30. Dacă-i bîlci, păi bîlci să fie!

Baraca de tir, spre deosebire de celelalte stabilimente distractive, arată ceva mai încăpătoare, „hamabar cu puşti”, după cum bine o botezase Brişcă. Bineînţeles, organizatorii scontaseră (corect, de altfel) pe făloşenia bărbaţilor, care ţin să-şi demonstreze neapărat calităţile de trăgători, mai cu seamă faţă de femeile care-i însoţesc sau înaintea familiei, care-i obligată să-i admire şi-n această postură.

Zeci de ţinte multicolore, confecţionate din mucava, înfăţişînd diverse fiare sălbatice, cunoscute mai mult din filmele proiectate de televiziune, în cadrul „teleenciclopediei”, precum şi orătănii domestice (curcani, gîşte, raţe, cocoşi) montate pe-un ingenios sistem de articulaţii, care le punea în permanentă stare de agitaţie, erau propuse eminenţilor trăgători aliniaţi în faţa tejghelei prevăzute cu puşti miniaturale şi muniţiile respective (nişte ace de dimensiunea unor cuie de tablă).
- Dai un leu şi tragi o dată! - răcneau animatorii stabilimentului, răguşiţi din pricina uzurii corzilor vocale. Nimereşti ursul, cîştigi cinci lei, neamule!... Sau cinci lei, sau cinci gloanţe...

Puşcaşii, unii în picioare, alţii cu cotul proptit de tejghea, trăgeau în neştire, creînd impresia unui uriaş safari desfăşurat pe întinsul meleagurilor africane. Pocniturile asurzitoare - puştile fiind acţionate cu aer comprimat - răsunau de pretutindeni în aplauzele furtunoase ale neamurilor adunate în spatele reprezentantului familiei. Ovaţiile nu izbucneau la atingerea ţintei, ci la anunţul triumfal, emis de fiecare trăgător: „fii atent, acuma nimeresc ursul!”.

Ovaţiile nemairepetîndu-se, după ce emeritul ţintaş apăsase pe trăgaci, era cazul să deducem că ursul scăpase cu mucavaua neperforată. Însă uralele răbufneau iarăşi, pentru că, tare la ambiţie, cetăţeanul mai scotea un leu, mai încărca puşca şi din nou anunţa:
- Ferea, că-l fac ciur, mama lui de urs!

Pe cînd Iermolai Bîc se ocupa de pulverizarea celei de-a treia hîrtii de-o sută, pentru achiziţionarea de muniţii destinate întregului nostru pluton de puşcaşi, eu mă strecor anevoios în spatele barăcii, sperînd să dau de Gulliver Naiba.

Spre surprinderea mea, care pusesem o oarecare bază pe afirmaţiile lui Brişcă, nici urmă de Gulliver. În schimb, mă trezesc faţă în faţă cu cisterna de apă. Probabil că gospodăria comunală a oraşului din apropiere posedă mai multe, deoarece la bîlciul din Colţiilupchii, cel puţin deocamdată, identificasem două. La gura cisternei, chiar lîngă ţuţuroi, o dubiţă TV şi o stivă imensă de lăzi cu sticle, majoritatea flacoanelor fiind deja umplute cu apă.

Renunţ la dezlegarea imediată a enigmei, deoarece o larmă cumplită se dezlănţuie în faţa barăcii de tir.

Cînd ajung la locul evenimentului, uralele se-nteţesc:
- Bravo, Catariţo! Ia banii!... Dă-i banii, hoţule, nu mai zăbovi, nu vezi că l-a nimerit?...

Fericită şi înnebunită de succesul repurtat, ţaţa Catariţa priveşte năucă la ursul decapitat. Atîţia trăseseră în bietul urs de mucava, dar fără să-l rănească în vreun centru vital, încît cartonul se subţiase în dreptul gîtului şi-acuma cedase, iar fiara se bîţîia în continuare, fără cap, trepidînd sub acţiunea articulaţiilor mecanice.
- Nu vreau bani, dă-mi gloanţe! - strigă aţîţată bătrîna, cu ochii cît cepele. Acuma-l fac praf...

