Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Fragmente şi cronici ale cărţilor pe hîrtie  Sageata  Fragmentarium

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Frumoasa fără corp


Gheorghe Crăciun

15.08.2007
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Gheorghe Crăciun
Frumoasa fără corp
Editura ART, 2007


prefaţă de Carmen Muşat


Citiţi prefaţa acestei cărţi.

*****

... pe zi ce trece îmi dau tot mai mult seama că sunt un om banal de obişnuit. Îmi lipsesc experienţe fundamentale. Mă simt descoperit la foarte multe capitole ale vieţii. Atunci de ce mai scriu? Când ştiu atât de bine că: N-am zburat niciodată cu avionul. N-am coborât niciodată pe fundul mării cu un batiscaf. N-am călătorit cu vaporul şi nici nu prea ştiu să înot. Mi-ar fi frică de o lansare cu paraşuta, deşi până la urmă, dacă viaţa mi-ar fi în pericol, aş recurge la ea. Am leşinat o singură dată în copilărie, când un prieten m-a strâns în joacă de gât. N-am coborât până acum în nici o mină. Am intrat, în schimb, în câteva peşteri, dar nu m-am simţit în prea mare siguranţă. Nu-mi place în lift şi nici în tiribombă. N-am fost niciodată anesteziat complet în vederea vreunei operaţii. Nu cunosc senzaţiile provocate de drog. Mi s-a întâmplat de câteva ori, după excese bahice, să mă trezesc într-o cameră şi să nu ştiu pe moment unde mă aflu. A fost groaznic. Rareori am visat că zbor. De câte ori cad într-o prăpastie, mă trezesc dintr-un coşmar. De viteza prea mare mi-e teamă. Nu pot privi într-o fântână adâncă fără ca pieptul să-mi fie strâns de fiori. Sunt un om de pământ, nu de aer, de pământ, nu de apă. De când mă ştiu, m-a fascinat distanţa. Învăţând despre ea la şcoală, am înţeles imediat noţiunea de orizont. Ideea o simţeam dinainte. Faptul că eu pot pleca dintr-un loc anume pentru a ajunge într-un punct de unde pot vedea locul iniţial mi s-a părut de mic copil o invenţie extraordinară. Chiar aşa, o invenţie. Într-o lume în care te poţi mişca şi ai repere poţi să trăieşti liniştit. Tocmai ideea asta mă liniştea. De pe munte poţi vedea pata roşie a acoperişului cabanei pe care ai părăsit-o cu câteva ore în urmă. Ai fost acolo şi acel acolo este atât de departe, că prezenţa ta aici, în vârful muntelui, pare efectul unui miracol. Realitatea e aceeaşi. Fotografia îţi spune acelaşi lucru. Aici funcţionează un miracol al fidelităţii faţă de model, dar şi al lumii care se conservă. Lumea nu e cu noi atât de imprevizibilă şi variabilă pe cât am merita. Fac o fotografie şi pentru a verifica fidelitatea lucrurilor faţă de mine, cel care le vede. Sunt mulţumit că lumea nu mă minte.

Nu mă simt bine decât într-o realitate în care ceea ce se întâmplă e ţinut sub controlul obişnuinţei. Nu sunt un tip spontan, am mai spus-o. Sunt om de casă. Nu mă deranjează claustrarea. Marile spaţii mă tulbură. Sunt un agorafob. Nu-mi place să mă desprind multă vreme de ceva, nici de mine, nici de oameni, nici de anumite locuri. În copilărie mi-a plăcut săritura în lungime, apoi am abandonat acest sport. A nu mai avea contact cu pământul înseamnă a renunţa la ceva din fiinţa mea. Nu-mi place această nesiguranţă a plutirii efective de la un punct la alt punct. Sunt născut în zodia Taurului şi iubesc toate emanaţiile pământului: ierburi, dealuri, mirosuri, pietre. Mitul romantic al demonului meditând pe un vârf de stâncă, mitul lui Hyperion născându-se din mare şi aruncându-se-n cer mi se par idei nobile şi caraghioase. Lumea poate fi gândită şi stând pe un scaun sau undeva pe o pajişte sub tegmine fagi.

