Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Foileton  Sageata  De-a baba-oarba

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

21. Trăsura de la miezul-nopţii


Vlad Muşatescu

19.07.2008
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică


Monomul alpiniştilor înaintează ferm şi greu, dar anevoios.
Ghidul temerarilor, nea Romaniţă Curentu, cu rucsacul la spinare, încărcat ca un cal de povară, păşeşte voiniceşte în frunte, despicînd bezna nopţii cu ochii săi de nictalop, însuşire rară, fiindcă nu-i dat multor oameni să vadă şi pe întuneric.
Bunăoară, eu nu disting mai nimic. Prilej pentru a mă poticni de toţi bolovanii.
N-aş fi crezut, ca-n împrejurimile cătunului, să existe asemenea teritorii stîncoase, pline de prăpăstii şi alte deformaţii de teren periculoase.
Romaniţă, fiind singurul prieten cunoscător al regiunii (şi paznic de vînătoare onorific, deci excelent ghid), a trebuit să fie pus la curent cu intenţiile noastre. Spre surpriza generală, nea Romaniţă s-a arătat mai mult decît încîntat. "Dacă-l prind pe diavol cu fofîrlica, îi tai coada cu patentul de la bicicletă!" De multă vreme era păscut de bănuiala că bătrînul se ocupă, în timpul liber, şi cu braconajul. "A dat ţaţa Catariţa în bobi, aşa că precis punem laba pe el!"
Ascensiunea, pe măsură ce ne îndepărtăm de coclaurile noastre, de la Colţiilupchii, se transformă, cel puţin pentru mine, într-o penibilă performanţă de rezistenţă. Transpir copios, de-mi vine să lepăd toate veşmintele.
Poteca alpină se strecoară printre steiuri de piatră, uneori mult mai apropiate decît permite gabaritul meu personal. Dacă n-ar fi bietul Iermolai, nu ştiu ce m-aş face. Dar, cu asistenţa sa tehnică, competentă şi promptă, reuşeşte să mă extragă dintre colţii stîncilor. Cu oarecari pierderi, ce-i drept, dar totuşi, sănătos şi nevătămat. Ce mai contează genunchiul sfîşiat al pantalonului de doc, pe lîngă şansa de-a rămîne fixat pentru eternitate, ca Prometeu, pe-o stîncă neagră, cu ficaţii făcuţi praf, metodic şi sistematic, de-un vultur.
Deocamdată, am necazuri sigure cu ficatul. Din pricina jintiţei oferită cu atîta amabilitate de ţaţa Catariţa, depistez o serie de dureri suspecte în sistemul digestiv, eventual şi hepatic. Constatînd o sporire de frecvenţă la paşii ghidului, simt nevoia grabnică de a-i transmite prin Laie:
- Urgent, o haltă de ajustare, altminteri nu mai răspund pentru al cincilea alpinist!
Romaniţă Curentu se opreşte instantaneu, vine pînă la mine şi-mi comunică încurajator:
- Tovarăşu creator, un bob zăbavă, că nu mai avem mult... Ne aşezăm aici o ţîrîşică, apoi începem trecerea " Colţilor"...
- Care colţi?
- Aşa se cheamă muntele din faţă, adică nu-i munte, ci-o stîncă uriaşă... Dincolo de ea, la o zvîrlitură de băţ, dăm de intrarea în peştera Guşteriţa...
Scăldat de sudori, mai calde şi mai reci, cu straiele leoarcă pe mine, simt că nu mai suport:
- Bine, măi nene Romaniţă, dar pînă aici nu fuse tot munte? Că nu ne-om fi plimbat pe malul mării!
- Ce să-i facem, tovarăşu creator, altă cale n-avem... Şi nici îndărăt nu mai putem...
O bănuială groaznică îmi scurtcircuitează neuronii.
- De ce? E cineva pe urmele noastre?
Geca Leoveanu, care se apropiase şi el, întovărăşit de Milica, lămureşte lucrurile:
- Uite ce-i, meştere, nu-i nimeni după noi, ci noi sîntem după ei... Una la mînă... Pînă la grotă, mai avem o jumătate de ceas, iar pînă la Colţiilupchii, trei ore zdravene... Dacă nu te mai ţin bateriile, nu trebuia să ne tîrăşti prin pustietăţile astea... Că n-o să te cărăm noi în cîrcă! E clar?
Asta-i una din calităţile olteanului. Ce-i în guşă, şi-n căpuşă. I-o spune omului verde în faţă... Altminteri, băiat de ispravă... Cu excepţia pasiunii sale demenţiale pentru moaşa comunală.