În aşteptarea promisiunii lansate de frenetica ţaţă, lumea renunţă la demonstrarea posibilităţilor personale.

De la primul foc, Catariţa nimereşte iarăşi ursul. La gît. Şi din nou i se mai rupe o bucăţică de mucava.
- Ieşi cu gloanţele, nenicule! - porunceşte, într-o stare de transă, vajnica ţaţă. Dar, mai repede, că ne grăbim!...

Mulţimea se-mbulzeşte de pretutindeni, pentru că nimeni n-atinsese mortal, pînă acum, fiara pădurii.

Ţaţa Catariţa încarcă din nou arma pneumatică. Mă dau lîngă ea şi-i şoptesc:
- Ocheşte cu atenţie, ţaţă Catariţo, că nu mai avem bani!
- Lasă-mă-n pace, măi copile! Nu mă-nvăţa pe mine unde să ochesc... Crezi că mă uit la urs, cînd trag în el?
- Dar unde te uiţi, femeia lui Dumnezeu? - o întreb eu, excedat.
- La ţucalul ăla, din stînga ursului. Îl vezi?

Sigur că-l văd. Dar nu-i obiectul pe care-l numeşte ţaţa Catariţa, ci melonul lui Naiba... Nu se poate, îmi zic eu. Prea ar fi frumos. Iar dacă sub melon s-ar afla şi capul magului, atunci ar fi excelent.

De data aceasta, ţaţa Catariţa, distrată de conversaţia cu personalitatea mea, nu mai priveşte la „ţucal”, ci se-ncruntă la urs. Dar trage, mai înainte de-a apuca să se uite iarăşi la vechea ei ţintă. Şi iar numereşte... Însă, în vîrful melonului, care se clatină lejer. Fără să se clintească totuşi din loc.
- Cît dai pentru c-am nimerit în ţucal?- se îndîrjeşte ţaţa Catariţa, adresîndu-se responsabilului cu puştile.
- Nimic! - se bîlbîie acesta, pierzîndu-şi complet firea. Nu face parte din dotaţia barăcii...

Lumea începe să se supere, lipsită de spectacolul care tindea să devină interesant. Sînt chiar unii care vociferează:
- Atunci face şi mai mult...
- Pe puţin, zece lei...
- De ce-l ţii acolo, şmechere!...

Responsabilul, intrînd oarecum în panică, anunţă cu glas tremurînd:
- Bine! Bine! Să mai tragă o dată!...

Catariţa, considerîndu-se nedreptăţită, ţinteşte de-a dreptul în melon. Şi, ca o culme, iar îl nimereşte. Deşi normal ar fi fost să sfîrtece în continuare mucavaua ursului. Melonul se clatină din nou. Mult mai mult decît data trecută. Însă nu cade din lăcaşul său, situat invizibil printre grămada de orătănii şi fiare multicolore.

Responsabilul manevrează, pe undeva pe sub tejgheaua tarabei, şi întreaga instalaţie de ţinte începe să se bîţîie din ce în ce mai accelerat. Avem în faţa ochilor un balet mecanic, grotesc. Mucavalele se hîţînă frenetic, lupii îşi pierd, din pricina trepidaţiilor, ochii de sticlă, vulpilor le cad cozile din plastic, cocoşii rămîn fără creste, totul se dezintegrează ca-n filme. Numai melonul, spre surprinderea generală, nu intră în joc. Rămîne ţeapăn, ca şi cum ar fi fost eliminat din angrenajele mecanismului de punere în stare de agitaţie a ţintelor.
- Dacă-l dau jos, plăteşti zece lei? - se interesează ţaţa Catariţa, adresîndu-se individului care-o priveşte cu gura căscată.

Apoi acesta, scuturîndu-şi capul, îşi revine şi declară:
- Lasă-l în pace şi-ţi număr douăzeci de marafeţi!

Catariţa, pesemne, îl înţelege pe dos. Şi, din prima lovitură, nimereşte iarăşi melonul. Adevărată minune a naturii, de astă dată ţaţa ochise în urs. Melonul se prăbuşeşte printre mucavalele în mişcare.
- Uite-l pe Naiba! - răcneşte lumea, entuziasmată, dar şi înnebunită.

Într-adevăr, sub melon se afla capul bătrînului mag.

Gulliver dormea liniştit, ca şi cum nimic nu s-ar putea petrece în jurul lui. Acuma înţeleg de ce nu cădea atît de lesne melonul. Bătrînul mag, probabil obosit de munca manuală, prestată cu umplutul sticlelor, se refugiase la responsabilul barăcii de tir - prieten sau adept, asta nu se ştie - şi se cuibărise printre ţintele de mucava, în spatele lor, fiind convins că rareori se-ntîmplă să nimerească cineva o gîscă de mucava, cuprinsă de istericale, atunci cînd trăgătorul este cu chef, iar puşca-i mistificată.

Responsabilul, îngrozit, opreşte imediat panorama. Fiarele încremenesc, orătăniile încetează să mai dea din coadă sau cioc. Pînă şi spectatorii, care adineaori aplaudaseră performanţele ţaţei Catariţa, tac amuţiţi, neînţelegînd prezenţa bătrînului Gulliver în acel loc absolut neobişnuit.

Singurul care se mişcă acum, dar „au ralenti”, este magul Naiba, nedumerit de absenţa larmei care-i legănase somnul. Se întinde, trosnindu-şi oasele, şi priveşte buimac în jurul său. Abia cînd vrea să-şi îndese melonul pe căpăţînă şi nu-l găseşte, atunci îi trece prin minte să examineze mediul înconjurător. Pălăria în formă de oală, ca să nu-i spun pe numele dat de Catariţa, zace alături de el, însă înfiptă ţeapăn, cu acul tras de puşcă, în capul unei curci pirpirii. Remarcînd rezistenţa melonului, la încercările sale de a-l surprinde, magul strigă cu glasul său popesc:
- Bucă, stăpîne, cine mi-a găurit pălăria?

Responsabilul stabilimentului, pe care acum aflăm că-l cheamă atît de pitoresc şi autentic, nu mai apucă să-i răspundă magului.

Ţaţa Catariţa, cu puşca încărcată, se răţoieşte iabraşă la Gulliver:
- Iacă eu, diavole, şi iar am să ţi-o găuresc, pînă ai să ne dezvălui unde-ai pitit comoara... Ţin-te bine, scaraoţchi, că-ţi fac ţucalul ciur, să-ţi strecori prin el creierii!...

Din clipa asta, evenimentele se înfierbîntă. Catariţa începe să tragă, nimerind aproape de fiecare dată în melonul bătrînului.

Gulliver Naiba, la strigătele Catariţei, dar şi-ale oamenilor speriaţi de împuşcăturile babei, se zvîrle printre ţintele de mucava, tîrîndu-se pe brînci, în direcţia unei ieşiri.

Însă Catariţa se dezlănţuie şi situaţia se deteriorează.
- Stai, că trag! - ţipă ţaţa noastră, în culmea fericirii.

Şi trage mereu. Ia singură din muniţiile de pe tejgheaua nefericitului Bucă, încarcă şi trage înainte, nimerind pe unde poate. Cînd ne vede că intenţionăm să-i luăm puşca pneumatică, trage şi-n direcţia noastră. Noroc că-l nimereşte pe nea Gheorghe al lui Staragică doar în partea dorsală, mai jos de mijloc, unde-i carnea mai moale. Milica Manzur îşi exercită imediat profesia, extrăgîndu-i acul cu degetele transformate în pensetă.
- Plecaţi din preajmă-mi, că vă găuresc bucile! - ameninţă, încîntată, Catariţa. Mai bine ţineţi-i calea diavolului ăl bătrîn, că ne scapă!...

Gulliver, cu spinarea arici de cîte ace i-a înfipt Catariţa, se strecoară în continuare pe sub ţintele înţepenite. Însă, dificultuos.
- Omule! Hai după el, să-l scăpăm de urgie, că-l omoară bătrîna! - mă mobilizează poetul Bîc, pe care l-a abandonat blajinătatea caracteristică.

Fac un semn lui Zbanţ, care se adăpostise sub taraba stabilimentului, şi ne avîntăm amîndoi în direcţia bătrînului, strecurîndu-ne printre picioroangele ţintelor mobile, dar acum înţepenite.

Lumea, de astă dată încîntată de iniţiativa noastră eroică, aşteaptă încordată rezultatul. Bucă, despre care se poate spune c-a-ncasat şi el cîteva ace în regiunea care-i poartă numele, ne sare în ajutor, arătîndu-ne drumul cel mai lesnicios.
- Ferea, că vă puşc! - ameninţă Catariţa, trăgînd acum în toate direcţiile, fără o ţintă precisă.

Cînd îl prindem pe Gulliver de picioare, strigăm ca nişte exaltaţi:
- Gata! E salvat... Ajutaţi-ne să-l scoatem de-aici!

Cina Moşca şi fina Frusina, care pînă acum se amuzaseră cumplit de performanţele Catariţei, strigă pe două voci către mulţime:
- Săriţi şi-nghesuiţi-o pe ţaţa!... Cu toţii deodată!

Catariţa, care se vede asaltată de oameni, şi încă dirijaţi de bunele ei prietene, se transformă într-o Calamity Jane a timpurilor noastre. Lipsită de muniţii, înşfacă puşca de ţeavă şi-o roteşte în jurul ei, ca pe-un toroipan. Apoi se urcă pe tarabă, încercînd să ne otînjească ţestele. Lumea începe să sară peste tejghea, ţaţa Catariţa se aruncă asupra noastră, iar întreaga panoramă se prăbuşeşte într-un vacarm cumplit.

Peste mai bine de-un ceas, izbutim să fim extraşi dintre fiarele de mucava, orătăniile şi scîndurile stabilimentului demolat. Geca Zbanţ a rămas cu melonul lui Gulliver înfundat de-a dreptul pe figură, aşa că nu mai vede nimic şi strigă:
- Unde-i Pompadur? L-am văzut adineauri! Prindeţi-l!... Tot atît de stresat se manifestă şi Iermolai Bîc:
- Omule, unde sîntem, omule? Nu se mai termină bîlciul?

Singurul în deplinătatea facultăţilor mintale mă dovedesc tot eu, deoarece le arăt salvatorilor noştri grămada care zăcuse sub mine şi-i îndrumez:
- Aveţi grijă de bătrîn! Mi-e teamă că lui Gulliver Naiba i s-a făcut rău! Să vină doctoriţa Milica!

Din păcate, mă-nşelam şi eu. Mormanul e alcătuit numai din Bucă şi Catariţa, uniţi într-o îmbrăţişare mortală. Însă ţaţa e vie, căci începe să orăcăie:
- Tragi cu puşca, nu ia foc, păsărică cu noroc! Să vă fie de bine, la anul şi la mulţi ani... Că mîine mă-ntorc şi vă puşc pe toţi!

Bucă-i leşinat. Ţaţa Catariţa prezintă simptome de febră cerebrală. Iar Naiba nu-i nicăieri.A dispărut ca prin farmec. Pentru că tot se ocupă cu vrăjitoria!...

Nume

Email (nu va fi publicat)

Website (optional)

Titlu comentariu

Comentariu

Comentariile cu greşeli de ortografie, cele care nu folosesc un limbaj civilizat şi cele care se referă la altceva decât la articolul comentat vor fi şterse.