Dur, dur M. Bebe

Vlad Ivanov a fost foarte amabil la telefon. Ne-am dat întâlnire la Teatrul Naţional. Am întârziat puţin. Am ieşit de la metrou şi am alergat într-un suflet. Mă aştepta la intrarea actorilor. M-am scuzat. Mi-a zâmbit primitor, m-a invitat într-o cabină a actorilor. Am intrat. Doar eu cu el într-o încăpere cu câteva oglinzi şi un pat ca de spital. M-am înfiorat... Singură cu Domnul Bebe. Mi-am pus haina pe pat apoi am luat-o de pe pat, am rămas cu ea în mână, mi-am revenit, am aşezat-o la loc. M-a invitat să mă aşez şi am început să vorbim. Domnul Bebe a dispărut definitiv din faţa mea. Am constatat că stăteam de vorbă cu unul dintre cei mai joviali oameni pe care i-am întâlnit. Dovadă - conversaţia care urmează.

Laura Popescu: Ai fost la un casting pentru 4 luni, 3 săptămâni şi 2 zile? Sau te-a sunat Cristi Mungiu şi ţi-a dat rolul?
Vlad Ivanov: Am făcut o reclamă cu Cristian la Piaţa Divertis în care eram un şef de birou care făcea glume tâmpite şi lui i se părea că este foarte spiritual. Dar de fapt toţi râdeau de complezenţă. Şi la un moment dat trebuia să ţip la o angajată. Era un moment agresiv asemănător cu cel pe care îl am în film. Iar lui i-a rămas asta în minte şi chiar el mărturiseşte în foarte multe interviuri că singurul actor pe care l-a avut în minte am fost eu. Ceea ce este extrem de măgulitor, desigur. Am fost totuşi şi am dat o probă doar pentru a se convinge el că eu sunt actorul care trebuie să joace rolul ăsta.

L.P.: Ce crezi că s-a ales de Domnul Bebe?
V.I.: Am impresia chiar că Cristian a spus că acest Domn Bebe a existat. Nu ştiu. Nici nu îmi pun problema asta. Noi am încercat să îi construim o biografie până în acest moment. Asta e şi frumuseţea lucrurilor - ca fiecare să-şi închipuie ce vrea. Mulţi întreabă dacă în trilogia Epoca de Aur va continua povestea asta. Nu, este o poveste care s-a încheiat acolo.

L.P.: Ce făcea Domnul Bebe? Avea un job?
V.I.: Clar nu. Stătea cu mama lui. Nu avea ocupaţie. El este un produs al unei societăţi bolnave, care l-a frustrat. Pentru că nu-mi închipui că o societate normală ar putea naşte asemenea monştri - sigur, mai există şi excepţii. El minte ca să le impresioneze pe fete când zice: "să ştiţi că am şi eu am familie, am copil". Tocmai asta mi-a plăcut foarte tare la el - că latura lui negativă nu e liniară. Are tot soiul de suişuri şi coborâşuri, mişcări interioare care te învăluie pe tine, spectatorul. Nu te agresează cu violenţa lui. Nu, începe uşor, ca un şarpe care îţi cântă la ureche.

L.P.: Şi totuşi, ce era Domnul Bebe?
V.I.: Înspre mecanic. Nu am spus clar ce e pentru că nu e atât de important. Dar clar l-am situat într-un anume segment de populaţie, de meserii, în orice caz nu doctor. Existau în perioada aia oameni care nu erau doctori ci mai degrabă felceri. Unul era chiar mecanic şi învăţase să facă acest lucru tocmai pentru a avea de câştigat şi bani dar şi în natură.

L.P.: Totuşi era destul de tânăr şi arăta bine.
V.I.: E o chestie de forţă psihică. Nu ţi s-a întâmplat să stai de vorbă cu oameni, să nu-ţi convină ce spun, să nu vrei să faci ceea ce spun ei şi totuşi pe neobservate, când te-ai despărţit de ei să te trezeşti că ai făcut exact ce au vrut? Mie mi s-a întâmplat asta. E ceea ce se cheamă diabolic. Or el asta face. Are o forţă psihică extraordinară Bebe ăsta. Nu că ar fi vreun om cult. E diabolic pentru că îl vezi la început grijuliu - la un moment dat are şi accese comice. Şi prin felul cum vorbeşte, cum lasă pauze între cuvinte, el ştie tot, chiar e ca un şarpe care se încolăceşte în jurul tău şi îi place chestia asta. Iar eu la rândul meu ca actor, am găsit plăcerea de a-l juca. Nu aş vrea să mă întâlnesc niciodată cu Domnul Bebe, dar dacă nu-ţi place să joci un personaj n-o să ţi-l iubească nici spectatorii.