Îmi lipseşte sentimentul infinitului. Sunt un om prea aproape de propriul său trup. Şi trupul meu e prea sărac în experienţe. Nu mă mândresc cu asta. Dimpotrivă. Prea de puţine ori am trecut pe lângă moarte. N-am ştiut niciodată până acum ce înseamnă o boală grea, suferinţa îndelungată. N-am avut privilegiul de a cunoaşte o puşcărie. N-am fost niciodată bătut până la pierderea cunoştinţei. N-am fost niciodată hipnotizat. N-am fost supus la nici un interogatoriu. N-am fost tăiat de bisturiul chirurgului. Nu mi-am rupt nici picioare, nici mâini. N-am cunoscut în viaţa mea suficient de multe femei pentru a mă putea declara un misogin. Nu m-am sufocat niciodată. Ştiu ce înseamnă groaza că te îneci. Nu mi-am rupt dinţii în uşă. Nu m-am dat niciodată cu capul de pereţi. Am crezut de câteva ori că-mi explodează creierul şi nu mi-a explodat. Ştiu ce înseamnă neurastenia. Nu citesc decât accidental literatură SF sau fantastică. Cred şi nu cred în vrăji, în telekinezie şi biocurenţi. Cred într-o mistică a vieţii, în micile ei miracole cotidiene, deşi ele întârzie să se arate. Cred şi în Dumnezeu. N-am avut niciodată curiozitatea de a mi-l imagina. Trăiesc, mai ales atunci când sunt singur, cu senzaţia că sunt supravegheat, că cineva îmi urmăreşte fiecare gest şi-mi pune note. Că cineva mă ţine minte sau mă scrie. Că cineva îmi vrea răul, mă aşteaptă la cotitură. Să fie vorba de Dumnezeu? Poate că nu e vorba de el, ci de mine. De spaimele noastre ancestrale, de reflexele noastre de creaturi alungate din grădina Edenului. Deasupra conştiinţei mele se află o altă conştiinţă. Acolo, în cuprinsul ei incontrolabil, sunt înghesuite, simultan, toate trăirile mele de-o viaţă. Cea de-a doua conştiinţă a mea ştie totul. Ea ştie ce voi face mâine, poimâine, peste zece-douăzeci de ani, ce voi gândi, ce voi scrie, când îmi voi pune capăt zilelor, când voi crăpa de dezgust. Ea mă conduce din umbră, eu mă supun în plină lumină.

