Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Sport  Sageata  Euro 2008 - Mai mult decât fotbal

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Arhitectura - Ziua 19: Spania - Germania la Viena


Augustin Ioan

29.06.2008
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Viena, locul finalei

Prima dată am văzut Viena în 1991, în drum spre Italia. Am trecut, de fapt, în fugă între gara de sud la cea de vest, unde schimbam trenul spre Vicenza. Aceea, prima mea călătorie în străinătate (mai fusesem la Chişinău, dar asta era doar peste hotare, nu şi în străinătate, cum ne spunea basarabeanul Cezar Radu, profesorul meu de estetică) a fost teribil de stranie. Vizele nu mai ţin minte cum le-am luat, dar ştiu că la întoarcere de la Vicenza am fost dat jos la graniţa austriacă şi retrimis la consulatul austriac. În fine, ale tinereţii valuri.

Deci, am apucat să văd câte ceva din centrul Vienei atunci şi am mai călătorit ulterior acolo, doar cât să îmi fac o idee despre ce e în Ringstrasse, nu mai mult. În orice caz, ştiam despre Haas Haus şi despre lucrările lui Hans Hollein, maestrul est-european al postmodernismului. Haas Haus nu m-a impresionat ultima dat, în 2006. Mi se pare şi acum prea aglomerată, deşi trebuie să recunosc că şade bine lângă catedrală.



(Haas Haus)
Karlskirche, Viena

Am mai văzut biserica edificată între 1716 şi 1739 de Johann Bernhard Fischer von Erlach (terminată, de fapt, de fiul sau, Joseph Emanuel). Până acum, când am revăzut-o, complexitatea spaţiului ei îmi era relativ străină, câtă vreme îmi părea "doar" un monument baroc de manual de istorie. Acum am văzut-o cu ceea ce, nădăjduiesc, am dezvoltat între timp: o privire matură, centrată asupra calităţii spaţiilor exterioare ale clădirii şi, mai ales, hipnotizată de natura măiastră a interiorului ei. Câtă vreme suntem fascinaţi de pereţi, de geometriile şi aperturile lor, de "stil", rămânem încă în pragul înţelegerii. Calitatea bunei arhitecturi în general şi a celei sacre în chip particular este dată de ceea ce aceste instrumente ale arhitectului generează de fapt: natura intimă a spaţiilor atrase, captive de către zidire. Căci edificiul nu este decât un instrument de generare a spaţiului, care abia el este scopul ultim al edificării.

În primul rând, edificiul este trimis în clasificările istoriciste într-un mod simplist. El are o natură mai complexă, amintind de natura procesuală, în devenire continuă, a arhitecturii. Trimiterile exterioare sunt la Roma (prin silueta cupolei şi prin prezenţa celor două replici, se spune, ale coloanei lui Traian din acelaşi centru al catolicismului). Dar, dacă schimbăm un pic referinţele, ne vom aminti că aceste două referinţe nu sunt de văzut împreună în cetatea eternă. Dar două coloane sprijinind cerul la intrarea într-un lăcaş de cult sunt identificabile într-o altă geografie, cel puţin la fel de simbolică: Jakin şi Boaz, principiul masculin şi cel feminin, vegheau intrarea în templul prim ierusalimitan. Întinderea acestui arc de semnificaţii şi trimiteri istorice peste timpuri şi geografii diferite nu face decât să înscrie biserica imperială (închinată Sf. Carol Borromeo după ciuma din 1713-1714 de către împăratul Carol al IV-lea) într-o genealogie creştină care să o înnobileze. Să ne gândim că arhitectul, ales prin concurs, închipuia astfel un proiect nou (prin îndrăznelile spaţiului interior) şi, în acelaşi timp îi dădea acestuia o descendenţă ilustră, semnele unei deveniri căreia i se supune de bună voie şi ale cărei mărci glorioase le poartă. Desigur, istoricii le vor numi "influenţe" şi vor vorbi despre buna cunoaştere de către arhitect a tradiţiilor greacă, romană, italiană şi franceză. Arhitecţii de biserici vor înţelege că proiectul, pe care îl vom numi modern pentru vremea sa, îşi scrie astfel propriile recursuri la tradiţie, pe care buna arhitectură religioasă creştină le poartă încrustate în carnea sa. Bună este acea biserică reuşind să fie în acelaşi timp recapitulativă şi privitoare spre viitor, în acelaşi timp retrospectivă şi futuristă, pentru că religia căreia îi este consacrată este, ea însăşi, una aşteptând înfrigurată a doua venire şi păstrătoare a tradiţiei fostelor aşteptări nemângâiate.

