Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Fragmente şi cronici ale cărţilor pe hîrtie  Sageata  Carte de Humanitas Fiction

Atlasul norilor


David Mitchell, traducere de Mihnea Gafiţa

18.06.2008
Editura Humanitas Fiction
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
David Mitchell
Atlasul norilor
Editura Humanitas Fiction, 2008

Traducere din engleză de Mihnea Gafiţa



*****
Intro

Scriitorul englez David Mitchell s-a născut în 1969, la Southport, Lancashire. Îşi face studiile de literatură engleză şi americană la University of Kent, urmând apoi un masterat de literatură comparată. Se mută în Sicilia şi apoi în Japonia, la Hiroshima, unde ţine cursuri de limba engleză timp de opt ani.

Debutează cu romanul Ghostwritten (1999, câştigător al John Llewellyn Rhys Prize şi nominalizat la Guardian First Book Award), căruia îi urmează number9dream (2001, nominalizat la Booker Prize), Atlasul norilor (Cloud Atlas, 2004) şi Black Swan Green (2006). În 2003, David Mitchell apare în antologia Granta a celor mai importanţi tineri scriitori englezi, iar în 2007 este inclus de Time Magazine în topul celor mai influente o sută de personalităţi din lume.

*****

Romanul Atlasul norilor trasează o hartă la scară mare a pasiunilor omeneşti, survolate într-un periplu halucinant, care porneşte din Pacificul de Sud, aflat sub spectrul colonizării în secolul al XIX-lea, şi ajunge în viitorul postapocaliptic. Şase povestitori secretă tot atâtea universuri despărţite de timp şi spaţiu, însă nu etanşe, pentru că le leagă noduri vitale. Un notar american care explorează insulele proaspăt colonizate din Mările Sudului; un muzician care încearcă să-şi inspire maestrul în scopuri nu tocmai nobile; o jurnalistă care salvează lumea de la dezastru nuclear; un editor care descoperă un bestseller periculos; o clonă creată în sistemul sclavagismului modern - toţi aceşti povestitori savuroşi creează cercuri narative în jurul dramaticei istorii orale a unei insule postapocaliptice. Planurile se întretaie în puncte nevralgice care sunt de fapt marile teme ale romanului: voinţa de putere, canibalismul civilizaţiei, felul în care trecutul e mereu rescris de către cei care stăpânesc prezentul. Dens, dar translucid, grav, dar colorat, Atlasul norilor explorează violenţa mai multor lumi care o alcătuiesc pe-a noastră, pornind de la ideea că "orice credinţă e un câmp de bătălie".

Un explorator din secolul al XIX-lea în al cărui creier se zvârcoleşte larva unui vierme necunoscut - iată doar unul dintre cei şase povestitori talentaţi care ajută la cartografierea sufletului omenesc în Atlasul norilor. Între el şi clona Sonmi-451 sau Zachary, locuitorul unei lumi barbare postapocaliptice, firul roşu este voinţa de putere - o larvă care poate naşte monştri. Scris sub influenţa unor autori atât de diferiţi ca Herman Melville, Aldous Huxley, Italo Calvino, Martin Amis sau Paul Auster, Atlasul norilor se situează undeva între roman de aventuri şi joc video, între thriller poliţist şi SF, dar depăşeşte toate aceste graniţe, ajungând să reprezinte o categorie în sine.

Roman câştigător al British Book Literary Fiction Award şi nominalizat la Booker Prize, Nebula Award, Arthur C. Clarke Award.

"Cel mai bun şi mai îndrăzneţ roman al anului." (The Guardian)

"Atlasul norilor este un roman puternic, care oferă cititorului plăceri nebănuite, pentru că David Mitchell spune o poveste fundamentală despre bine şi rău, iubire şi distrugere, începuturi şi sfârşituri." (A. S. Byatt)

"Ştim că istoria se repetă şi din tragedie devine farsă. În Atlasul norilor, David Mitchell o trece, în plus, prin filtrul thriller-ului, al utopiei negre, al coşmarului Hobbes-ian. Cu un mare talent de ventriloc literar, scriitorul ridică foarte sus ştacheta romanului-puzzle." (The Washington Post)