Nu-mi doresc experienţe reale ieşite din comun. Cred că m-ar interesa mai degrabă simularea lor. M-aş lăsa liniştit îmbrăcat într-un body-stocking, aş vârî mâna într-o mănuşă cu senzori artificiali şi aş trage de manşă sau aş apăsa pe buton. Să am în faţă, pe un ecran, o lume virtuală cu sunete, imagini, atingeri, mirosuri, cu frig şi cald, o lume virtuală cu greutate, ale cărei obiecte să le simţi grele sau uşoare în palmă. Să mă aflu la capătul puterilor în Sahara sau într-un avion deasupra Antarcticii, să simt povara de fier a armurii într-o expediţie a cruciaţilor sau transpiraţia curgându-mi pe faţă într-o mină de sare, cu târnăcopul în mână. Să pot fuma haşiş sau să cobor cât mai adânc în Groapa Marianelor. Să mă plimb speriat prin jungla amazoniană sau să agonizez într-o oază, răpus de muşcătura unui scorpion. Aş tremura în apa îngheţată a unui lac japonez, lângă o mănăstire budistă. M-aş arunca în gol de pe vârful Kremlinului, aş spăla morţii la curtea regelui din Babilon sau aş intra într-o baie romană şi mi-aş tăia venele. Aş călători în Hawaii cu Thomas A. Sebeok, aş iubi o femeie cu nimic deosebită de o femeie de cauciuc, aş levita prin spaţiul unei nacele cosmice, aş adormi cu o mască de cloroform pe figură. Aş încerca toate acestea şi multe altele. Şi poate că nu mi-ar fi frică decât de un singur lucru: de un cutremur care să mă arunce din simulacrul acestor trăiri în cea mai cruntă realitate. Sunt un om cu picioarele pe pământ. Sunt un om prea normal. Cred că din cauza asta scriu.
*
Pe vremea când, prin anii '70-'73, scriam un fel de poezie împotriva poeziei şi eram gata să jur pe ce aveam mai sfânt că viitorul literaturii române începe cu mine şi cu prietenii mei de la gazeta-de-perete-afiş Noii, Gheorghe Iova, inventatorul fără drept de apel în limba noastră al verbului "a textua, textuare", obişnuia să-mi spună că între noi doi există o diferenţă de corp. Asta probabil ca măsură de liniştire a temerilor mele că "textele" (sau "metapoemele", cum îmi plăcea mie să le numesc) pe care le scriam noi semănau între ele până la identificare. De la Gheorghe Iova am avut multe de învăţat, atât de multe, că mi-au trebuit apoi destui ani să mă distanţez cu toată obiectivitatea de o sumedenie de fanatisme ridicole.

Dar mă aflam atunci într-o perioadă de superbă orbire. Condiţia de "extremist" al lumii literelor mi se părea interesantă, preferabilă. Îi veneram pe Rimbaud, Bacovia, T. S. Eliot, Herbert Read, Wittgenstein, McLuhan, Chomsky şi Fillmore şi nu mă interesa în nici un fel poezia momentului, de la care eram sigur că nu aveam nimic de aflat. Citeam şi proză. Citeam cu plăcere proză. Proză de tip Cortázar, Camus, Vargas Llosa, Andrei Belîi, Urmuz, Bassani, Hemingway, Camil Petrescu. Apuleius, George Bălăiţă, Salinger, Holban, romane, nuvele, fragmente, scrieri inclasificabile. Citeam, bucurându-mă de ceea ce citeam ca de o plăcere secretă, vinovată, pe care, în ultimă instanţă, atunci când mi se părea că întinsesem prea mult coarda şi simţeam nevoia să redevin un scriitor lucid, ştiam că trebuie să mi-o dispreţuiesc.

Luciditatea, un catalizator al dramei mele de poet tranzitiv! Dar cine altul era de vină pentru ceea ce mi se întâmpla, dacă nu sărmanul meu trup, cu insaţiabilul său bovarism sinestezic, cu mereu nestăpânita lui foame de altă lume decât aceea din imediata lui apropiere? Citeam cu seducţie proză şi îndeletnicirea aceasta era, la o privire atentă, o dovadă sigură de slăbiciune. Una minoră, fără doar şi poate, atâta vreme cât ea putea fi stăpânită, ascunsă, dispreţuită.

Transformarea minorului în major e însă un fenomen în firea vieţii. Mai ales în firea vieţii scriitorului, care mai întotdeauna începe prin a fi un anarhist al esteticii, pentru a deveni apoi un explorator al (diz)armoniei realului.

Am terminat în '73 facultatea, m-am pomenit aruncat profesor într-un sat din judeţul Vrancea, tocmai în creierii munţilor, am început să gust "bucuriile" izolării de civilizaţie şi ale vieţii elementare, trăiam de capul meu şi mă dezmeticeam. Clipe, zile şi luni în care m-am tot străduit să ies basma curată din rigorile şcolii de la revista Noii, să mă descotorosesc de armura rigidă a unui limbaj bolnav de insuficienţă respiratorie în care mă închisesem de bunăvoie. Începeam să răsuflu mai uşurat, ca un astmatic convalescent, începeam să mă dumiresc şi să renunţ. Abia acum descopeream lumea din jurul meu şi faptul că diferenţa de corp dintre un individ şi altul e în literatură, ca şi în dragoste, lucrul cel mai important.