Şi, odată pătrunşi înăuntru, înţelegem că arhitectul foloseşte creator această tradiţie. Suntem introduşi sub penumbra unei cupole, levitând la ameţitoare înălţime (şaptezeci şi doi de metri!). Dar cupola însăşi nu este una oarecare, ci una elipsoidală, punând adică în tensiune axa calitativă a spaţiului (verticala) cu vectorul care tinde către răsăritul altarului. Mişcarea spaţiului interior este astfel asigurată de jocul reciproc al tensorilor, făcând astfel ca un spaţiu central să fie în acelaşi timp unul dinamic, orientat. Şi, la Orientul lăcaşului de cult, altarul primeşte propria lumină zenitală, astfel încât slava - norii şi razele şi triunghiul din centru, de unde şi izvorăsc - să fie în acelaşi timp cap de perspectivă vizuală, dar şi subordonate unui alt centru luminos, mai ascuns, cel de sus. Altarul este în acelaşi timp reprezentare a luminii celei cereşti, dar şi receptacol al luminii "reale", proiectate asupra lui. Capele laterale au propriile cupole cu geometrie stranie: tot elipsoidale, dar axa lungă a elipselor se curbează pe după perimetrul bisericii şi, în plus, ca şi cupola principală, centrul - "ochiul" - cupolelor este absent şi prin el intră, de sus, spaţiul interior al bisericii căreia îi sunt subordonate capelele. Lumina naturală intră aşadar mai întâi în biserica mare şi, apoi, prin aceste "lanternouri", şi în capele, ceea ce face ca spaţiul acestora să fie ex-centric în raport cu biserica, dar să îi aparţină totodată.

S-ar putea scrie în continuare despre natura luminii şi a spaţiului din Karlskirche. De fapt, chiar asta am încercat să evidenţiez aici: că, atunci când comentăm un lăcaş de cult, chiar despre asta trebuie să discutăm, iar nu despre decoraţii şi stiluri. Aici este miza unui templu şi pe această miză se înalţă el la slavă sau, tern, se prăbuşeşte odată cu ea.



(Clădirea Goldman & Salatsch, o clădire cu multiple funcţiuni în Michaelerplatz - cunoscută ca Looshaus)



(Muzeul Albertina)



(Muzeul Ludwig)



Spania - Germania, meciul din finală
Suntem la sfârşit, ei - cu fotbalul lor care ar fi putut aduce într-o ipotetică finala mică un război ruso-turc mai necăjit şi care au în finala mare o înfruntare între apolinic şi dionisiac; iar noi - cu scrierea despre orice altceva decât despre fotbal, dar cu ocazia campionatului european de fotbal.