Aşa cum procedez totdeauna în momentele limită, apelez la merindele din rucsacul ghidului, drept care asaltul Colţilor se petrece în excelente condiţii. Cel puţin, pentru mine. Ceilalţi, fiind mai antrenaţi şi în mai bună condiţie fizică, au fost siliţi de împrejurări să ajute din plin la împingerea personalităţii subsemnatului. Cînd au ajuns pe culmea stîncii, cu mine în frunte, nea Romaniţă (care mă propulsase), precum şi Geca, Laie şi Milica slăbănoaga se prăbuşesc extenuaţi, gîfîind ca nişte compresoare rebutate.
- Admiraţi priveliştea - le spun eu, extaziat de peisajul sub clarul de lună -, e ceva unic!
- Ca şi tălică, meştere! - răspunde Geca, abia auzit, probabil emoţionat de frumuseţea terestră a regiunii.
Dintr-un impuls umanitar, aş vrea să le ofer şi lor un reconfortant. Însă rucsacul fleşcăit, de sub capul lui Romaniţă, care zace spetit, mă îndeamnă la o filosofică abţinere. Precis că-i gol de orice conţinut. În această situaţie, accept o binemeritată odihnă, în care timp examinez insistent împrejurimile, încercînd să depistez grota Guşteriţei. Iar tovarăşii mei de drum abia îşi trag sufletul, privind disperaţi în gol. Şi mai sînt unii care afirmă că slabii o duc mai bine la tăvăleală!...
Coborîrea stîncii a decurs mult mai uşor. De data aceasta, le-am fost eu de-un real folos, deoarece Romaniţă Curentu m-a înfăşurat c-un fel de funie de rufe, m-a proptit în dosul unui bolovan de vreo doi metri, după care au început să-şi dea drumul pe frînghie, lunecînd la vale, unul după altul. Cu trupul strangulat de funia ce se strîngea din ce în ce mai vîrtos, am răbdat eroic, pînă ce s-a terminat cu bine întreaga operaţie.
Cînd a fost cazul să ajung şi eu la poalele stîncii, s-au creat unele probleme, dar nu exagerat de grave.
Întrucît n-avea cine să ţină, au urcat toţi îndărăt, folosindu-se de-aceeaşi frînghie înfăşurată în jurul meu, subţiindu-mă şi mai sensibil, după care mi-au dat drumul, ţinînd contra, tuspatru, de capătul opus al legăturii, ascunşi în spatele bolovanului.
Care bolovan, însă, nefiind suficient ancorat - numai aşa îmi explic situaţia următoare -, a pornit lejer după mine. Auzind monstrul cum degringolează panta, m-am tras rapid la o parte. Iar el s-a oprit exact lîngă mine. Dar, tăind funia.
Plini de resurse, membrii grupului de comando au coborît cu mijloace proprii, care cum a putut. Şi pînă la urmă, totul s-a încheiat în cele mai optime condiţii.
Cînd au aterizat în imediata mea vecinătate, n-aş fi putut spune că arătau mai obosiţi decît la prima fază a operaţiei.
Gîfîiau la fel, chiar mai adînc, dar mult mai epuizaţi.
- Ce-ar fi să ne grăbim puţin - îi încurajez eu -, şi să ne-ndreptăm spre Guşteriţa...
Pentru un supliment de stimulare, îi bat uşor pe umăr. Iar ei se culcă lin, într-o latură, prăbuşindu-se unul după altul, fără să-mi mai mulţumească.
Abia după vreo cinci minute zdravene, dacă nu mai mult, reuşesc să-i determin să facă iarăşi priză cu realitatea. N-aş putea spune c-adormiseră, dar se cufundaseră într-o bizară stare de prostraţie, absolut inexplicabilă. Acuma, îl prelucrez pe nea Romaniţă Curentu, să-şi reia rolul de ghid:
- De ce nu ne-arăţi peştera Guşteriţei? Păstrezi secretul numai pentru uzul matale?
- Tovarăşu creator - se zburleşte Romaniţă -, Guşteriţa-i peste drum... Nu se vede din pricina brazilor...
- Ce nu se vede, frate Curentule? Peştera sau drumul?... Şi de care drum e vorba?... Nu te-ai trezit încă?...
- Şoseaua, bre! - îmi răspunde mărunţelul nostru ghid.
- Cum? Există aşa ceva pînă la Guşteriţa? De ce-am luat-o, atunci, de-a dreptul prin stînci şi bolovani?
Iermolai Bîc intervine în apărarea ghidului:
- Omule, nu te supăra! Dar e foarte simplu... Dacă veneam pe şosea, riscam să ne-ntîlnim cu bătrînul... Eram lesne de observat, mai ales prezenţa matale...
Nu mai am timpul necesar pentru confecţionarea unui text adecvat şi corespunzător, pentru că se-aude, din depărtare, un zgomot extrem de ciudat. Mai ales aici, în creierii munţilor. Un tropot cadenţat, bine reglat, precum şi zuruitul unor roţi de vehicul tractat hipo.
- Fuga, spre pîlcul din faţă! - ne comandă Curentu.
Milica. Mult mai mlădioasă, reuşeşte s-ajungă prima. Bîc, Zbanţ şi Romaniţă o urmează. Numai eu rămîn la urmă, dar culcat la pămînt. Nu pentru c-am ţinut neapărat să mă camuflez, ci pentru că m-am împiedicat, inoportun, de-un ciot colosal, îmbrăţişîndu-l cu toată căldura.
Totuşi, fac ce fac şi-ajung la timp lîngă echipa care se adăpostise în dosul brazilor ce mărgineau drumul montan. Cînd constat excelenta stare a drumului, îmi vine să turbez. Aveam posibilitatea să sosim la peşteră şi cu "Bombiţa", iar nu escaladînd munţii.
- Treci mai la fereală, tovarăşu creator! - mă avertizează Romaniţă.
Şi, pentru a grăbi operaţia de camuflare, mă îmbrînceşte prieteneşte în dosul unui brad mai dezvoltat. Din cauza vitezei imprimate, sînt nevoit să-l îmbrăţişez şi pe el. Tot călduros. În ciuda faptului că-i plin de răşină proaspătă, ca o panglică de prins muşte. Însă miroase nemaipomenit de frumos...

Pîndim, din dosul brazilor, apariţia vehiculului. Luna şi-a arătat iarăşi faţa, luminînd suficient panglica netedă a drumului forestier.
- Şi unde-i peştera? - nu mai rabd eu şi-l întreb în şoaptă pe Romaniţă Curentu, vecinul meu de copac.
- Imediat după cotitură, tovarăşu creator...
Pînă să mă zgîiesc în direcţia arătată, se iveşte şi vehiculul. Deşi port părul tuns foarte scurt, îl simt cum mi se ridică pe pielea capului. Şi asta, numai la simpla vedere a straniului mijloc de locomoţie. Care-i o trăsură de pe vremuri, aşa cum posedau birjarii din Bucureştiul de altădată. O trăsură avînd roţile prevăzute cu şine de cauciuc, legănîndu-se pe arcuri sensibile, cu-o capră pentru vizitiu şi-o banchetă, în spate, pentru pasageri.
Numai că totul se prezintă anormal. Capra-i goală, vizitiul absentînd cu desăvîrşire, iar pe post de cal, activează nea Dobre, măgarul doctoriţei Milica Manzur. În ce priveşte pasagerii, aceştia sînt greu de observat, mai ales din pricina coşului trăsurii, care-i ridicat.
Trăsura de la miezul-nopţii trece pe lîngă noi, înaintînd spre intrarea peşterii Guşteriţa, dar care nici ea nu-i vizibilă. După ce verific ora, trăgînd cu ochiul la ceasul de la mînă ("Omega-lux" - indicînd ora exactă cu-o aproximaţie de cinci minute, cînd în plus, cînd în minus) şi constat că-i 12 trecute fix, fac semn echipei să ne deplasăm şi noi în aceeaşi direcţie.
Pesemne că nea Dobre are o pană, deoarece trăsura a rămas în drum, la vreo sută de metri de gura Guşteriţei. În ciuda unor îndemnuri ce se aud din trăsură, măgarul doctoriţei refuză să mai înainteze. Şi astfel, la lumina clarului de lună, avem posibilitatea să-i identificăm pe pasagerii din vehicul, care coboară rostind rugăciuni, dacă ne-am lua după numele unor sfinţi binecunoscuţi, pomeniţi din ce în ce mai frecvent.
Spre surprinderea noastră, primul care se dă jos e argatul sau, mai exact, "colaboratorul" lui Naiba, pre numele său Brişcă. Probabil însă că nu şi-a revenit de pe urma conversaţiilor excesive cu elixirul recomandat de patron, deoarece mişcările îi sînt ţepene, iar corpul marchează un apreciabil balans pendulatoriu. Ceea ce nu-l stinghereşte totuşi să întindă o mînă celuilalt pasager, pentru a-l ajuta să descindă din trăsură. Gestul mi se pare pe deplin motivat, fiindcă Polina Ţilimindriu (căci ea era!) e-ncorsetată într-o rochie nebună, nebună, nebună: un soi de tunică (sau sac) maxi, care-i sugrumă mădularele utilizate pentru deplasarea în spaţiu.
După cum ne şi aşteptam, ultimul pasager se dovedeşte a fi Gulliver Naiba. Prestant, coboară solemn, dar cu mîinile la spate, după cum îi stă în obicei. Din care pricină, însă, îşi pierde echilibrul şi se propteşte cu melonul de coşul trăsurii. Şi se pomeneşte cu el turtit.
Ajutat de Polina şi Brişcă, extrem de amabili, îşi extrage în cele din urmă capul din cercul melonului, îşi recapătă demnitatea (buşindu-l la loc, cu un pumn corect administrat) şi porneşte spre gura Guşteriţei. Peste cîteva secunde, dispar tustrei în peşteră, abandonîndu-l afară pe nea Dobre, cu trăsură cu tot.