L.P.: Ce a fost în sufletul tău?
V.I.: Ştii, după câte un rol din ăsta nu cred că poţi să te duci şi să faci cut cu tine, cu sentimentele tale. Cu siguranţă ai nevoie de un răgaz. Eu mă duceam după filmare şi mă plimbam uneori. Ai nevoie să îţi faci un duş interior, să-ţi pui o muzică. De vreme ce primeşti un personaj, iar ţie ca actor îţi place să îl joci, acel personaj începe să se instaleze în tine, să te preocupe. Şi chiar mergând pe stradă poţi să vezi un gest, o faţă care să te facă să simţi: cam aşa ar trebui să fiu eu acolo. Începi să triezi lucrurile şi e ca uleiul care iese la suprafaţă. Cred că asta e munca cea mai frumoasă a actorului - când adună tot soiul de lucruri pentru personajul lui. Şi într-o bună zi te trezeşti cu personajul lângă tine.

L.P.: Oare Cristi a mizat pe faptul că eşti atât de drăguţ şi amabil?
V.I.: Nu cred că a mizat...

L.P.: Domnul Bebe e sinistru de drăguţ până când devine insuportabil.
V.I.: Da, aşa e... Foarte mulţi îmi spun că în final devine uman atunci când o bate pe Găbiţa pe picior şi îi spune "hai, baftă!". Dar mi se pare că în momentul ăla e cel mai sinistru. Tocmai pentru că e atât de normal în violenţa lui şi în latura lui profund rea încât totul e natural la el. Însă Cristi nu a mizat nicio clipă pe faptul că eu sunt aşa cum sunt (zâmbeşte). Am surprize extrem de plăcute cu oameni care ies de la film. Ultima mi s-a întâmplat chiar la Tel Aviv. Eram cu Cristian. De obicei salutăm publicul la început, iar eu le spun: "Sper că o să mă ţineţi minte aşa vesel şi zâmbitor pentru că după film s-ar putea să mă urâţi." Şi toată lumea râde (râde). Şi am ieşit cu Cristian în cafeneaua cinematografului la o cafea. Şi deodată mă simt privit din stânga, mă întorc şi văd o femeie care stătea pe scaun cu un pahar de apă, mâinile îi tremurau şi se uita la mine fix. Soţul ei era în picioare lângă ea şi mi-a făcut semn: "uită-te la ea". M-am ridicat, m-am dus către ei, ea s-a crispat. Zic: "Doamnă, ştiu, aţi ieşit după scena mea...". "Da...". Era româncă. Îi zic: "Sunt actor, vă daţi seama că nu sunt aşa...". Şi-mi zice: "Păi tocmai asta m-a şocat când v-am văzut cât sunteţi de zâmbitor". O belgiancă la Cannes mi-a zis: "nu-mi vine să cred că stau de vorbă cu dumneata şi eşti aşa de vesel şi jovial. Am văzut filmul şi am vrut să-ţi pun bocancul pe gât şi să te strivesc că nu mai puteam suporta...".

L.P.: În România ţi s-a întâmplat?
V.I.: Da. Şi pe stradă... Odată eram la supermarket şi făceam nişte cumpărături şi am simţit că un domn se uita la mine. Era chiar în faţa mea la casă şi în timp ce punea în sacoşă, nimerea pe lângă. Se uita la mine: "sunteţi... sunteţi domnul doctor?" "Da...". "Felicitări!... felicitări!..." zicea (râde).

L.P.: Cum a fost când ai văzut prima dată filmul?
V.I.: Am fost extrem de tuşat. L-am văzut la Cannes chiar în seara premierei lui. Pe joi, 17, chiar în seara de covor roşu. Ştiu că era chiar în ziua Înălţării Domnului. Cristian a vrut să ne arate filmul pe calculator cu două săptămâni înainte dar a spus: "rezistaţi până la Cannes că e păcat să nu îl vedeţi cu emoţia de rigoare, cu altă imagine şi cu alt sunet. La Cannes am intrat pe covorul roşu, era pentru prima oară când se întâmpla chestia asta, eram emoţionaţi, mii de fotografi ne pozau din toate părţile, lumea se purta extraordinar cu noi. Şi a început filmul. Am ieşit într-o stare diferită de la proiecţie. Văzusem scenele mele la filmare doar pentru că aveam nevoie să ştim unde am rămas în ziua precendentă cu tensiunea scenei pentru a putea merge mai departe. Nu văzusem nici măcar cum a fost montată scena. Am fost complet schimbat în seara aia şi îi înţeleg perfect pe cei care nu vor să vorbească după film. Nici eu n-am putut.

L.P.: Vă aşteptaţi la ce a urmat?
V.I.: Cred că tot ce îşi propun artiştii care cu adevărat fac film, actorii, regizorii, e să facă un film care să spună ceva, să aibă o poveste care să ajungă la sufletul spectatorului. Or asta noi am făcut-o cu prisosinţă. Dar cu siguranţă nimeni dintre noi nu şi-a închipuit o clipă că o să aibă succesul ăsta.

L.P.: Pare să existe o diferenţă între reacţiile din America şi cele din România.
V.I.: Atâta vreme cât îţi asumi să faci un film, cred că îţi asumi şi să primeşti critici. Să nu suporţi o critică, mi se pare aberant. Sigur că e extrem de frumos ce s-a întâmplat în America şi pe bună dreptate acolo chiar a fost impresionant. Dar poţi să faci un film pentru Oscar şi să nu iei Palme d'Or-ul. Sunt industrii diferite. Vorbesc de cât de mulţi bani ai şi cum îi împarţi. Am aflat la Los Angeles când am fost la conferinţa de presă dinainte de Globurile de Aur că Julian Schnabel (Le scaphandre et le papillon) a investit 5 milioane de dolari numai în promovarea filmului lui. Îţi dai seama că noi nici nu ne putem gândi acum să producem un film cu banii ăştia. Oricum a fost într-adevăr trist ca venind în ţară să auzi lucruri de gen: "s-a terminat cu Mungiu", "s-a întors cu mâna goală"... Ne place mult sintagma "să moară capra vecinului", ştii? Filmul acesta nu a adus un succes doar pentru noi, pentru Cristian, pentru mine, pentru echipă, ci pentru tot cinema-ul românesc. Şi este încununarea unui succes pe care îl datorăm şi celorlalţi regizori tineri care au avut succese foarte mari şi care au adus filmul românesc în primul plan. Cristi Puiu, Corneliu Porumboiu, Cătălin Mitulescu - sunt mulţi. De asta nu înţeleg reacţia asta. E păcat. Dar aşa e viaţa.

L.P.: Ai creat o psihoză generală. În rând cu icon-urile negative din cinema.
V.I.: Da. Am fost foarte măgulit la Los Angeles unde am fost la ceremonia decernării premiilor LAFCA (Los Angeles Film Critic Association) şi criticii de acolo au vorbit în aşa fel încât mi s-a făcut frică la gândul că nu am ajuns la înălţimea vorbelor lor. Au spus că şi la Hollywood se vede foarte rar un actor care să joace cu atâta realism şi naturaleţe. În timp ce în sală, la două mese de mine erau Daniel Day-Lewis şi Sidney Lumet şi aşa mai departe, care s-au uitat să vadă cine e omul ăsta care ia premiu. Sigur că e un lucru foarte mare când se vorbeşte aşa despre tine. Aici în România s-a spus că e "cel mai reuşit dintre negativii de după '89", "răul răilor", ceva de genul ăsta... (râde).

L.P.: Ai vreun personaj negativ preferat?
V.I.: Îmi vine în minte Anthony Hopkins în Silence of the Lambs. Acolo e desăvârşit. Acum vreau să văd No Country for Old Men unde e Javier Bardem, cu care am concurat la L.A. Acolo mi-au dat mie premiul, pe urmă el a luat Globul şi a luat şi Oscarul. Şi sunt chiar curios să văd cum a făcut rolul pentru că am înţeles că este excepţional.

L.P.: Dar să ştii că nu te sperie mai tare...
V.I.: Da? (râde).

L.P.: Există vreun mare regizor cu care ai vrea să lucrezi, acum că ai stat cu ei la masă?
V.I.: Toată lumea ar vrea să lucreze cu Steven Spielberg, cu Scorsese. Apoi e acest regizor tânăr, P.T. Anderson, care a făcut There Will Be Blood, pe care l-am întâlnit la Los Angeles şi e un tip absolut OK. Îmi place că sunt deschişi, domnule, şi normali. Nu au nicio fiţă în cap, nimic de genul ăsta. Din păcate la noi începi să capeţi un început de statuie când faci o chestie de genul ăsta. Începi să te împăunezi mai tare decât trebuie. Nu, domnule, ai făcut un rol, ai făcut un film, OK, alţii au făcut zeci de filme care au luat Oscaruri şi tot sunt normali.

L.P.: Dacă ai fi să ajungi la Hollywood te-ai mai întoarce?
V.I.: M-aş întoarce să plătesc întreţinerea (râde). Nu, îmi place să stau în America atâta timp cât am ceva de făcut. Nu cred că aş putea trăi acolo definitiv. Aş sta oriunde am de lucru şi unde simt că pot să fac ceva. În afară sau aici. Aici lumea a deschis dintr-o dată ochii asupra mea, eu jucând foarte multe roluri în teatru şi fiind considerat un actor bun pe teatru. Nu că n-aş fi fost considerat pe film, dar nu am avut până acum şansa să joc un rol de anvergura asta. Iar acum toţi au deschis ochii şi au zis: uite, Vlad Ivanov. Trebuie să gestionez cu înţelepciune acest capital de simpatie artistică. Asta chiar ţine de mine şi am să o fac.

(Interviu preluat din Revista HBO, aprilie 2008)