Singurul lucru în plus pe care doresc să îl adaug despre Spania este că ea a rămas să răzbune dorurile reprimate ale Uniunii Latine: pe portughezi, care au jucat frumos, pe francezi, care nu au jucat deloc, pe italieni, care au bâjbâit şi pe noi, care... Altfel, în materie de arhitectură, aveţi a vizita în Spania culmi ale arhitecturii arabe ajunse în celălalt capăt al continentului, dar şi coliziunea acestui stil delicat, sofisticat, geometric şi caligrafiat cu duritatea romanicului şi, apoi, a goticului. Nu ştiu dacă s-a discutat suficient despre originea arabă a goticului, dar, deîndată ce păşeşti în această lume (eu am făcut-o în Maroc şi Mauritania, care au, cum ştiţi, multă legătură cu Spania, fie şi prin ricoşeu), înţelegi cum toate se leagă în moduri mai subtile decât relaţiile de cauză-efect şi cum, vorba lui conu' Iancu, fandacsia-i gata şi nimica mişcă. În Spania se găseşte barocul cel mai delirant, unde piatra levitează şi face drapaje în aerul Contrareformei. De asemenea, probabil că această arhitectură, pe care a prins-o la timp colonizarea sud-americană, este o formă de stil internaţional, ca şi arhitectura clasică, greco-romană, ca şi modernismul apter al secolului trecut. Arhitectura colonială spaniolă este esenţial barocă, dar în moduri diferite de cele ale metropolei. Între ele există un raport analog celui dintre arhitectura Saxoniei şi cea a saşilor transilvăneni, despre ale căror biserici am scris textul care urmează acestei scurte introduceri.

Prin comparaţie, arhitectura greoaie a Germaniei aceleiaşi perioade nu are cum să ne tulbure în aceeaşi măsură. Fireşte, domul din Köln şi alte câteva catedrale cu totul ieşite din scara umană spre a se oferi cu umilitate ca scări ale lui Iacov, sunt acolo. Germania impresionează prin anduranţă, prin precizie (deşi, parcă, şi aici japonezii sunt mai buni, sau, mă rog, roboţii lor). Spaniolii sunt inflamabili, castelele de nisip în Spania se ridică. Sudul mediteranean se va ciocni încă o dată cu neguroasa Miazănoapte. Ce va ieşi din această ciocnire, vom vedea. Dar ştim de pe acum că procesul este acesta: germanii au o a doua casă în Spania şi nu invers.





(Imagini din Berlin)
Şi acum, câteva cuvinte despre nemţii noştri.


Dincolo: Acasă (I)

Bisericile saşilor din Transilvania îndeplinesc toate criteriile prin care putem recunoaşte buna arhitectură pentru comunitate de pretutindeni. Iată câteva trăsături comune tuturor, în opinia unuia care le descoperă la fel de fascinat, ca parte a propriei tradiţii profesionale. Textul de faţă e menit să vă anunţe albumul somptuos al editurii Noi Media Print dedicat temei.

1. Sanctuarul este, prin chiar definiţia lui de loc sfânt, un loc al ascunderii. Acel "dincolo" pe care îl verifică (şi îl edifică) spaţiul sacru, spaţiul lui "Celălalt total diferit" (R. Otto) înseamnă, printre altele, şi loc de ascundere. Străinătate radicală, loc straniu, locul sacru este în acelaşi timp şi teritoriul ocrotirii. Dreptul la sanctuar a fost - şi este respectat încă - în ceea ce priveşte lăcaşul de cult, după cum încălcarea lui poate produce efecte devastatoare. Prin urmare, în chiar definiţia lăcaşului religios întâlnim ideea de ocrotire. Dublate de fortificaţiile proprii, bisericile saşilor transilvăneni funcţionează drept centru viu al comunităţii care se ascunde pe teritoriul ei în caz de primejdie. Fortificaţia pare că nu face altceva, în plan simbolic, decât să traseze cu precizie, să facă vizibilă şi defensivă limita spaţiului sacru, întărirea inimilor şi a comunităţii pe care o presupune participarea la liturghia celebrată înlăuntru.

2. Avanpostul este dublu orientat: a) în sus: plasate pe punctele cele mai înalte ale aşezării, vizibile deopotrivă pentru ochiul divin, cât şi de cel privind dinspre localitate spre centrul ei înalt, biserica fortificată este un avanpost pe verticală, "trăgând după sine comunitatea la întâlnirea cu cerurile. b) spre est: localizate pe "locuri mândre" (Alberti), care să îngăduie epifania (Aristotel), bisericile sunt de asemenea plasate ca avanposturi ale creştinătăţii în raport cu invaziile tătare şi turceşti. A fost ideea teutonilor, aceea de a avansa şi păstra prin arme limita estică a creştinătăţii răsăritene, pentru ca, ulterior, cetăţile şi bisericile fortificate ale germanilor, secuilor şi ale satelor româneşti bistriţene să preia această funcţie de "primă linie defensivă" la graniţă. Bisericile fortificate săseşti din Transilvania sunt amplasate acolo şi în vederea ocrotirii unui limes creştin (Carpaţii fac vizibilă şi mai uşor de apărat această limită fermă) dinaintea avansului musulman. Psihologia grănicerului este evidentă în tipul de arhitectură ocrotită de jur împrejur a bisericilor fortificate din Transilvania. Ea nu lasă descoperit nici unul dintre flancurile sale, dimpotrivă, le supune inspecţiei multiple a apărătorilor; fenestrările sunt minime, modelate de necesităţile de apărare, nu de cele privind iluminarea spaţiului interior; drumurile spre şi în interiorul incintei sunt şicanate, supervizate de posturi de apărare, dublate de comunicări secrete; materialele de construcţie sunt solide şi arhitectura redusă la esenţial şi monumentală.

3. Caracterul fractal al ansamblului. Fortificaţia este de altfel un criteriu de departajare a tipologiei bisericilor săseşti: zidul perimetral este fortificat (unul sau mai multe rânduri succesive), sau, deopotrivă, zid şi biserică sunt fortificate, articulate într-un sistem de apărare plurimorf. Dar elementul individual repetă gradul de complexitate pe care îl are ansamblul în raport cu scopul defensiv. Pe rând, zid exterior, turnuri ale zidurilor, drum de strajă în podul bisericii, turnul bisericii înseşi, situat de regulă pe pronaos, devin dispozitive care îngăduie strategii complexe de repliere şi comunicarea între diferitele poziţii de apărare. Uşile chiar - cu fabuloase încuietori care denotă o civilizaţie tehnologică vernaculară avansată - fac parte integrantă din sistem, repetând în detaliu complexitatea întregului. Pe de altă parte, fractalitatea devine o trăsătură care defineşte viaţa în incintă în cazul replierii aşezării înlăuntrul ei. G. Oprescu o numeşte "miniatura vieţii normale" (1956, 12): în intervalele dintre atacuri, sau în aşteptarea lui, fiecare membru al comunităţii îşi prelungea în incintă (şi la scară redusă) viaţa din "afară": Incinta fortificată devine astfel un ciob holografic al întregului, al aşezării din timp de pace, căruia îi repetă în mic, esenţializat, toate trăsăturile.


Dincolo: acasă (II)

Continuu revizitarea bisericilor săseşti din Transilvania, începută mai sus şi continuată in extenso în albumul pe care editura Noi Media Print îl dedică temei.

4. Coprezenţa defineşte, în bună tradiţie a arhitecturii, modul în care aceste biserici şi zidurile lor apărătoare au evoluat de-a lungul istoriei. În primul rând, este vorba despre o funcţionalitate plurală. Dar, mai mult, este vorba despre o coprezenţă a modurilor arhitecturale înseşi. Din secolul al XIII-lea, când fortificarea putea fi pusă de regalitate ca pe un primejdios mod de a dobândi (şi de a afişa) autonomia aşezării şi până - în cazuri extreme - în secolul al XIX-lea, deopotrivă fortificaţii (atâta timp cât ele au fost eficace din perspectiva artei războiului) şi biserici şi-au schimbat chipul, fie prin a) adăugare succesivă de straturi pe verticală sau pe orizontală, fie b) în secolele din urmă, prin restaurare. Construirea nouă era adeseori urmarea devastării şi distrugerii, dar nu mai puţin semnul unui statul comunitar nou sau al unei prosperităţi recâştigate. Reconstrucţia înseamnă totodată şi şansa câte unui "experiment" arhitectural. Un cor nou construit aduce în gotic o biserică romanică; detalii renascentiste se adaugă straturilor anterioare. O astfel de devenire în timp prin adiţie de straturi face din biserica respectivă o arhivă. Tragedia câte unei invazii devastatoare este totodată prilejul pentru un nou strat al arhivei, ca vârstele citite în secţiunea trunchiului de arbore. Construcţie şi traumă vieţuiesc împreună, pe acelaşi corp care poartă deopotrivă "cicatrici" şi "implanturi" cu aceeaşi dezinvoltură. Obiectul pe care îl vedem astăzi este rezultatul unui proces secular de devenire (creştere şi descreştere, pe alocuri violente ambele), nu al unei singure decizii de proiectare şi construire. Încă impregnaţi de episodul modern, uităm că obiectele arhitecturale vechi, mai cu seamă cele esenţiale pentru identitatea unei comunităţi - cum sunt lăcaşurile de cult - dau seama despre torsionate schimbări în timp. Adiţia şi substracţia, schimbarea de ton sau de stil pe parcursul edificării, toate conferă obiectului "final" mai multă fiinţă, adică un puternic efect de realitate, de stabilitate temporală. Recapitulând, poate, istorii stilistice separate numai în cărţi, dar totdeauna coprezente în obiectele edificate, coprezenţa tezaurizează, expune, anticipează devenirea unei case. Genealogiile pe care arhiva arhitecturală le sedimentează sunt proprii spaţiului sacru, unde rămânerea pe loc funcţionează drept axiomă a întemeierilor succesive.

5. Arhaicitatea este o trăsătură evidenţiată de aproape toţi cercetătorii fenomenului transilvan, care se mulează totodată pe arhaicitatea imanentă a lăcaşului de cult, oricare. "Întârzierea" de decenii (sau chiar seculară) pe alocuri cu care arhitectura acestor - în majoritatea cazurilor - hallenkirchen nu este exclusiv produsul unei retardări în raport cu stilurile occidentale eponime. De altfel, într-un concert polifonic al straturilor succesive, a fi la zi cu ultimul stil arhitectural din marile oraşe mittel-europene reprezenta ultima dintre preocupările locuitorilor saşi. Un anumit "autism" arhitectural este cu siguranţă expresia eficacităţii necesare într-un astfel de program: apărarea nu face casă bună cu extrovertirea decorativă, cu flamboianţa împodobirii. Aceasta este adeseori redusă la detalii (arcatura de intrare, ancadramentul ferestrelor, nervurile tavanului) sau, cel mai adeseori, la somptuozitatea altarelor din lemn pictat.


Dincolo: acasă (III)

Severitatea bisericilor săseşti din Transilvania este probabil trăsătura "modernă" cea mai izbitoare, morfologic şi decorativ vorbind. Etnicul are aici o contribuţie neîndoielnică, dar nu e singura cheie de înţelegere a fenomenului. Austeritatea unor biserici catolice devenite în timp luterane se explică astfel şi în cheie religioasă. Pictura şi alte "frivole" abateri de la eficacitate au fost fie neglijate (succesivele refaceri au influenţat cu siguranţă determinarea de a mai continua sau nu tradiţia anterioară), fie deliberat evacuate.

Bisericile sunt însă şi imaginea unei comunităţi de clasă mijlocie, omogenă social, fără vârfuri interesate în gesturi arhitecturale grandilocvente şi, fără îndoială, fără o experienţă a "plusvalorii" estetice. Investiţia, vitală, era aceea în durabilitate, în acea stabilitas vitruviană, iar nu în prea puţin ocrotitoarea frumuseţe (venustas).