Cred şi acum în această diferenţă esenţială, nu mai am nici un fel de îndoială că istoria formelor literare este, de fapt, istoria unor modele de sensibilitate, a unei expresivităţi corporale. Când mintea noastră pare a-şi supune activitatea unor universalii de natură logico-lingvistică, ce ar mai însemna individualitatea fiecărui om luat în parte fără această infinită neasemănare somatică? Gândim poate la fel, dar niciodată nu simţim la fel. De aceea există muzica, dragostea, singurătatea, pictura, dansul, bucuria, deznădejdea, literatura. Cine e cel mai îndreptăţit să înţeleagă acest adevăr dacă nu cititorul? Cine altul să ştie mai bine decât el că lectura înseamnă o confruntare cu alteritatea, cu utopia, cu infernul aspiraţiilor de orice tip?

Când citeşti şi îndeletnicirea ta nu are nimic de-a face cu postura unui critic de profesie pentru care "plăcerea textului" e o stare abstractă, analitică şi conceptuală, când citeşti cu plăcerea de a te abandona în mrejele pe care ţi le întinde la tot pasul opera, abia atunci eşti mai în măsură decât oricând să-ţi înţelegi corpul, să devii conştient de ceea ce te separă de ceilalţi şi te face să fii tu însuţi. Te cufunzi într-o carte aşa cum te-ai cufunda într-un somn cu vise programate şi descoperi acolo senzaţii, sentimente, plăceri, spaime, bucurii, aspiraţii, fantasme, dureri pe care le recunoşti sau, dimpotrivă, nu le-ai cunoscut deloc până atunci. Sunt unele situaţii şi stări pe care le doreşti, sunt altele pe care le refuzi din toată fiinţa. Cel care-ţi spune cine eşti tu, în ce lume te mişti, cu ce umbre te lupţi, e celălalt, personajul sau naratorul - un simulacru al omului în carne şi oase, pe care îl preferi tocmai pentru condiţia lui de individ fictiv. Când citim, trupul nostru visează, se vrea intrat în pielea altor oameni, tânjeşte după acţiuni, călătorii, gesturi, tăceri, reacţii organice, stări de spirit pe care nu le-a avut niciodată. Cât despre scris, cât despre chinul de a transforma coala albă de hârtie în iluzia unui univers, acesta e motivat în profunzimea sa cea mai intimă tocmai de voinţa (de multe ori inconştientă) afirmării unei deosebiri sensibile, adică a ideii de individualitate.

Tot ceea ce am scris din '73 încoace a însemnat pentru mine o aventură a căutării trupului, a fantasmelor din care se alcătuieşte consistenţa sa zilnică, o căutare disperată a unei corporalităţi ireductibile, coincidentă la rigoare chiar cu persoana mea. Când spun "trup", nu mă gândesc numaidecât la constituţia anatomică, la fiziologie sau miracolul biologic al existenţei. Trupul este gura vorbitoare, mâna şi mişcarea, clipirea pleoapei, sufletul, senzaţiile, prezenţa gândului, emoţia şi atingerea, tăcerea cărnii, acea interioritate raţională şi viscerală din care se naşte limbajul. A fost pentru mine un şoc să descopăr că Roland Barthes priveşte stilul ca pe un produs de origine biologică, "elaborat la limita dintre trup şi lume", ca pe "o voce decorativă a unui trup necunoscut şi secret", să aflu că, şi mai radicală decât autorul Gradului zero al literaturii, Julia Kristeva afirmă pur şi simplu că "e nevoie mai întâi de o bază fiziologică, e nevoie de un corp aparte, de un raport intersubiectiv intens, un raport particular cu limbajul, pentru a crea un nou stil".

Ei bine, aceste adevăruri, descoperite târziu, după 30 de ani, au existat tot timpul în mine, impunându-mi-se într-un mod obscur, inexplicabil, chiar şi atunci când poezia pe care o scriam devenea clipă de clipă mai seacă. De unde, ulterioara mea condiţie de rău învăţăcel al grupului Iova şi refugiul în proză. Un refugiu pasiv, clandestin, destulă vreme deghizat sub masca unui umil şi fericit cititor.

Ca poet, scriam mult, mult şi prost, şi multă vreme am scris cu disperată încăpăţânare, fără să ştiu prea bine unde voiam să ajung, mânat de la spate de ambiţia noutăţii cu orice chip, luându-mi în serios condiţia de experimentator, acceptând cu bună ştiinţă să mă pierd în tot soiul de jocuri sterile, plicticoase. Dar scriam şi cu speranţa că voi reuşi odată şi odată şi să pun degetul pe rană, pe propria mea temă. Pornit în căutarea unui stil, adică a trupului meu de autor, nemulţumit de limbajele exotice pe care mi le propunea literatura noastră a anilor '70, am zăbovit o vreme în incinta poeziei enunţiative, am forţat în toate felurile denotaţia să devină ea însăşi expresivă, m-am rătăcit în probleme de semantică şi gramatică generativă, mi-am pierdut timpul cu folos, ajungând la un pas de dezgust şi weltschmertz.

Mă întreb şi acum ce aş mai putea să fac cu cele două volume, Legi de mişcare şi Stare de lucruri, abandonate, fără nici o iluzie, într-un sertar, de mai bine de un deceniu. Şi care nu reprezintă decât o mică parte din poezia mea scrisă până prin '76. Motivaţia lor n-ar fi probabil foarte vizibilă pentru un cititor familiarizat cu poezia generaţiei '80, dar toate aceste "schiţe după natură" sunt urma unei neliniştite căutări a autenticităţii propriei mele voci. Libertatea câştigată după dizolvarea formală a grupului Noii (căci altfel, ideatic, ideologic vorbind, grupul acesta există şi acum) a fost plătită din greu cu stări de nemulţumire şi derută. Pornisem în căutarea diferenţei, numai că mijloacele mele de explorare se dovedeau şi insuficiente, şi lipsite de supleţe. M-am amăgit o vreme cu această poezie fenomenologică, biografică într-un mod greu de caracterizat, dacă nu vom admite că sensibilitatea noastră îşi are şi ea o biografie a ei, metaforică şi nefactologică. Apoi impasul, capitularea. Sentimentul că ceea ce scriam era mai degrabă rezultatul unei ambiţii decât al unei plăceri. Unde se ascundea atunci plăcerea? În lecturile mele vinovate, clandestine, bovarice şi care-mi contraziceau destul de flagrant textele. Aşa am descoperit în mine dorinţa irepresibilă de a trece la proză, de a scrie altfel, mai compact, mai spontan şi mai destins, lăsând cuvintele să absoarbă încet-încet cât mai multă materie nutritivă din concretul vieţii.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




1 comentariu

  • ECOU LA PUPPA RUSA
    ioan jugrestan, 12.03.2011, 19:26

    am pornit pe urmele lui gh.craciun entuziasmat de lectura cartii puppa rusa. intrigat de detalii recognoscibile, i-am cautat originile si pasii prin burgul seducator al sighisorii,atras in capcana verosimilului ce reiesea din paginile lecturii. aflu cu regret ca intre timp, autorul si-a facut bgajele, plecand intr-o calatorie fantastica. el, care zicea ca nu-l atrage catusi de putin infinitul. pacat, mare pacat. si eu, care asteptam cu infrigurare o noua aparitie purtand aceeasi semnatura. acum, unde sa-i mai caut urmele?

Spacer Spacer