquijotismului". N-am făcut prea multe progrese în privinţa groazei de ridicol. Şi azi mă crispează teama că mă pot face de râs, deşi bătrâneţea mi-a dat o altă perspectivă asupra vanităţilor. Nu cred nici că sunt capabil de "mari" gesturi donquijoteşti. Adevărul e că toată viaţa mi-a fost mai uşor să "nu vreau" decât "să vreau ceva". N-am vocaţie de aventurier.

Mi-a devenit, însă, din ce în ce mai limpede diferenţa dintre Don Quijote şi "donquijotism". Aşa că, azi, pot să spun liniştit că în postura de emul al lui Don Quijote (cum m-am socotit) n-am cum să fiu decât un impostor. N-am iluzii atât de puternice, atât de sincere, încât să le pot opune realităţii. Nu văd grădini în locul gunoaielor din Bucureşti sau castele pe Bulevardul Alexandru Ioan Cuza. Mă regăsesc, în schimb, uşor în ipostaza de individ care "donquijotizează".

După părerea mea, "donquijotismul" a existat înainte de Don Quijote. N-a fost inventat de Cervantes. Doar că nu avea un nume şi nu era dus la limita superioară. În fapt, "donquijotismul" se opreşte la jumătatea drumului dintre realitate şi iluzii. Nu e capabil de un realism decis şi nud, dar nici nu reuşeşte să dea iluziilor o mai mare importanţă decât realităţii.

Şi mai e ceva. Îmi citaţi, pe drept cuvânt, afirmaţia că văd în Don Quijote "un om profund serios". Pe mine nu mă interesează dacă eroul lui Cervantes era sau nu "un nebun patentat", cum zice Ortega y Gasset. Şi nu mă interesează din două pricini. 1). Dacă accept că Don Quijote era "un nebun patentat", cavalerul care se bate cu morile de vânt devine o problemă de psihiatrie. Trebuie s-o lămurească medicii. Eu, care-i urmăresc isprăvile, mă pot socoti un om sănătos, cu mintea normală. Deci, pot să mă amuz liniştit. Personajul nu mă implică în nici un fel. Îl consider bizar, simpatic, uşor scrântit şi atât. În orice caz, nu mă pune pe gânduri. 2). Dacă nu accept că e "nebun patentat", lucrurile se complică. Devine greu de explicat "punctul de cotitură" la care vă referiţi dumneavoastră. Don Quijote "făcea pe nebunul" şi, la un moment dat, a obosit, nu şi-a mai putut juca rolul?

Eu prefer să fiu de partea celor care văd în Don Quijote un "Christos spaniol". În felul lui, Don Quijote propune şi el un fel de religie, chiar dacă, în loc de doisprezece apostoli, e însoţit numai de un scutier, care e convins că stăpânul lui îl va face guvernator peste o insulă. Religia întemeiată de Iisus se bazează pe "iubirea aproapelui" (adică tot un fel de iluzie). Cea propusă de Don Quijote se bazează pe "încrederea în iluzii" (adică tot un fel de iubire). Acest bătrân care pare bun de dus la un azil rezolvă, dacă ne gândim bine, cea mai încâlcită problemă a filosofiei: rostul vieţii. Noi, care nu dispunem de harul lui, de a considera iluziile unica realitate, nu putem evita, mai ales spre bătrâneţe, teama de zădărnicie şi gândul că bâjbâim în absurd. Or, pentru Don Quijote nu există nici deşertăciune, nici absurd! El are un scop precis, de la care nu se abate, oricât ar râde ceilalţi de el. De fapt, acest bătrân caraghios ne învaţă, dacă nu ne repezim să ne amuzăm de forma în care o face, că esenţial în viaţă e să ai o convingere. Fie ea şi ridicolă pentru alţii. Ori nebazată pe nimic. E o minciună, oare, lumea în care trăieşte Don Quijote? Pentru noi e o minciună. Pentru el, însă, e un adevăr. Şi ce e adevărul? Nu e adevărul şi la fel de nesigur şi la fel de necesar ca Dumnezeu? Vă daţi seama ce ar însemna să fie luată "ca adevăr" ideea lui Nietzsche că "Dumnezeu a murit"? Duhoarea metafizică răspândită de cadavrul lui Dumnezeu ar face viaţa irespirabilă. Pentru mine, Matisse, care răspunde întrebării "credeţi în Dumnezeu?" prin "da, când pictez", nu e foarte departe de Don Quijote. La fel, Gauguin când pleacă la Tropice întorcând spatele Parisului. Iar atunci când, încercând să se sinucidă cu arsenic, Gauguin zice "ce aventură nebună, urâtă şi tristă e călătoria mea în Tahiti", nu procedează, oare, ca Don Quijote când se "dezmeticeşte"? Şi amintiţi-vă că şi Christos pe cruce se întreabă: "Doamne, de ce m-ai părăsit?"

3. Bineînţeles, pentru mine, "adevăratul, profundul Quijote" e cel care ne sugerează că important ar fi să ne străduim până la capăt. Dacă putem. Dacă avem resurse. Dacă ajungem să credem că nu "măsura" ne poate scoate din mediocritate, ci harul (cine-l are!) de a dori, de a visa, de a iubi "fără măsură". "Nebuneşte", adică, dar asta n-are legătură cu psihiatria.

Eu nu m-aş putea lăuda că am făcut ceva "nebunesc". Mă aflu, însă, printre purtătorii de "donquijotism" care se strecoară cum pot în lumea noastră pragmatică unde unica valoare certă e banul. O dovedesc şi prin seriozitatea cu care "conferenţiez" moliilor, deşi am depăşit demult vârsta lui Don Quijote; cea la care bătrânii pot fi ridicoli cu riscuri mai mici.