În plus, este vorba despre arhaicitate esenţială, de o priză la sit a templului care i-ar fi plăcut lui Heidegger, pentru că i-ar fi ilustrat de minune conceptul de pro-punere a pământului în operă într-o realizare, iată, germanică. Aşezarea pe curbele de nivel ale înălţimii sugerează eficienţă şi lipsa unor preconcepute teze estetice. Adecvarea la mijloacele avute la îndemână este nu numai dictată de condiţiile materiale, ci este şi deliberată: piatra este impunătoare, rezistentă, descurajantă pentru cel ce o înfruntă. În fine, este vorba despre o arhaicitate ţinând de sacralitatea obiectului central şi a incintei înseşi. Biserica trage după sine o tradiţie (pe care, de pildă, preeminenţa tipului bazilical cu una sau trei nave o exclamă) care îi întârzie - cu bună ştiinţă! - orice tentativă de aggiornamento. Să observăm numai că mişcările eretice şi, apoi, cele protestante (cărora bisericile-cetate luterane le aparţin) se întemeiază în numele întoarcerii la origini, la principii fondatoare: la arché. Cu alte cuvinte, preocupările arhitecturale ale saşilor transilvăneni care au proiectat şi/sau construit bisericile lor fortificate nu au fost în nici o clipă luminate de efemeritatea modei, ci de durata lungă, singura păstrătoare. Este un comportament el însuşi funciarmente defensiv. Comunităţile "asediate", aflate în "exil" , fie acesta geografic, religios, etnic - îl adoptă instinctiv prin "replierea pe codurile tari" (Cezar Radu). Limba veche, obiceiurile vechi, revizitarea obsesivă a arhitecturii ancestrale - iată căile prin care comunităţile de felul celor ale saşilor din Transilvania, dar ale oricărei diaspore de oricând, au înţeles să supravieţuiască, fie şi cu riscul ieşirii din timpul istoric.

O literatură de specialitate consistentă poate fi folosită pentru aprofundarea pe mai departe a temei acesteia. Din nefericire, există parcă tendinţa nefericită de a monopoliza ştiinţa despre bisericile fortificate, în loc ca ea să fie pusă la dispoziţia şi cunoştinţa publicului celui mai larg. Ceea ce pare să lipsească - volumul Editurii Noi Media Print o va suplini în parte - este existenţa unei literaturi care să inventeze, să educe şi să ilustreze - profesional, dar în acelaşi timp cu savoare - interesul mai amplu (şi mai eficace, poate) asupra comorilor de patrimoniu pe care le reprezintă bisericile fortificate săseşti.

Deja, abandonarea satelor de saşi transilvane este un nou exil, de data aceasta de vector opus - o târzie "întoarcere acasă" mai degrabă în imaginarul simbolic, câtă vreme ea se petrece abandonând casa şi biserica reale. Perenitatea lor presupunea continuitatea de generaţii defensoare şi păstrătoare. Conservarea instituţionalizată a acestei tradiţii, abandonată doar în seama unui stat (sau două), a unei fundaţii sau a alteia, nu este, din nefericire, o soluţie pe termen lung. Interesul turistic, de dorit până la un punct şi de valorificat, va fi dublat de grija pentru păstrarea lor pe mai departe şi, de ce nu, de o dezirată întoarcere acasă a autorilor: saşii Transilvaniei.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică




0 comentarii

ARHIVA RUBRICII

Sageata Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro Cine va rupe echilibrul? - Ziua 19, a finalei: Spania - Germania (5.0/5 - 1 vot)
Sageata Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro Arte plastice - Ziua 19: Spania - Germania (5.0/5 - 6 voturi)
Sageata Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro Ultima avancronică - Ziua 19: Spania - Germania (2.8/5 - 5 voturi)
Sageata Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro Artă contemporană - Ziua 19: Germania - Spania (4.2/5 - 5 voturi)
Sageata Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro Absolut Final - Ziua 19: Germania - Spania (5.0/5 - 6 voturi)
Sageata Toate articolele din această rubrică


RUBRICILE CATEGORIEI

Sageata Sport de poveste
Sageata Zi de zi, mingea e rotundă
Sageata Olimpice
Sageata Cupa Mondială 2010
Sageata Cupa Mondială 2014
Sageata Je suis Football


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer