Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Fragmente şi cronici ale cărţilor pe hîrtie  Sageata  Carte de Humanitas Fiction

Iuda lui Leonardo


Leo Perutz, traducere de Ana Popa

30.07.2008
Editura Humanitas Fiction
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Leo Perutz
Iuda lui Leonardo
Editura Humanitas Fiction, 2008

Traducere de Ana Popa.



*****

Intro
Leo Perutz s-a născut la Praga în 1882, fiind fiul unui negustor de textile evreu. Statistician de meserie, se angajează la firma de asigurări Anker, unde lucra şi Franz Kafka. Începe să scrie în primii ani ai secolului XX, bucurându-se de un succes imens în spaţiul de limbă germană, până la interzicerea cărţilor sale de către nazişti. În 1938, după anexarea Austriei la cel de-al Treilea Reich, Perutz este nevoit să fugă în Palestina. Prozator şi matematician, Perutz ar fi putut rămâne în posteritate doar pentru ecuaţiile care îi poartă numele, dacă Borges nu l-ar fi redescoperit, aducând în atenţia publicului cele unsprezece romane ale sale, printre care se numără Der Marques de Bolibar (1920), Călăreţul suedez (Der swedische Reiter, 1936; Humanitas, 2006), Nachts unter der steinernen Brücke (1953), Iuda lui Leonardo (Der Judas des Leonardo, 1957). Perutz moare în 1957 în timpul unei vizite în Austria, la Bad Ischl. Cărţile lui, elogiate de nume mari precum Italo Calvino, Graham Greene, Theodor W. Adorno sau Jorge Luis Borges, construiesc o paradoxală logică a fantasticului, inexplicabilului sau visului.


*****

Milano, 1498. Lodovico Sforza conduce cu o mână de fier prosperul ducat italian. Arhitecţii, sculptorii şi pietrarii lucrează la ridicarea domului din mijlocul oraşului. Pictorii împodobesc zidurile bisericilor, dar şi pereţii palazzo-urilor. În refectoriul mânăstirii Santa Maria delle Grazie, marele Leonardo înfăţişează Cina cea de Taină. Dar lunile trec şi, spre disperarea priorului dominican, măreaţa lucrare pare să se fi poticnit. Să fie oare harul pictorului pe sfârşite? Un singur chip nu prinde viaţă sub penelul maestrului: trădătorul Iuda. În tot ducatul Milanului, Leonardo nu reuşeşte să găsească un om ale cărui păcate să nu poată fi iertate de Mântuitor. Până când îl întâlneşte, în cârciuma unde poetul Mancino îşi rosteşte baladele, pe Joachim Behaim, neguţătorul din Boemia ce vinde mărfuri alese din Levant. Acesta va păcătui atât de amarnic şi cu atâta trufie, încât Leonardo îl va pedepsi pe veci.

Care este cel mai grav păcat? se întreabă Leonardo, aflat în căutarea unui Iuda care să întregească Cina cea de Taină. Maestrul nu va găsi răspuns nici pe străduţele rău-famate, nici în palatal ducelui Milanului, până când un negustor străin nu va comite păcatul împotriva iubirii.

O extraordinară redescoperire literară a ultimelor două decenii, Leo Perutz este unul dintre prozatorii de mare valoare pe care Jorge Luis Borges nu se sfia să-i includă în panteonul său personal.


"Leo Perutz este un Kafka picaresc." (Dominique Fernandez)

"Iuda lui Leonardo este o poveste plină de culoare, în care realitatea şi ficţiunea îşi inversează rolurile neîncetat." (The New York Times)

"Romanele lui Perutz sunt exemplare prin capacitatea de transfigurare a istoriei şi forţa viziunii." (Max Brod)

"Leo Perutz distilează suspansul ca un adevărat maestru." (Le Point)




Fragment din carte
În luna martie a anului 1498, într-o zi în care câmpia Lombardiei era udată de ploi întrerupte când şi când de rafale de vânt şi de ceva ninsoare întârziată, priorul mânăstirii dominicane Santa Maria delle Grazie o porni spre cetatea din Milano pentru a-i face o vizită ducelui Lodovico Maria Sforza - cunoscut drept Maurul - ca să-i ceară ajutorul într-o pricină care de mult îl necăjea şi nu-i dădea pace.

În zilele acelea, ducele de Milano nu mai era omul de stat şi de arme iute şi îndrăzneţ de odinioară, care izbutise de atâtea ori să ţină războiul departe de ducatul său băgând zâzanie între toate ţările învecinate, oferindu-le duşmanilor alte ţinte pe tavă şi sporindu-şi astfel propria putere. Norocul şi faima îi piereau văzând cu ochii şi, cum ducele însuşi obişnuia să spună, o uncie de noroc face uneori mai mult decât zece pfunzi de înţelepciune. Trecuse de mult vremea când Papa Alexandru VI îi era "diacon", regele Franţei "curier veşnic supus", "Serenissima" - republica veneţiană - "asin truditor", iar împăratul Romei "condotier cel mai de soi". Căci acel rege al Franţei, Carol VIII, murise, iar urmaşul său, Ludovic XII, râvnea - în calitate de nepot al unui Visconti - la ducatul milanez. Maximilian, împăratul Romei, avea atât de multe buclucuri pe cap, încât trebuia el însuşi ajutat, iar cât despre "Serenissima", se dovedise a fi o vecină atât de neastâmpărată, încât Maurul o avertizase că, dacă avea cumva de gând să se alăture duşmanilor săi, îşi va fi tăiat singură craca de sub picioare. Căci încă mai erau destule lingouri de aur cât să pornească un război la nevoie.

Maurul îl primi pe priorul mânăstirii Santa Maria delle Grazie în vechiul său castel, în Sala zeilor şi a giganţilor, numită astfel datorită frescelor care acopereau doi dintre pereţi, cel de-al treilea abia lăsând să se mai întrezărească, în culori şterse, o Viziune a lui Ezechiel din timpul Viscontilor. Aici, în ceasurile dinainte de amiază, obişnuia ducele să-şi orânduiască parte din treburile de stat. La această îndeletnicire îl vedeai arareori singur, căci în orice ceas al zilei trebuia să aibă chipuri cunoscute în preajmă sau măcar îndeajuns de aproape cât să-l audă dacă striga. Singurătatea, fie ea şi preţ de câteva clipe, îl neliniştea şi-l apăsa, i se părea că toţi l-au părăsit şi o presimţire tulbure făcea ca până şi cea mai largă încăpere să i se pară tainiţă de închisoare.

În ziua aceea se afla atunci la duce secretarul de stat Simone di Treio, care tocmai îl sfătuia cum să-l primească pe seneşalul regatului Napoli, aşteptat să sosească în curând la Curte. Îi mai ţinea tovărăşie un secretar al Cancelariei ducale ce lua notiţe. În ambrazura unei ferestre stăteau vistiernicul Landriano şi căpitanul da Corte, despre care se spunea încă de pe-atunci că, pentru el, scuzii de aur franţuzeşti întreceau orice alte monede; amândoi domnii urmăreau cu un aer de cunoscători doi cai, un berber şi un sicilian, care erau plimbaţi de grăjdari prin toată curtea în timp ce grăjdarul-şef al ducelui se târguia cu proprietarul acestora, un geambaş neamţ care tot scutura din cap a nemulţumire. În fundul sălii, nu departe de cămin, la picioarele unui uriaş pictat pe perete, fioros şi cu obrajii umflaţi a ameninţare, stătea donna Lucrezia Crivelli, care era socotită iubita ducelui.

Era în tovărăşia a doi domni: poetul de curte Bellincioli, un bărbat uscăţiv a cărui faţă avea înfăţişarea melancolică a unei maimuţe ofticoase, şi bardul Migliorotti, căruia la curte i se spunea Anason. Căci la fel cum dulciurile şi delicatesele preparate cu anason sunt aduse la masă abia la sfârşit, când toţi mesenii sunt deja sătui, la fel şi ducele îşi chema bardul de cele mai multe ori atunci când nu mai avea chef de nici un fel de pălăvrăgeală. Acest Anason era scump la vorbă, iar când se întâmpla vreodată să scoată vreun cuvânt spunea lucruri lipsite de tact şi comune, şi, cum avea şi o voce răguşită, prefera să tacă. Însă se pricepea de minune să dea glas tuturor gândurilor şi părerilor cu o deosebită măiestrie şi pe înţelesul tuturor prin sunetele lirei sale. Chiar acum, în timp ce Maurul îşi întâmpina oaspetele cu căldură şi-l conducea către un jilţ, Anason intonă într-o manieră festivă şi serioasă deopotrivă, de parcă era cântat de un cor bisericesc, un cântec popular milanez al cărui text începea astfel: Hoţii se furişează în noapte, Punga să ţi-o ia de toarte! Căci toată lumea de la Curte ştia că priorul căpătase obicei să profite de dărnicia ducelui cu fiece prilej ce i se ivea în cale şi întotdeauna îşi începea rugăminţile plângându-se că viile de pe cele două domenii ale mânăstirii nu rodiseră anul acela din pricina vremii proaste, ceea ce îl adusese sau avea să-l aducă la mare strâmtoare.

Iubita ducelui, care se ridicase de pe locul ei de lângă cămin şi se îndrepta spre prior, întoarse capul şi-i aruncă lui Anason o privire mustrătoare. Fusese crescută cu credinţă în Dumnezeu şi, deşi nu mai vedea chiar în orice preot sau călugăr trimisul Lui pe pământ, un ban dat Bisericii i se părea totuşi un ban folosit cu chibzuinţă, de pe urma căruia te puteai aştepta la foloase însemnate.

Între timp, priorul se trântise în jilţ icnind uşor. Întrebat de duce cum îi mai merge cu sănătatea, se văicări că de multe săptămâni încoace nu are poftă de mâncare, chiar Dumnezeu îi era martor că în două zile nu fusese în stare să înghită mai mult decât o îmbucătură de pâine şi o jumătate de aripă de potârniche. Dacă are s-o ţină tot aşa, adăugă, au să i se sleiască puterile cu totul.

Se dovedi apoi că - mare minune - de data asta nu venise pentru a obţine ajutor bănesc, fiindcă nici nu pomeni despre viile care precis că nici anul acesta nu rodiseră, ci, mai mult, începu de îndată să vorbească despre pricina care îi şubrezise sănătatea.
- Christos ăsta cu apostolii lui e de vină, spuse el în timp ce-şi făcea vânt, asta dacă o fi măcar un Christos, căci de văzut nu se vede încă nimic, în afară de câteva picioare şi braţe ale nu ştiu cărui apostol.

M-am săturat. Omul ăsta merge prea departe. Luni de-a rândul nu-l vezi la faţă şi, când în sfârşit apare, atunci cască gura la perete o zi întreagă, fără să ia măcar o dată pensula în mână. Credeţi-mă pe cuvânt, nu s-a apucat de fresca asta decât ca să mă bage pe mine în mormânt.

Întregul discurs fusese acompaniat de Anason cu un nou cântec, de data aceasta unul de batjocură, pe care obişnuiau să-l cânte milanezii de rând când nu mai aveau răbdare să asculte până la capăt o predică proastă, plictisitoare şi lungă cât o zi de post, iar textul suna astfel: Sus! Să mergem cu Dumnezeu înainte! Ce ne îndrugă-i fără minte.
- S-ar părea, stimate părinte, glăsui acum ducele, că vă aflaţi într-o fierărie în care eu, unul, sunt mereu între ciocan şi nicovală, căci rareori trece o zi fără să aud o plângere ca asta împotriva acestui om la care - o ştie toată lumea - ţin ca la un frate şi pe care nu voi înceta niciodată să-l preţuiesc. S-ar părea că multe din artele sale au încremenit, stau pe loc şi, de când s-a apucat - nu ştiu dacă din încăpăţânare sau din prea mult zel - de experimente şi de matematici, nu-ţi mai face nici măcar o gingaşă Madonă; el spune că totul se trage de la Salai (Gian Giacomo Caprotti da Oreno - poreclit Salai, Drăcuşor -, angajat de Leonardo în 1488, pe la vârsta de zece ani, devenind atât servitor, cât şi asistent, n.t.), elevul care până acum un an i-a măcinat culorile.
- Eu cred, fu de părere poetul Bellincioli, că acum mai mult ca oricând se preocupă de pictură.

Chiar ieri mi-a vorbit cu înflăcărarea care-i stă în fire despre cele zece mari domenii pe care trebuie să le stăpânească ochiul pictorului: umbră şi lumină, contur şi culoare, figură şi fundal, distanţă şi apropiere, mişcare şi stare. Şi mi-a mai spus - fără să clipească - că pictura ar trebui să fie mai presus decât arta medicilor, căci doar ea reuşeşte să-i învie pe cei dispăruţi de veacuri şi să-i nemurească pe cei care mai sunt printre noi. Aşa nu vorbeşte unul care se îndoieşte de meşteşugul său.
- A devenit un visător ce îndrugă numai verzi şi uscate, spuse căpitanul da Corte, care pentru scurtă vreme nu mai fu atent la caii din curte. Mă îndoiesc că am să-i văd vreodată podurile mobile pentru râuri cu maluri joase şi înalte părăsind hârtia şi devenind realitate. Începe mereu ceva măreţ şi nu duce nimic la bun sfârşit.
- Ceea ce dumneavoastră, Luminăţia Voastră, numiţi încremenire, se îndreptă vistiernicul Landriano către duce, nu e, poate, decât teama de a greşi.

Şi-această teamă dinlăuntrul lui creşte an de an, cu cât ştie şi poate mai multe. Ar trebui să mai uite niţel din toate câte i le ştie mintea şi din tot ce-i pot mâinile, ca să facă din nou ceva frumos.
- Poate, spuse priorul plictisit. Însă ar trebui să-şi amintească înainte de toate că în refectoriu nu faci penitenţă, ci stai la masă liniştit. Nu mai suport să văd schela aia şi peretele abia mânjit cu ceva culoare şi cu atât mai puţin să simt mirosul mortarului, uleiului, lacului şi al culorilor pe care-l am tot timpul în nări. Şi când se apucă să dea foc la lemn ud de câte şase ori pe zi, de-ţi intră-n ochi fumul ăla înecăcios, doar ca să afle, cum zice el, ce culoare are fumul privit de la oarecare distanţă - să-mi spuie careva ce-are a face asta cu Cina cea de Taină!
- Am auzit până acum trei sau patru păreri diferite despre fundătura în care s-a împotmolit messer Leonardo, spuse ducele, şi cred că este cazul să-i dăm voie domniei sale să ia cuvântul în această chestiune.
- E aici. Dar vă sfătuiesc, stimate părinte, să vorbiţi cu blândeţe, căci de silit nu-l poate sili nimeni să facă nimic.

Şi îl puse pe secretar să-l cheme pe messer Leonardo.

Secretarul îl găsi pe pictor într-un intrând al curţii vechi, cu capul descoperit, îngenuncheat în ploaie, ţinând în poală caietul de schiţe în care surprinsese cu peniţa mişcările falnicului berber şi amplitudinea întinderii piciorului din spate. Când auzi despre ce era vorba şi că priorul mânăstirii Santa Maria delle Grazie era la duce, închise caietul de schiţe şi îl urmă, tăcut şi îngândurat, pe secretar în curte şi apoi pe scări. În faţa Sălii zeilor şi a giganţilor se opri şi mai adăugă câteva linii la desenul piciorului de cal. Apoi intră, şi gândurile îi erau încă atât de îndepărtate, încât se apucă să-l salute pe Anason primul, înainte să se fi înclinat în faţa ducelui şi a priorului, în vreme ce pe ceilalţi de faţă păru întâi să nici nu-i bage de seamă măcar.
- Dumneavoastră, messer Leonardo, sunteţi motivul vizitei extrem de bine-venite cu care mult stimatul părinte ne-a surprins astăzi chiar în zori de zi, spuse ducele, şi oricine îi cunoştea obiceiurile ar fi putut recunoaşte din vorbele sale că reproşul pe care-l conţineau era adresat nu atât lui messer Leonardo, cât priorului, căci ducelui nu-i plăceau surprizele şi nu se bucura niciodată de o vizită neanunţată.
- Am venit aici, începu acum priorul mânăstirii Santa Maria delle Grazie, în ciuda vremii proaste care nu-mi face deloc bine, pentru ca dumneavoastră, messer Leonardo, să-mi daţi socoteală în faţa domniei sale ducele, ctitorul mânăstirii noastre; căci Sfânta Biserică v-a dat prin mine prilejul să vă arătaţi destoinicia, şi mi-aţi promis să duceţi la bun sfârşit, cu ajutorul Domnului, o operă fără pereche în întreaga Lombardie, iar de promisiunea asta vă leagă nu doi-trei, ci zeci de martori. Şi iată că din nou au trecut luni de zile fără să fi lucrat câtuşi de puţin la tabloul acesta... Ce mai, până acum n-aţi făcut decât să tăiaţi frunză la câini.
- Stimate domn, nu pot fi mai uluit, îi răspunse messer Leonardo, căci lucrez cu atâta sârg la Cina asta, încât nu mai ştiu ce-i aia nici foame, nici somn.
- Şi aveţi îndrăzneala să-mi spuneţi una ca asta! strigă priorul, roşu ca sfecla de furie. Mie, care intru de trei ori pe zi în refectoriu doar ca să vă pot vedea - dacă nu sunteţi plecat, fireşte - cum priviţi în gol. Asta, carevasăzică, numiţi dumneavoastră muncă! Ce sunt eu, bun de tras pe sfoară?!
- Şi pot spune, continuă messer Leonardo nestingherit, că, lucrând la ea neîncetat, am dus în mintea mea această operă atât de departe, încât dumneavoastră aţi fi în curând mulţumit, iar celor ce vor veni după mine le-aş arăta de ce sunt în stare, dacă nu m-ar frământa ceva, şi anume capul acelui apostol, al lui...
- Tu cu apostolii tăi cu tot! îl întrerupse priorul înfuriat. Pe peretele dinspre miazăzi, Răstignirea e de mult terminată, deşi nici n-a trecut un an de când a început-o Montorfano (Giovanni Donato Montorfano, pictor italian al Renaşterii - n.t.).

Cum se auzi numele lui Montorfano, care printre artiştii milanezi era un pictor ce nu prea făcea cinste oraşului, lira lui Anason scoase nişte vaiete asurzitoare, iar secretarul de stat di Treio spuse cu politeţe desăvârşită, dar pe un ton uşor condescendent că, fie cu iertăciunea mult stimatului părinte, dar Montorfani din aceştia se găseau cu duzina la fiecare colţ de stradă.
- Îşi câştigă pâinea murdărind pereţii, spuse poetul Bellincioli dând din umeri. Până şi băieţii care îi macină culorile se prăpădesc de râs uitându-se la Răstignirea aceea.
- Eu socotesc că e o lucrare straşnică, spuse priorul, încăpăţânat şi de neclintit odată ce îşi făcuse o părere. Şi, în orice caz, e terminată. Ceea ce-mi place cel mai mult la acest Montorfano este că ştie să dea suprafeţei unui tablou impresia unui corp de sine stătător, eliberat de pânză - i-a reuşit asta şi la această operă.
- Numai că, în loc de Mântuitor, pe cruce atârnă un sac de cartofi, îl lămuri Bellincioli.
- Şi dumneavoastră, messer Leonardo? Care este părerea dumneavoastră despre acest tablou? întrebă iubita ducelui dornică să-l vadă fâstâcindu-se pe geniul atâtor arte, căci ştia că nu prea-i place să fie pus să-şi dea cu părerea despre creaţiile altora, cu atât mai puţin despre cele cărora nu le găsea nici o calitate. Şi, întocmai cum se aşteptase iubita ducelui, messer Leonardo încercă să evite răspunsul la întrebarea care oricum îi pica deosebit de prost faţă de prior.
- Dumneavoastră, stimată doamnă, cu siguranţă vă pricepeţi mai bine, spuse el zâmbind şi făcând un semn de respingere cu mâna.
- Nici pomeneală! Aici nu dă nimeni bir cu fugiţii! Vrem să auzim ce-aveţi de spus, strigă Maurul, curios şi amuzat.
- Îmi spun adesea, începu messer Leonardo după ce chibzui niţel, că de la o generaţie la alta pictura decade, din moment ce pictorii nu-şi impun ca model decât ceea ce s-a pictat înaintea lor, în loc să se inspire din farmecele naturii şi din aceste farmece să...
- Vorbiţi pe şleau! îl întrerupse priorul. Ce vrem noi să auzim aici este ce credeţi despre această frescă.
- E o lucrare pe placul lui Dumnezeu, spuse messer Leonardo, cântărind fiecare cuvânt. De câte ori o privesc, parcă simt toate suferinţele şi patimile Mântuitorului.

Din lira lui Anason se auziră acorduri mulţumite care aduceau a râsete trufaşe.
- Într-atât pare de viu tabloul ăsta, continuă messer Leonardo. Şi aş vrea să mai adaug despre Giovanni Montorfano că se pricepe nemaipomenit de bine să migălească un iepure sau un fazan, ceea ce cred că vorbeşte de la sine despre măiestria artei sale.

Tonurile lirei se preschimbară în capriole şi printre râsetele înfundate ale celor de faţă se auzi glasul indignat al priorului:
- Se ştie, messer Leonardo, toată lumea ştie că aveţi limba cea mai ascuţită din tot oraşul, strigă el, şi oricine a avut de-a face cu dumneavoastră nu a avut parte decât de neajunsuri şi de supărări. Călugării din San Donato, de pildă, îmi tot deapănă de ani şi ani de zile o asemenea poveste. Rău am făcut că nu i-am ascultat.
- Vă referiţi, spuse messer Leonardo liniştit, la acea Adoraţie a păstorilor pe care am început s-o pictez din sarcina călugărilor din San Donato şi pe care n-am terminat-o din pricina aşa-zisului sprijin pe care l-am primit de la Lorenzo Magnificul.
- Dacă era vorba de o adoraţie şi ce a avut Magnificul a face în toată tărăşenia nu ştiu, spuse priorul.

Nu ştiu decât că acei călugări au avut de suferit din pricina dumneavoastră. Dar din propriile dumneavoastră cuvinte reiese că aţi fost plătit din două părţi, o dată de călugări, şi apoi de Magnificul, şi până la urmă au rămas toţi cu buza umflată.
- Dacă nu mă înşel, s-ar părea că vorbele lui ascund o poveste, fu de părere ducele, de nu, înseamnă că nu-l cunosc aşa de bine cum credeam. Am dreptate, messer Leonardo? Atunci hai s-o auzim.
- Este într-adevăr o poveste la mijloc, încuviinţă messer Leonardo, deşi nu una foarte hazlie, dar, dacă dumneavoastră, Luminăţia Voastră, vreţi totuşi s-o ascultaţi, atunci trebuie să încep prin a spune că, aşa cum mi-a amintit mult stimatul prior adineaori, acum paisprezece ani de ziua Sfintei Magdalena am încheiat la Florenţa cu călugării din San Donato acest târg în care le promiteam...
- În promisiuni v-aţi întrecut dintotdeauna, remarcă priorul.
-...să le pictez pentru altarul cel mare din biserica domniilor lor o adoraţie a păstorilor şi a magilor, şi în aceeaşi zi am primit de la călugări o găleată de vin roşu ca arvună şi m-am apucat de lucru. Curând însă mi-am dat seama că greutatea tabloului nu avea să stea în a înfăţişa păstorii şi regii (dintre care unuia hotărâsem să-i dau chipul Magnificului) - asta avea să-mi ceară trudă puţină şi puţină chibzuială. Munca mai anevoioasă era de departe să arăt cum fiecare află vestea mântuirii: meşteşugari, sfetnici, ţărani, precupeţe, bărbieri, vizitii, hamali şi măturători. Toţi primesc vestea: în hanuri, odăi, curţi, pe străzi, şi oriunde sunt oameni adunaţi laolaltă vine cineva trăgându-şi sufletul şi vesteşte vestea cea mare, şi până şi surdului trebuie să i se urle în ureche că în noaptea asta s-a născut Mesia.