"Un roman pe principiul păpuşilor Matrioşka sau al cutiilor chinezeşti, extrem de amuzant, inteligent şi răscolitor." (Michael Chabon)

"David Mitchell are o imaginaţie uluitoare, filmică, eclectică." (William Boyd)



Fragment din carte
 
Château Zedelghem. Neerbeke. Flandra de Vest 29-VI-1931

Sixsmith,

Am visat că stăteam într'un magazin de porţelanuri atât de ticsit de la podea până la tavanul foarte înalt cu şiruri întregi de antichităţi ş.a.m.d. stivuite pe rafturi, încât, dacă aş fi făcut cea mai mică mişcare, multe dintre ele ar fi căzut şi s'ar fi făcut ţăndări. Exact asta s'a şi întâmplat, numai că, în locul unui zgomot asurzitor de vase sparte, s'a auzit o coardă magnifică, semi-violoncel, semi-celestă, re major (?), pe care au răsunat patru măsuri. Cu încheietura mâinii am răsturnat o chestie gen vas Ming de pe piedestalul ei: mi bemol, toate corzile, splendid, transcendent - plâns de îngeri, nu altceva. Dac'am văzut aşa, pentru nota următoare într'adins am făcut zob o figurină reprezentând un bou, pe urmă o lăptăreasă, un Copil de Sâmbătă: aerul s'a umplut de praf de cioburi, capul meu - de armonii divine. Ah, dar ce muzică! L-am zărit pe taică-miu ţinând socoteala cât valorau obiectele zdrobite, dar trebuia s'ajut muzica să continue. Ştiam c'aş fi devenit cel mai mare compozitor al secolului, cu condiţia să fac în aşa fel încât muzica să fie a mea. Un Cavaler Râzând de-a dreptul monstruos, izbit de perete, a declanşat o baterie înfundată de percuţii.

M'am trezit în apartamentul meu din aripa de vest de la Imperial, cu creditorii lui alde Tam Brewer mai-mai să-mi dărâme uşa şi cu multă agitaţie pe coridor. N'au putut s'aştepte nici măcar să mă bărbieresc - nu-ţi vine să crezi câtă vulgaritate la mitocanii ăştia! N'am avut de ales şi-a trebuit să ies repejor via fereastra de la baie, înainte ca hărmălaia să-l împingă pe director să verifice dacă domnul acela tânăr de la numărul 237 posedă mijloacele necesare pentru a-şi regla contul deloc de neglijat. Evadare deloc lipsită de peripeţii, trebuie să recunosc. Burlanul s'a desprins din cercurile de metal în care era fixat, făcând un zgomot ca de vioară brutalizată, şi vechiul tău prieten s'a dus în joooos-jos-jos. Pe buca dreaptă am o vânătaie oribilă. Mare minune că nu mi-am rupt şira spinării şi nici nu m'am înfipt în suliţele gardului! Învaţă din experienţa asta, Sixsmith. Când eşti insolvabil, redu-ţi bagajele la minimum şi ia-ţi o valiză suficient de rezistentă cât s'o poţi azvârli pe vreun trotuar londonez de la fereastra situată la demisol sau cel mult la etajul întâi. Insistă la hoteluri să nu ţi se dea camere mai sus. M'am ascuns într'o ceainărie vârâtă într'un cotlon plin de zgură de la Gara Victoria şi am încercat să pun pe hârtie muzica din magazinul de porţelanuri pe care o visasem - dar n'am reuşit să trec dincolo de două măsuri amărâte. Aş fi fost în stare să m'arunc direct în braţele lui Tam Brewer, numai să am din nou parte de muzica aia. Stare de spirit mizerabilă. În jurul meu, numai genul muncitoresc: dinţi stricaţi, voci de papagal şi un optimism lipsit de orice temei. Te ia cu fiori când te gândeşti cum o blestemată noapte de baccarat poate să-i schimbe omului statutul social absolut ireversibil. Toţi ăia de-acolo, ce erau - muncitori, şoferi de taxi, vânzători - aveau mai multe jumătăţi de coroană şi firfirici de trei penny dosite prin saltelele lor jegoase de Stepney decât puteam pretinde eu, Fiul unei Figuri Ecleziastice.