Măgarul, ca orice măgar care se respectă, probabil dînd urmare unui instinct de servilism, se îndreaptă spre Milica Manzur, trăgînd vehiculul după el. Trăsura, părăsind drumul forestier, nu reuşeşte să treacă printre brazi. Singurul care ajunge pînă lîngă noi, fără să-şi părăsească hulubele, e nea Dobre. Vehiculul, rămas orfan de motor, dar şi de hulube, porneşte agale la vale. Peste două minute, se opreşte totuşi în "bolovanul" de la cotul drumeagului.
Dobre claxonează bucuros, pe două tonuri, la văzul stăpînei sale. Milica, la insistenţele noastre, încearcă să-i domolească entuziasmul.
Insensibil la alintările doctoriţei, nea Dobre continuă să claxoneze, pornind la plimbare prin brădet. Peste cîteva clipe, dispare, dar şi amuţeşte. Pesemne c-a dat peste fîn prospăt cosit, în cine ştie ce poiană.
- Ce-nvîrte Polina în peşteră, cu hodorogul? - se impacientează Geca Leoveanu-Zbanţ.
Olteanul e-n stare să fie gelos şi pe nea Dobre, darmite pe Gulliver Naiba. Pentru lămurirea situaţiei şi pentru a-l tempera, propun:
- E cazul să ne ducem după ei! Haideţi, fraţilor...
Grupul de comando, de astă dată sub îndrumarea mea, se-ndreaptă în monom spre intrarea peşterei. Ne furişăm, păşind tiptil, ca nişte autentici indieni comanchos, aşa cum am citit în "Winettou". Cînd ajungem la cîţiva metri de borta Guşteriţei, un duruit îndepărtat ne mînă să abandonăm înaintarea. Parcă ar fi fost produs de zborul unui bondar apocaliptic, care bîzîie din mii de elitre.
- Ascundeţi-vă! Urgent! Fiecare pe unde poate! - comand colectivului.
Dar singurul loc adecvat, pe care-l preferăm toţi, e gropanul de lîngă intrarea în peşteră. Deşi n-are decît foarte puţină apă pe fund, numai pînă la glezne, e suficient de încăpător, ca să ne găzduiască satisfăcător. Imposibil însă să ne mişcăm - nu din lipsă de spaţiu, ci din pricina ghimpilor de salcîm cu care-i burduşit. Cred c-am nimerit într-o capcană. Probabil pentru urşi...


(va urma)



(va urma)
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Resurse

Primul volum al ciclului Extravagantul Conan Doi a apărut la Editura LiterNet şi poate fi descărcat de aici.

ARHIVA RUBRICII

Sageata Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro 34. The End - Ca-n filme, dar absolut provizoriu (5.0/5 - 4 voturi)
Sageata Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro 33. Old ţuiski... (5.0/5 - 1 vot)
Sageata Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro 32. Întîlnire la cel mai jos nivel (5.0/5 - 4 voturi)
Sageata Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro 31. Şoferii iadului - remake local! (4.4/5 - 5 voturi)
Sageata Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro 30. Dacă-i bîlci, păi bîlci să fie! (5.0/5 - 3 voturi)
Sageata Toate articolele din această rubrică


RUBRICILE CATEGORIEI

Sageata Rugul miresmelor
Sageata Povestea Marathon
Sageata Poveştile Petrícicăi
Sageata Războiul de ţesut poveşti
Sageata De la Petrila la Petrini. Viaţa lui Ion D. Sîrbu
Sageata Pacoland
Sageata Cartea viselor
Sageata Forme şi culori din comunism
Sageata Rugine, samovare, liturghii


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer