Întoarcerea Omului-Zar

Citiţi prefaţa acestei cărţi.

Sfârşitul de săptămână l-am petrecut, aşa cum făceam de multe ori vara, la reşedinţa Battle de pe dealul care domina fluviul Hudson, în nordul statului New York. Locul fusese construit de magnatul Jay Gould ca reşedinţă rurală în stilul caracteristic începutului de secol XX. Faptul că avea treizeci de camere şi că semăna cu un conac englezesc din secolul al XVIII-lea nu părea să-l contrarieze nici pe domnul Gould, nici pe domnul Battle; amândoi considerau că traiul în această casă era de-a dreptul viaţa la ţară. În definitiv, copaci erau, iarbă era, puteau fi văzute animale sălbatice (iepuri şi din când în când câte-o căprioară) şi chiar se zăreau la orizont munţii Catskills. Faptul că proprietarii admirau aceste frumuseţi pe deasupra servitorilor, care-i scuteau şi de cel mai mic efort, nu-i împiedica absolut deloc să considere că duc o viaţă cât se poate de rustică.

Casa era somptuoasă, parcul era elegant, priveliştea fluviului Hudson şi a munţilor din depărtare era spectaculoasă, precum avea grijă domnul Battle să atragă atenţia oricărui oaspete venit pentru prima oară, pentru ca apoi să nu mai remarce nimic din toate acestea. Dar, într-o bună zi, speram eu, dacă puteam să mă păstrez pe cărarea îngustă (Matei 7:14 Şi strâmtă este poarta şi îngustă este calea care duce la viaţă şi puţini sunt cei care o află.) a ascensiunii profesionale şi sociale, toate aveau să-mi aparţină mie!

Însă în acea dimineaţă de sâmbătă, în timp ce taxiul parcurgea drumul şerpuit ce ducea spre reşedinţă, ştiam că şansa încearcă întotdeauna să-mi strice planurile din viaţa personală, prin aceleaşi intervenţii arbitrare care-mi ruinaseră unele din cele mai ştiinţifice tranzacţii bursiere. Întâlniri întâmplătoare, atracţii absurde, boli arbitrare, secrete dintr-o dată dezvăluite - viaţa avea îngrozitoarea tendinţă de a submina un om ordonat, aruncându-l subit în haos. Apariţia neaşteptată a FBI-ului şi faptul că trebuise să-i mărturisesc domnului Battle despre existenţa tatălui meu erau un mic avertisment cum că accidentul, la fel ca moartea şi impozitele, e o prezenţă inevitabilă.

Taxiul încetini şi opri în faţa coloanelor impunătoare de la intrare, iar înaltul şi lugubrul Hawkins coborî încet şi cu demnitate scările în întâmpinarea mea. Eram şi impresionat, şi uşor deprimat de atâta opulenţă. Ştiam că locul avea să forfotească de atâta lume bine îmbrăcată, încât viaţa avea să pară la fel de oficială ca un cocktail. Domnul Battle insistase chiar ca eu şi Honoria să dormim în camere separate, fapt care nu ştiu dacă se datora iluziei că nu ne culcasem împreună sau dorinţei de a păstra aparenţa de moralitate victoriană.

Am coborât încet din taxi, i-am plătit şoferului şi l-am urmărit cu privirea pe Hawkins cum îmi ia valiza şi mă conduce pe trepte. "Familia", m-a anunţat Hawkins solemn, era afară, în curtea din spate.

Deşi tot avansul meu pe scara succesului ducea tocmai spre această elegantă reşedinţă deţinută de şeful meu, viitorul meu socru, casa avea ceva ce mă făcea să mă simt nelalocul meu. Ce anume era? De ce nu mă simţeam în largul meu cu cei care-mi împărtăşeau viziunea asupra unei vieţi dominate de raţiune, rapacitate şi bogăţii? De ce nu mă preocupau mai mult lucrurile care ar fi trebuit să mă preocupe? De ce mi se părea atât de neînsemnat entuziasmul lui Brad Burner faţă de diverse maşini Porsche sau BMW cu număr personalizat? Aveam şi eu Mercedes, dar numai fiindcă făcea parte din uniforma succesului. Sincer, nu puteam să fac deosebirea între cum e să conduci Mercedesul şi cum e să conduci o Honda Accord sau o Chevy Corsica, dar ştiam că, dacă aş fi văzut conducând o Corsica, lumea ar fi început curând să mă considere un ratat.

L-am urmat pe bărbatul înalt şi îmbrăcat în negru, cu înfăţişare funerară, de-a lungul imensului coridor de la parter, apoi pe scara în spirală ce ducea spre dormitorul de oaspeţi care-mi fusese rezervat. Pe măsură ce urcai, treceai pe lângă o înşiruire de picturi şi desene: un Matisse lângă un Norman Rockwell, un portret în ulei al unui Ronald Reagan rânjind, urmat de ceea ce părea a fi un gigantic nud de Rubens.

De ce nu puteam aprecia obsesiile colegilor mei legate de haine, mobilier, maşini şi expertiză estetică? Eu însumi aveam trei picturi originale în ulei ale unui artist de avangardă al cărui nume nu puteam să-l pronunţ, dar le consideram, la fel ca pe maşină şi costume, ca făcând parte din uniforma necesară. Iar lucrările de artă, fie cele pe care le deţineam eu, fie ale altora, îmi făceau mai puţină plăcere decât priveliştea asfinţitului de soare pe râu. Şi, cum detestam să cheltuiesc fie şi un bănuţ mai mult decât era absolut necesar, mă durea că trebuia să plătesc mii de dolari pentru nişte lucruri pe care de fapt nu le voiam. Privindu-le ca pe nişte necesare cheltuieli de afaceri, uram fiscul pentru că nu-mi permitea să le trec la cheltuieli deductibile.

În plus, eram incapabil să recunosc subtilele diferenţe dintre diversele costume, maşini sport, locuri de vacanţă sau cluburi sportive. Domnul Battle aproape că îmi ordonase să ies din Clubul Atletic Red Rider, observând cu un fior că majoritatea membrilor acestui club erau atleţi.

Am ştiut dintotdeauna că avea să vină o vreme când va trebui să fac ce nu-mi plăcea, până când urma să ajung bogat şi împlinit şi să pot face tot ce vreau. Când colo, descopeream că succesul însemna să fac şi mai multe lucruri care nu-mi plăceau.

Urcasem scările şi eram gata s-o iau pe coridorul de la etaj, când deodată am întrebat:
- Ce caut eu aici, Hawkins?
- Vă pregătiţi pentru prânz, domnule, răspunse Hawkins fără să se oprească din mers.
- A, da, aşa e.

Când Honoria a venit în camera mea ca să mergem împreună să-i cunosc pe oaspeţi, am îmbrăţişat-o cu un zâmbet mulţumit. Văzând-o cum purta cu o degajare uimitoare un costum sport albastru deschis care-i punea în valoare formele, mi-am dat seama că n-o prinsesem niciodată cu garda jos: era întotdeauna pusă la punct, coafată, machiată, pregătită. Nu-mi bătea inima de să-mi spargă pieptul în timpul îmbrăţişării, dar orgoliul meu masculin a fost măgulit, ca de obicei: ce achiziţie nepreţuită! Şi era a mea! Sau avea să fie curând. Am mai strâns-o o dată în braţe.
- Se mai ţine după tine japonezoiul ăla? am întrebat-o după un sărut uşor, când începusem să coborâm scările.
- Da, aseară se ţinea după mine mai ceva ca un studenţaş, zise ea bine dispusă, luându-mă de braţ. Dar cred că azi interesul i s-a îndreptat spre Kim.
- Kim?
- Da, o ştii, zăpăcita aia de verişoară a mea despre ale cărei escapade ţi-am povestit.
- A, aceea, am zis eu, uitându-mă să văd dacă nu cumva japonezii erau în hol. Credeam că parcă s-a mutat pe coasta de vest, nu?
- S-a mutat. S-a dus acolo ca să-l vadă pe nu ştiu ce guru faimos.

Îmi aminteam vag că Honoria îmi spusese ceva despre oaia neagră a familiei, care se făcea de râs cu interesul ei faţă de I Ching, tarot, excursii în natură, dezarmare nucleară, şi, culmea ruşinii, nu era în stare să păstreze o slujbă sau să facă bani.
- A, da, am zis, pe când traversam holul înspre grădină, unde se servea un soi de masă.
- Dar acum s-a-ntors, continuă Honoria. Spre marele dezgust al tatei. Iar când nu pălăvrăgeşte cu spiritele asexuate de pe cine ştie ce plan astral, ademeneşte corpurile cu încărcătură sexuală din planul terestru. Cred că deja l-a făcut pe Akito să saliveze şi - poftim, vorbeşti de lup.

Ieşind în curte, l-am văzut pe domnul Battle stând lângă o masă mare, rotundă, iar pe lângă el treceau trei siluete îndreptându-se spre noi. Am încercat să-mi aranjez părul cu un gest relaxat, înainte de a-i întâlni pe cei trei, şi am fost uimit să-l văd pe domnul Battle încruntându-se la ei parcă în semn de dezaprobare. Când am ajuns lângă el, s-a întors spre mine şi mi-a şoptit concentrat: "Fii sclipitor". Cu strania adăugire: "Şi n-o băga în seamă pe fată."

Fata. Între cei doi bancheri japonezi puşi la patru ace, ţinându-i ferm de braţ pe amândoi, mergea săltat o tânără frumoasă, a cărei fotografie imposibil de ignorat mi-am dat seama c-o remarcasem într-unul din albumele de familie. Purta cu o lejeritate eretică tenişi, blugi şi bluză şi râdea cu voie bună ca răspuns la ce spusese cel mai înalt şi mai impunător dintre cei doi bărbaţi. Vitalitatea ei ieşită din comun o făcea imediat să pară nelalocul ei, chiar obraznică; era atât de vibrantă încât aproape că semăna cu cea a unei femei în călduri.

Deşi cei doi japonezi erau îmbrăcaţi la fel, în costume sobre de afaceri, asemănările se opreau aici: unul era înalt, cu umeri laţi şi o coamă de păr negru ondulat, pe când celălalt era scund, durduliu, avea părul cărunt şi purta ochelari. Când cei trei nou-veniţi se opriră lângă masă, zâmbind cu gurile până la urechi, domnul Battle se precipită spre ei, dintr-o dată foarte zâmbitor.
- A, domnul Akito şi domnul Namamuri, zise el cu voce de stentor. Sper că v-a plăcut plimbarea.

În timp ce domnul Battle mi-i prezenta pe cei doi, Kim mă privea cu atâta îndrăzneală ştrengărească încât m-am temut că mi-erau desfăcuţi pantalonii. Cu toate acestea, am afişat un zâmbet superficial, m-am înclinat ca răspuns la înclinarea lui Akito şi i-am strâns mâna cu câtă căldură am putut, adică nu prea multă, deoarece forţa strânsorii lui Akito sugera numeroase ore de karate sau de practicare a vreunui alt sport. Am schimbat câteva remarce stupide pe tema pieţelor, după care ne-am întors spre doamne.
- Nici măcar "Bună" nu-mi spui, Nori? întrebă Kim.

După o pauză aproape insesizabilă, cele două femei se îmbrăţişară, Honoria zâmbindu-i lui Kim aşa cum o mamă îi zâmbeşte copilului adorabil, dar incorigibil. "Nori" era numele de alint cu care i se adresa Honoriei familia şi era o îmbunătăţire substanţială faţă de original, însă Nori prefera să fie numită Honoria, mai ales de către inferiori, categorie care includea aproape pe toată lumea.

Kim se desprinse râzând din îmbrăţişare şi, fără a mă băga în seamă, se aşeză pe un scaun pe care se repezise să i-l ţină Akito, japonezul cel chipeş.
- Ia spune, Kim, zise Honoria, cu o privire intensă în ochii ei albaştri, care nu-mi dădeam seama dacă exprima plăcere, interes faţă de escapadele verişoarei sau combativitate. Pe unde aţi fost?
- Noaptea trecută am fost în New York, zise Kim. Apoi aici dimineaţă. Apoi, când am ajuns, domnul Akito m-a răpit şi a insistat să-mi arate râul.

Akito zâmbi degajat din spatele scaunului ei, iar, după ce colegul său mai în vârstă şi domnul Batle îşi ocupaseră locurile, se aşeză şi el lângă Kim.
- Victima a mers de bună voie, zise el într-o engleză aproape complet lipsită de accent străin. Ba chiar se poate să fi fost ideea ei.
- Amănunte, zise Kim. Ideea e că am petrecut o dimineaţă foarte plăcută şi - ce mai faci, unchiule?

Întrebarea îi era adresată domnului Battle, a cărui expresie arăta că îi displace profund să fie numit "Unchiule", ceea ce, bănuiam eu, probabil că justifica folosirea termenului de către Kim.
- Sunt bine, Kim, zise el încruntându-se. Foarte bine. Mă bucur că v-aţi distrat. Domnilor, aţi luat prânzul?
- Domnişoara Castelli ne-a dus la o pizzerie foarte interesantă, zise Akito. Face parte dintr-un lanţ de astfel de restaurante, precât am înţeles.

M-a impresionat că micul lui surâs nu dădea nimic de înţeles despre opinia lui cu privire la atracţiile restaurantului local Pizza Hut.
- Ce mai faci, Nori? întrebă Kim, cu o privire răutăcioasă şi atentă în ochii ei mari şi căprui. Nu era vorba că se apropie nunta?
- Ba da, ai dreptate, zise Honoria. Dar abia la iarnă, cred. Va trebui să-mi verific agenda, zise ea cu un ton încărcat de ironie.

Într-un târziu, Kim îşi îndreptă privirea spre mine, o privire care, deşi nu se deosebea prea mult de cele aruncate celorlalţi, asupra inimii mele avu efectul pe care l-ar fi avut declanşarea unei alarme de incendiu. Deşi Kim zâmbea şi privirea îi era luminoasă, eu, fără să-mi dau seama la momentul respectiv, mă holbam la ea: recunoscusem pe dată haosul.
- Iar tu trebuie să fii Larry, zise ea. Pun pariu că tu ştii data. Nori zice că te pricepi la cifre şi măsuri.

Cum capul meu, dacă nu ochii mei, era îndreptat spre sânii ei, care cu siguranţă se legănau fără sutien sub bluza lejeră, afirmaţia că mă pricep la măsuri părea să fie un fel de double entendre. Am roşit.
- Douăzeci şi opt februarie, am reuşit să articulez.
- El voia douăzeci şi nouă, zise Honoria zâmbind. Dar i-am atras atenţia că data respectivă nu există.

Pe când toată lumea zâmbea la această mică înţepătură, m-a cuprins un nou val de iritare. Ştiam că invazia lui Kim era de categoria Saddam Hussein: un element nou şi neaşteptat care apărea subit şi inevitabil avea să întoarcă pe dos pieţele. Venise haosul.