Mă uitam pe-o alee: nişte biete slugi de conţopişti viermuind în toate direcţiile ca treizecidoimile dintr'un allegro beethovenian. Dacă mă temeam de ei? Nu, mă temeam să n'ajung la fel ca ei. Ce valoare mai au învăţătura, educaţia, talentul, dacă n'ai nici măcar un ţucal în care să te pişi? Tot nu-mi vine să cred - eu, absolvent de Caius, ameninţat de o viaţă de mizerie! Hotelurile onorabile nu mă mai îngăduie-n holurile lor. Hotelurile neonorabile cer plata cu banii jos. Sunt exclus de la orice masă de joc respectabilă de la nord de Pirinei. Oricum, iată la ce concluzii am ajuns după ce mi-am analizat opţiunile:

(i) Să folosesc bruma de fonduri pe care o mai am ca să obţin o cameră de doi bani la o pensiune oarecare, să mă milogesc de câteva guinee, acolo, la Unchiul Cecil S.R.L., să le învăţ pe domnişoarele înţepate să descifreze notele şi pe domnişoarele bătrâne şi acre să-şi îmbunătăţească tehnica. Haide, fii serios: dacă m'aş pricepe să mimez politeţea faţă de toţi neghiobii, şi-acum l-aş pupa-n fund pe profesorul Mackerras, cum fac foştii mei colegi de facultate. Nu, nici nu te mai obosi s-o spui: nu pot să dau fuga înapoi la Pater cu un nou cri de coeur. N'aş face decât să justific toate vorbele otrăvite pe care le-a spus vreodată despre mine. Mai degrabă aş sări de pe Podul Waterloo şi m-aş lăsa în grija Bătrânei Tamise. Vorbesc serios.

(ii) Să vânez alţi absolvenţi de Caius, să le gâdil orgoliul şi să mă autoinvit la ei pe durata verii. Soluţie problematică din aceleaşi motive ca şi (i). Cât timp aş putea masca faptul că portofelul meu e-n mare suferinţă? Cât aş putea abuza de mila lor, de masa lor?

(iii) Să joc la curse - dar dacă pierd?

Eşti în stare să-mi reaminteşti că eu singur m'am adus în situaţia de faţă, Sixsmith, dar las'o şi tu mai moale cu teoriile mic-burgheze şi încearcă să vezi lucrurile şi din perspectiva mea. Pe unul dintre peroanele aglomerate ale gării, un conductor a anunţat că trenul în direcţia Dover, către vaporul care urma să plece spre Ostende, avea o întârziere de treizeci de minute. Conductorul ăla a fost ca un crupier pentru mine - parcă m-ar fi invitat să-mi plasez miza. Dacă omul ar sta liniştit, ar tăcea şi ar asculta, iată: i s'ar deschide înainte o lume întreagă de posibilităţi din care să-şi aleagă, mai ales într'o gară sumbră, londoneză.

Mi-am dat pe gât ceaiul onctuos şi m'am îndreptat către casele de bilete de la capătul celălalt al holului uriaş. Un bilet dus-întors până la Ostende costa prea mult - atât de pârlit am ajuns -, aşa c'a trebuit să mă mulţumesc cu unul numai dus. M'am urcat în vagon exact în clipa în care sirena locomotivei scuipa în eter un roi de Furii, ca o piculină. Şi-am luat-o din loc.

Acum să-ţi dezvălui planul meu inspirat de un articol din Times şi de o lungă visare cu ochii deschişi în apartamentul de la Savoy, după o beţie. Cică-n apele liniştite ale Belgiei, la sud de Bruges, trăieşte retras un compozitor englez, un anume Vyvyan Ayrs. Precis că n'ai auzit de el, pentru că tu eşti un ageamiu într'ale muzicii, dar află că e o mare figură - singurul britanic din generaţia lui care respinge tot ce e pompos, ocazional, rustic şi şarmant. N'a mai produs nici o piesă nouă de la începutul anilor '20, din cauza bolii - este pe jumătate orb şi, practic, nu poate ţine un toc în mână -, dar în recenzia din Times la piesa lui Magnificat secular (interpretată săptămâna trecută, la Sfântul Martin) se vorbeşte c'ar avea un sertar plin de lucrări neterminate. În visarea de care vorbeam se făcea că plecam în Belgia, îl convingeam pe Vyvyan Ayrs că avea nevoie de mine pe post de asistent personal, acceptam propunerea lui să mă şcolească, după care ţâşneam ca o stea pe firmamentul muzical, îmi construiam un nume şi o avere pe măsura talentelor mele şi-l obligam pe Pater să recunoască: da, fiul pe care şi l-a dezmoştenit chiar este Robert Frobisher, cel mai mare compozitor britanic al vremii sale.

Şi de ce nu? Alt plan mai bun oricum n'aveam. Precis că mormăi şi clatini din cap, Sixsmith - doar te ştiu -, dar şi zâmbeşti, iar eu tocmai de-aia te iubesc. Drumul înspre Canalul Mânecii fără nici un incident... suburbii sinistre, câmpuri plictisitoare, un Sussex mizer. La Dover te şi sperii câţi dintre angajaţi sunt bolşevici; falezele despre care s'au scris atâtea versuri sunt romantice ca dosul meu şi, la culoare, de o nuanţă similară.

Mi-am schimbat ultimii şilingi în franci, în port, şi mi-am luat în primire cabina de pe Regina din Kent, o copaie ruginită care părea suficient de bătrână ca să-şi fi început cariera în Războiul Crimeei. Nu m'am lăsat convins de un tânăr însoţitor de bord, cu mutră de cartof, că uniforma lui burgundă şi barba indecisă meritau să primească bacşiş. S'a uitat rânjind la valiza şi la mapa mea - cică: "Bine faceţi să călătoriţi fără bagaje, domnule!" - şi m'a lăsat să mă descurc de unul singur. Mi-a convenit de minune.

La cină am avut pui la proţap din lemn de balsa, cartofi fărâmicio şi şi un vin roşu anonim. Comeseanul meu era un anume domn Victor Bryant, mic producător de tacâmuri din Sheffield.

N'avea nici măcar un singur organ muzical. Mi-a dezvoltat subiectul linguri aproape tot timpul cât a durat masa, a confundat purtarea mea politicoasă cu faptul că m'ar fi putut interesa ce spunea el şi mi-a oferit pe loc o slujbă ca om de vânzări! Îţi vine să crezi una ca asta? I-am mulţumit (chinuindu-mă să nu râd) şi i-am mărturisit că mai degrabă aş înghiţi tacâmurile decât să trebuiască vreodată să vând aşa ceva. Trei şuierături puternice ale sirenei, schimbare de timbru la motoare - am simţit vasul cum o ia din loc şi am urcat pe punte să văd Albionul pierzându-se în burniţa sumbră. Nu mai era cale de-ntoarcere; consecinţele a tot ce făcusem pân-atunci - cu ele rămânea să mă descurc. R.V.W. (Ralph Vaughn Williams (1872-1958), compozitor considerat cel mai important muzician britanic după Henry Purcell.) dirija Simfonia Mării la pupitrul Orchestrei din Mintea Mea: "Pluteşte pe mări, caută apele-adânci, o, neobosit suflet, să cercetăm eu şi cu tine, tu şi cu mine". (Nu pot să spun că mă dau în vânt după bucata asta, dar se potrivea perfect.) Vânturile din Marea Nordului mi-au dat fiori, spuma săltată de ele m'a murat din cap până-n picioare. Apele negre şi lucitoare mă invitau să sar. Le-am ignorat. M'am băgat în pat devreme şi am răsfoit Contrapuncticele lui Noyes, am ascultat alămurile îndepărtate din camera motoarelor şi am schiţat un pasaj repetitiv pentru trombon pornind de la ritmurile vasului, dar nu mi-a ieşit mare lucru, şi pe urmă ghici cu cine m'am pomenit la uşă? Cu însoţitorul de bord, cel cu mutră de cartof, proaspăt ieşit din tură. I-am dat mai mult decât un bacşiş. Nu e cine ştie ce Adonis, cam slăbănog, dar inventiv pentru un terchea-berchea. Pe urmă i-am făcut vânt afară şi am căzut lat: ca mortu' am dormit. O parte din mine ar fi vrut să nu se mai termine călătoria cu pricina.

Dar s'a terminat. Regina din Kent s'a transformat în sora geamănă, dar mai pocită, din Dover, de peste jegul de Canal, Ostende - Doamna cea Îndoielnic-Virtuoasă. Dimineaţa devreme, Europa sforăia mai răguşit decât tubele bas. Am văzut şi eu pentru prima oară belgieni aborigeni - cărau lăzi, se certau şi gândeau în flamandă, olandeză, ce-o fi fost. Mi-am făcut valiza în mare grabă, de teamă că vasul ar fi putut să plece înapoi spre Anglia, iar eu să nu fi apucat să cobor; sau, mai curând, de teamă să nu las să mi se-ntâmple una ca asta. Am înhăţat ceva din castronul de fructe al popotei de la clasa-întâi şi m'am şi repezit pe pasarelă, până să mă prindă careva cu galoane la uniformă. Am pus piciorul pe macadamul continental şi l-am întrebat pe unul de la Vamă cum puteam s-ajung la gară. Mi-a făcut semn înspre un tramvai care gemea din toate încheieturile, burduşit cu lucrători prost hrăniţi, copii rahitici şi lipsuri.

Burniţă-neburniţă, am preferat să-mi pun ţurloaiele la bătaie.

Am urmat şinele de tramvai pe străzi ca nişte coşciuge. La Ostende nu vezi decât griuri de tapioca şi maroniuri pătate.

Sunt dispus să recunosc: mă gândeam atunci că Belgia este un c...t de ţară, în care nimeni nu se refugiază. Mi-am luat bilet în direcţia Bruges şi m'am urcat în primul tren - n'aveau peroane, îţi vine să crezi? -, care tren era o epavă, dar măcar era gol.

Am schimbat compartimentul pentru că al meu mirosea neplăcut, dar în toate compartimentele - aceeaşi putoare. Am fumat ţigările de care mă milogisem la Victor Bryant, ca să se purifice aerul. Şeful de gară a fluierat la timp; locomotiva s'a scremut ca un intendent bolnav de gută când stă pe tron şi s'a urnit din loc. N'a trecut mult şi pufăia de zor printr'un peisaj ceţos, cu stăvilare neîngrijite şi tufişuri haotice, într'un ritm mai curând bătrânesc.

Dacă planul meu dă roade, Sixsmith, poţi să vii şi tu la Bruges peste nu f. mult timp. Când vii, fă în aşa fel încât să soseşti tot la ora aceea gnoseoliană, şase dimineaţa. Rătăceşte-te pe străzile întortocheate ale oraşului, printre canalele-fundături, porţile de fier forjat, curţile nelocuite - să mai spun? Vai, dar cu plăcere - carapacele gotice cu aerul lor suspicios, acoperi şurile duble ca vârfurile muntelui Ararat, clopotniţele de cărămidă pe care cresc smocuri de tufe, construcţiile medievale pe deasupra străzilor, rufele atârnate la uscat peste balcoane, modelele spiralate din pavaj care îţi fură privirile, orologiile cu prinţi şi prinţese mecanice care îşi dau cu ciocane în cap şi anunţă ora fixă, porumbeii murdari de funingine şi clopotele acoperind trei sau patru octave - unele sobre, altele zglobii. Aroma de pâine proaspătă m'a condus până la o brutărie unde o femeie slută, fără nas, mi-a vândut o duzină de cornuri în formă de lună nouă. Eu voiam doar unul, dar m'am gândit că oricum avea destule probleme. Căruţa unui negustor de vechituri şi-a făcut apariţia hurducăind din ceţuri şi vizitiul ei ştirb a intrat în vorbă cu mine cordial, dar eu nu m'am priceput să-i răspund decât: Excusez-moi, je ne parle pas flamand - "Scuzaţi-mă, nu vorbesc flamanda", la care el a început să râdă precum Regele-Spiriduş. I-am dat un corn. Avea mâna murdară, ca o labă râioasă, cu gheare. Într'un cartier sărac (în care uliţele puţeau a ape reziduale), copiii îşi ajutau mamele să dea la pompe şi umpleau ulcioare sparte cu apă maronie. Până la urmă, toate emoţiile şi-au spus cuvântul: m'am aşezat pe treptele unei mori dezafectate ca să-mi trag sufletul, m'am acoperit bine să nu mă plouă şi-am adormit.

Ce mai ştiu, după aceea, este că o hoaşcă mă-mpungea cu coada măturii ca să mă trezească şi-mi zbiera ceva de genul: Zie gie doad misschien? - , dar să nu mă citezi. Cer albastru, soare călduţ, nici urmă de ceaţă. Revenit la viaţă şi clipind de zor, i-am oferit un corn. L-a primit cu un aer neîncrezător, şi l-a vârât în şorţ pentru mai târziu şi s'a întors la măturatul ei, bălmăjind un refren de demult. Mare noroc pe mine că n'am fost jefuit, mă gândesc. Am împărţit un alt corn cu vreo cinci mii de porumbei, spre marea invidie a unui milog, aşa c'a trebuit să-i dau şi lui unul. M'am întors pe acelaşi drum - presupun - pe care venisem. La o fereastră ciudată, pentagonală, o fetişcană blondă spălăcită aranja nişte violete africane într-un bol de sticlă şlefuită. Fetele pot fascina în diferite feluri, după cum o să vezi şi tu cândva. Am bătut în geam şi am întrebat-o pe franţuzeşte dacă nu voia să mă salveze de la moarte îndrăgostindu-se de mine. A dat din cap că nu, dar tot a zâmbit amuzată. Am întrebat-o cum puteam s'ajung la o secţie de poliţie.

Mi-a arătat cu degetul către o intersecţie. Un spirit înrudit într'ale muzicii îl recunoşti în orice mediu, inclusiv printre poliţişti. Indiferent dacă are privirea cea mai zănatică, pieptănătura cea mai dezordonată, dacă este slăbănog-înfometat sau durduliu-jovial. Am dat peste un inspector care vorbea franţuze şte, cânta la corn englezesc, făcea parte din clubul amatorilor de operă locali şi auzise de Vyvyan Ayrs - şi care, foarte amabil, mi-a desenat o hartă ca s'ajung la Neerbeke. I-am plătit aceste informaţii cu două cornuri. M'a întrebat dacă-mi adusesem pe vapor şi maşina englezească, fiindcă băiatul lui era înnebunit după maşinile Austin. I-am spus că nu am maşină. Asta l-a pus pe gânduri. Păi, cum vroiam s'ajung la Neerbeke? Pân'acolo nu e autobuz, nu e cale ferată, în schimb este o plimbare dată naibii, de vreo douăzeci de mile. L-am întrebat dacă puteam împrumuta bicicleta vreunui poliţist pentru o perioadă nedeterminată. Mi-a spus că era o cerere cât se poate de ciudată.

L-am asigurat că în primul rând eu eram cât se poate de ciudat şi i-am explicat în ce consta misiunea mea pe lângă Ayrs, cel mai cunoscut fiu adoptiv al Belgiei (trebuie să fie atât de puţini, încât se prea poate să nu fi spus o minciună), în slujba muzicii europene. I-am repetat cererea. Un adevăr, oricât de tras de păr, îţi poate fi de mai mult folos decât o ficţiune plauzibilă - şi chiar aşa s'a întâmplat. Sergentul cel onest m'a condus într'o cameră în care diverse obiecte pierdute îşi aşteptau proprietarii de drept timp de câteva luni (până să ajungă pe piaţa neagră!), dar înainte de asta a vrut să ştie ce părere-mi făcea vocea lui de bariton. Şi mi-a tras o cântare din Paiaţele: Recitar!... Vesti la giubba! ("Ia şi joacă!... Pune-ţi costumul!" - ital.) (Vocea - destul de plăcută în registrele joase, dar la respiraţie mai avea de lucrat, iar la vibrato îi tremura ca o placă de tunet de culise.) Eu i-am dat câteva indicaţii muzicale; el mi-a dat cu împrumut o bicicletă Enfield victoriană, plus frânghie ca să-mi fixez valiza şi mapa de şa şi de aripa din spate.

Mi-a urat bon voyage şi vreme bună.

Adrian n'ar fi mărşăluit nici în ruptul capului pe drumul pe care am ieşit eu din Bruges pedalând (prea departe în teritoriul hunilor pentru el), dar am simţit oricum o afinitate cu fratele meu, în sensul că respiram acelaşi aer al aceleiaşi ţări.

Câmpia este la fel de plată ca regiunea Fens de la noi, dar mai părăginită. M'am hrănit pe drum cu cornurile rămase şi m'am oprit la câteva căsuţe sărăcăcioase, ca să beau câte-un pahar cu apă. Nimeni nu era prea vorbăreţ, dar nimeni nu mi-a spus nu. Graţie unui vânt din faţă şi unui lanţ care tot scăpa din pinioane, după-amiaza scăpăta spre seară când am ajuns în fine în satul Neerbeke, unde locuieşte Ayrs. Un fierar taciturn mi-a arătat cum s'ajung la Château Zedelghem, completându-mi harta cu un ciot de creion. Am luat-o pe-o alee pe care creşteau clopoţei şi gura-leului, am trecut pe dinaintea unei case de servitori părăsite şi am ajuns la o cale de acces odinioară elegantă, mărginită de plopi italieni bătrâni. Zedelghem este mai impunător decât prezbiteriul nostru, are câteva turnuleţe delabrate care-i împodobesc aripa de vest, dar nu le-ajunge nici la degetul mic conacului de la Audley End sau căsoiului de la ţară al lui Capon-Tench. Am zărit o fată care călărea peste o colină joasă în vârful căreia trona un fag parcă rămas după potop. Am trecut pe lângă un grădinar care dădea cu cenuşă contra melcilor într'o grădină de legume. În curtea din faţă, un valet musculos curăţa un automobil Cowley "Nas-Turtit" şi, când m'a văzut apropiindu-mă, s'a oprit, s'a ridicat în picioare şi m'a aşteptat. Pe o terasă, într'un colţ al acestui tablou, stătea un bărbat în cărucior, sub o cascadă de wisteria, şi asculta radioul - Vyvyan Ayrs, am presupus eu. Partea cea mai simplă a visului meu se realizase.

Mi-am sprijinit bicicleta de zid şi i-am spus valetului că aveam o treabă cu stăpânul lui. A fost suficient de politicos: m'a condus până pe terasa unde se afla Ayrs şi mi-a anunţat sosirea în limba germană. Ayrs este doar un înveliş de om, de parcă boala de care suferă i-a supt toată viaţa din el; m'am abţinut să îngenunchez pe cărarea acoperită cu cenuşă, ca Sir Percival dinaintea Regelui Arthur. Întâlnirea noastră s'a desfăşurat mai mult sau mai puţin după cum urmează:
- Bună ziua, domnule Ayrs.
- Cine dracului mai eşti şi dumneata?
- Este o mare onoare pentru mine să...
- Am întrebat: cine dracului mai eşti?!
- Robert Frobisher, domnule, din Saffron Walden. Sunt... I-am fost student lui Sir Trevor Mackerras la Colegiul Caius şi vin tocmai de la Londra ca să...
- Tocmai de la Londra, pe bicicletă?
- Nu. Am împrumutat-o de la un poliţai din Bruges, bicicleta.
- Nu, zău?(Pauză de gândire). Trebuie să-ţi fi luat câteva ore.
- O trudă pornită din devotament, domnule. Precum pelerinii care urcă dealurile în genunchi.
- Ce tot îndrugi acolo?
- Am vrut să vă demonstrez că sunt un candidat serios.
- Candidat serios la ce anume?
- La postul de asistent personal al dumneavoastră.
- Dumneata eşti nebun? (O întrebare întotdeauna mai dificilă decât pare.)
- Mă-ndoiesc.
- Uite ce se-ntâmplă: eu n'am dat nici un anunţ că aş avea nevoie de un asistent.
- Ştiu că n'aţi dat, domnule, dar aveţi nevoie de un asistent, chiar dacă nu vă daţi seama deocamdată. Am citit în Times că nu puteţi compune piese noi din cauza stării de sănătate. Eu nici nu pot concepe că muzica dumneavoastră s'ar putea pierde. Este mult - mult prea valoroasă. Aşa încât am venit aici să-mi ofer serviciile.

Ei, cum-necum, nu m'a trimis la plimbare din prima clipă.
- Cum ziceai că te cheamă? (I-am spus.) Una dintre stelele-n devenire ale lui Mackerras, este?
- Adevărul este, domnule, că nu putea să mă sufere.

Aşa cum ai învăţat şi tu din proprie experienţă, ştiu să mă fac interesant, dacă-mi pun mintea.
- Nu te putea suferi, zici? Şi de ce, mă rog?
- Am afirmat despre cel de-al şaselea Concert pentru flaut al lui, în revista colegiului, că este (şi mi-am dres glasul): "...un sclav al lui Saint-Saëns înainte de pubertate, în faza lui cea mai înzorzonată". A luat-o ca pe-un afront.
- Ai scris aşa ceva despre Mackerras? Şi Ayrs a scos un şuierat astmatic, de parcă i-ar fi tăiat cineva coastele cu fierăstrăul.

Cred şi eu c-a luat-o ca pe-un afront! Despre urmare nu sunt multe de spus. Valetul m'a condus într'un salon decorat în culoarea oului de raţă, cu un Farquharson palid, cu oi şi snopi de grâu, şi un peisaj olandez nu cine ştie ce. Ayrs şi-a chemat şi nevasta, doamna Van Outryve de Crommelynck, care şi-a păstrat numele de fată - şi, cu un asemenea nume, cine n'ar înţelege-o? Stăpâna casei s'a arătat curtenitoare la modul rezervat şi s'a interesat de trecutul meu. I-am răspuns cinstit; atâta, doar: exmatricularea mea de la Caius am camuflat-o în spatele unei obscure maladii. Despre greutăţile mele financiare actuale n'am suflat o vorbă - cu cât este cazul mai disperat, cu atât este şi donatorul mai strâns la pungă. M'am dovedit suficient de şarmant. Au fost de acord să rămân cel puţin peste noapte la Zedelghem. Ayrs avea să mă pună la toate probele muzicale a doua zi de dimineaţă, urmând să ia ulterior o decizie în privinţa propunerii mele.

Numai că Ayrs n'a mai coborât la cină. Sosirea mea a coincis cu începutul uneia dintre migrenele bimensuale, care-l închid în camera lui timp de o zi sau două. Audierea mi-a fost amânată până când îşi revenea, aşa că soarta mea încă mai atârnă în balanţă. La capitolul avantaje, trebuie să spun că vinul de Piesport şi homarul à l'américaine puteau să stea oricând alături de orice trataţie de la Imperial. Mi-am încurajat gazda să vorbească - probabil că s'a simţit flatată de câte ştiu despre ilustrul ei soţ şi mi-a simţit admiraţia sinceră pentru muzica lui. Ei, şi-am stat la masă şi cu fiica lui Ayrs, tânăra călăreaţă pe care-o zărisem ceva mai devreme. Domnişoara Ayrs este o fiinţă căloasă de şaptesprezece ani, cu nasul cârn moştenit de la maică-sa. Oare o fi văzând în mine un englez dubios care-şi încearcă norocul venind neinvitat să-i momească tatăl bolnav către o splendidă vară indiană a vieţii lui, în care ea nu-l poate urma şi nici nu are ce căuta? Complicaţi mai sunt oamenii! A trecut de miezul nopţii. Întregul château s'a culcat, aşa că trebuie să mă culc şi eu.

Al tău, R.F.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică



 Toate articolele despre Cloud Atlas


0 comentarii

Spacer Spacer