Ultimele cuvinte fuseseră acompaniate de Anason cu o melodie atât de simplă şi de pioasă precum cântecele pe care le cântau muntenii în noaptea de Ajun când mergeau la slujbă prin zăpadă. Şi messer Leonardo se opri şi ascultă această melodie care acum, că el tăcea, continuă într-o izbucnire de bucurie; stătu şi ascultă până ce cântecul se stinse cu un ultim chiot uşor. Apoi povesti mai departe:
- Ei, cât despre surdul acela, care voiam să se bucure şi el de vestea mântuirii, mi-am dat seama cât ar fi de important să urmăresc schimbările de pe chipul lui: cum nepăsării şi absenţei obişnuite faţă de tot ce nu-l priveşte îi ia locul întâi o nelinişte de neînţeles, apoi chinul neînţelegerii şi apoi teama că s-ar putea să se fi petrecut ceva rău pentru el. Apoi urmează clipa în care mai mult presimte decât pricepe că şi pe el l-a atins minunea, însă pe chipul lui nu se oglindeşte încă emoţia bucuriei, ci, înainte de toate, doar nerăbdarea de a afla totul cât mai repede. Dar, pentru a putea schiţa toate acestea în caieţelul meu, aveam nevoie să petrec ceva vreme cu un surd. Pe care însă nu-l găseam...
- Gata, se auzi de la fereastră glasul lui da Corte.

Au căzut la învoială. Neamţul a dat din cap în semn de încuviinţare.
- Ei, aş! Cale lungă pân-acolo... îl contrazise Landriano. Uitaţi-vă şi dumneavoastră, comisul încă se mai tocmeşte cu el. Nemţii ăştia sunt tari ca piatra când e vorba de bani. Sunt de neclintit, şi cu un evreu te înţelegi mai bine decât cu ei.

Apoi se aşternu din nou tăcerea. Cei doi domni urmăriră mai departe mersul tocmelii pentru cai.

Dinspre jeţul priorului se auzea o răsuflare liniştită şi regulată. Donna Crivelli chemă cu un semn la ea un servitor tinerel, care adusese un vas cu fructe şi voia să se retragă încetişor, şi-i şopti la ureche să se îngrijească de focul din cămin, care dădea să se stingă.
- N-am găsit nici un surd la Florenţa, luă messer Leonardo din nou cuvântul. Părea într-adevăr să nu se afle nimeni în oraş care să-şi fi pierdut auzul într- o asemenea măsură, încât să-mi fie de folos pentru studiile mele. În fiecare zi mă duceam în pieţe şi întrebam vânzătorii ori cumpărătorii, îmi trimiteam servitorul în satele din apropiere şi, când se întorcea seara înapoi, îmi povestea de orbi, ologi şi tot felul de alţi amărâţi, însă de vreun surd nu dăduse. Într-o zi însă, când m-am întors de la piaţă, am găsit acasă, aşteptându-mă, un om surd toacă. Se întorsese la Florenţa din surghiun. Fusese prins de străji pe stradă şi Lorenzo Magnificul, ca să-l pedepsească şi crezând că-mi face mie pe plac, a pus să i se ia auzul.

Gândiţi-vă şi dumneavoastră, domnilor! Unealta aceea atât de folositoare, pe care Dumnezeu a pus-o într-un loc atât de mic pentru a sorbi mulţimea de sunete şi zgomote ale Universului şi a le reda, indiferent de unde provin, cu aceeaşi precizie, acest instrument atât de fin îi fusese distrus de o mână neghioabă, şi totul din pricina mea. Trebuie să înţelegeţi, domnilor, că nu mai puteam lucra la acea frescă şi nu mai puteam rămâne nici o clipă într-un oraş în care mi s-a făcut un asemenea aşa-zis serviciu. Şi da, este adevărat, călugării din San Donato şi-au prăpădit o găleată de vin şi ceva bani pe care mi i-au dat pentru culori, ulei şi alb de plumb, dar cât de puţin cântăreşte pierderea lor faţă de aceea pe care a trebuit s-o îndure surghiunitul acela, şi asta numai şi numai de dragul unei amărâte de adoraţii a unor magi care îl cunosc pe Dumnezeu şi totuşi nu preţuiesc deloc creaţiile Lui minunate! În liniştea care se aşternu acum în sală putea fi lesne auzită răsuflarea priorului, care, sleit de călătoria pe drumuri desţelenite, istovit de atâta sporovăială şi pentru că din capul locului era silit să asculte orice îl obosea foarte repede, aţipise în jilţul său.

Somnul îi netezise şi-i îmblânzise trăsăturile, iar chipul cu şuviţele rare de păr alb căzute pe frunte era acum al unui bătrân blând şi departe de lucrurile lumeşti; iată că în somn îşi ducea duelul împotriva lui messer Leonardo mai bine decât cu vorbe înţepătoare şi izbucniri mânioase.
- Messer Leonardo, spuse ducele după un scurt moment de tăcere, ne-aţi înfăţişat în mod deosebit de sugestiv această minunată Adoraţie, aşa cum ar fi trebuit să devină conform planurilor dumneavoastră, şi este mare păcat că rezultatul tuturor eforturilor pe care le-aţi făcut atunci nu este altul decât această poveste tristă, pe care din gura dumneavoastră ne-a făcut totuşi plăcere s-o ascultăm. Dar nu ne-aţi lămurit încă de ce ocoliţi cu atâta îndârjire lucrul la Cina cea de Taină, a cărui încheiere este aşteptată de bătrânul de acolo cu o nerăbdare care nu poate izvorî decât dintr-o mare dragoste pentru dumneavoastră şi pentru talentul pe care-l aveţi.
- Fiindcă nu am şi nu găsesc încă nicăieri lucrul cel mai de seamă, anume capul lui Iuda, răspunse messer Leonardo. Să nu mă înţelegeţi greşit, domnilor: nu orice pungaş nemernic sau cine ştie ce alt răufăcător e cel pe care-l caut - nu, eu vreau să-l găsesc pe cel mai netrebnic om din tot Milanul, pe el vreau să pun mâna ca să-i pot da lui Iuda trăsăturile acestui om. Îl caut zi şi noapte peste tot, pe străzi, în hanuri, în pieţe şi chiar şi la curtea dumneavoastră, Luminăţia Voastră, şi, până nu-l găsesc, nu pot merge mai departe decât dacă ar fi să-l pictez pe Iuda cu spatele la privitor, ceea ce nu mi-ar aduce decât dezonoare. Daţi-mi-l pe Iuda, mult stimate duce, şi de îndată mă pun pe treabă.
- Dar nu vorbeaţi de curând, interveni umil şi respectuos secretarul de stat di Treio, că l-aţi fi găsit pe cel mai rău om din Milano într-un florentin dintr-o familie cu tradiţie, care, bogat fiind, îşi ţine fiica nemâncată şi-o pune să toarcă lână de dimineaţă până seara? Deunăzi am zărit-o la piaţă, unde, ca să mai câştige un ban, încerca să-şi vândă una dintre puţinele-i rochii.
- În privinţa omului acestuia, cămătarul Bernardo Boccetta, m-am înşelat, spuse messer Leonardo cu o urmă de părere de rău în glas. Nu e nimic altceva decât un biet zgârcit. Umblă până şi cu vătraiul după el prin casă după şoareci, numai să nu ţină pisică.

El ar fi băgat cei treizeci de arginţi în buzunar şi nu l-ar fi trădat pe Isus. Nu, păcatul lui Iuda nu a fost zgârcenia, şi nu din sete de bani l-a sărutat pe Domnul în grădina Ghetsimani.
- A făcut-o, fu de părere Bellincioli, din invidia şi răutatea care în inima lui întreceau măsura omenească.
- Nu, îl contrazise messer Leonardo. Căci pentru răutate şi invidie Mântuitorul l-ar fi iertat. Orice om le are în sânge pe amândouă. Unde să fie oare cel puternic care să nu fi cunoscut vreodată pizma şi răutatea celui slab? Ori eu aşa vreau să-L înfăţişez pe Mântuitor în Cina cea de Taină: înflăcărat de dorinţa de a spăla toate păcatele acestei lumi, şi pizma şi răutatea, jertfindu-Se prin moarte. Însă păcatul lui Iuda e unul pe care nu l-a iertat.
- Acela că Iuda cunoştea binele şi totuşi a apucat calea răului? întrebă Maurul.
- Nu, spuse messer Leonardo. Căci cine poate să trăiască şi să-şi vadă de ale sale pe lumea asta fără să înşele şi să facă rău uneori? În clipa aceea, înainte ca ducele să poată răspunde la aceste vorbe îndrăzneţe, în uşă apăru comisul pe al cărui chip se putea citi că bătuse palma cu geambaşul neamţ. Ducele îl însărcină imediat să i se prezinte din nou cei doi cai care acum erau ai săi şi întreaga suită îl însoţi în curte.

Aşa se făcu că messer Leonardo se trezi dintr-odată singur în Sala zeilor şi a giganţilor, unde doar priorul dormea în jilţul său, iar servitorul mai aţâţa încă focul din cămin. Şi, de parcă abia ar fi aşteptat clipa aceasta, messer Leonardo îşi scoase de sub cingătoare caieţelul şi scrise pe o foaie acoperită în parte cu schiţe, readucându-şi înaintea ochilor poziţia corpului şi expresia feţei priorului când îl certase: "Apostolul Petru furios: fă-l cu braţul stâng ridicat în aer, să-i ajungă degetele chircite la înălţimea umărului. Fă-i sprâncenele joase şi încruntate, dinţii încleştaţi şi colţurile gurii lăsate. Da, aşa are să iasă bine. Iar gâtul fă-i-l plin de zbârcituri." Puse caieţelul la loc şi, când îşi ridică privirea, îi sări în ochi servitorul, un băietan de nu mai mult de şaptesprezece ani, care stătea lângă cămin cu un lemn de foc în mână şi-l privea îndelung cu nerăbdare, încordare şi şovăială pe chip. Îl chemă la el.
- Arăţi, zise, de parcă ai avea ceva să-mi spui şi ai plesni de nu te las să vorbeşti.

Băiatul dădu din cap şi trase adânc aer în piept.
- Ştiu că nu mi-e locul să mă bag în vorbă. Nici măcar nu mă cunoaşteţi, n-am avut până acum ocazia să vă fiu de folos, dar, ştiţi... cum tot fu vorba de acest Boccetta...
- Cum te cheamă, băiete? îl întrerupse messer Leonardo.
- Mă cheamă Girolamo, aici la curte mi se spune Giomino, sunt fiul ţesătorului de brocart Ceppo, pe care l-aţi cunoscut. Îşi avea atelierul în piaţa de peşte, lângă bărbier, şi v-am văzut la el de două-trei ori.
- A murit? întrebă messer Leonardo.
- Da, spuse băiatul, cu ochii pironiţi pe bucata de lemn pe care încă o mai ţinea în mână, şi după o scurtă pauză adăugă: Şi-a făcut singur felul, Dumnezeu să-l ierte. Era bolnav şi nu se ţinea decât năpasta de el, iar în cele din urmă acest Boccetta despre care a fost vorba mai devreme i-a luat şi pielea de pe el.

Spuneaţi că Boccetta este un biet zgârcit, dar, credeţi-mă pe mine, este şi un şarlatan, şi încă unul fără pic de ruşine, şi aş putea să vă mai spun încă multe alte lucruri despre el, atât de multe, încât s-ar stinge focul de colo şi tot n-aş termina, însă un Iuda? Nu, un Iuda nu este - cum ar putea fi un Iuda dacă nu e în toată lumea asta un singur om pe care să-l iubească?
- Tu cunoşti taina şi păcatul lui Iuda? Ştii de ce l-a trădat pe Isus? întrebă messer Leonardo.
- L-a trădat când şi-a dat seama că-L iubeşte, fu răspunsul băiatului. A înţeles că avea să fie cu neputinţă să înceteze să-L iubească, iar mândria nu i-a îngăduit asta.
- Aşa este. Mândria care l-a împins să-şi trădeze propria iubire, acesta a fost păcatul lui Iuda, încuviinţă messer Leonardo.

Îl privi cu luare-aminte pe băiat, ca şi cum ar fi căutat în trăsăturile lui ceva care ar fi meritat ţinut minte. Apoi îi luă din mână bucata de lemn şi o privi.
- Acesta e lemn de anin, spuse el, e un lemn foarte bun, dar nu faci cu el decât un foc slab. Nici cu lemn de molid nu faci treabă mai bună. Focul ar trebui înteţit cu butuci de stejar, aşa obţii foc dogoritor.
- Vorbiţi de flăcările iadului? întrebă nedumerit băiatul, care încă se mai gândea la Iuda şi pe care nici că l-ar fi mirat să audă că messer Leonardo, care se pricepea la toate artele şi disciplinele şi care născocise pentru bucătăria ducelui chiar şi o frigare care se învârtea singură, îşi pusese acum în gând să îmbunătăţească maşinăriile iadului.
- Nu, de cuptoarele de topit pe care le-am construit vorbesc, spuse messer Leonardo, pregătindu-se să plece.

Jos, în curte, geambaşul neamţ încă nu plecase. Ţinea în mână un săculeţ de piele, căci primise parte din plată bani peşin, optzeci de ducaţi, iar restul în poliţă. Era un bărbat neobişnuit de frumos, cam pe la patruzeci de ani, înalt, cu ochi vioi şi o barbă brună tunsă în stil levantin. Era binedispus, părea mulţumit cu lumea aşa cum o lăsase Dumnezeu, căci primise pentru cei doi cai ai săi suma pe care îşi pusese în gând s-o primească.

Şi, văzând acum venind spre el un bărbat impunător, a cărui înfăţişare aproape că trezea teamă, îşi spuse întâi că poate era un trimis al ducelui - poate era ceva în neregulă cu caii. Curând însă îşi dădu seama că era cufundat în gânduri şi nu se ducea ţintit spre ceva sau cineva anume. Aşa că se dădu la o parte, să-i facă loc să treacă, încercând în acelaşi timp să îndese punga cu bani în buzunarul mantalei şi dând capul uşor pe spate cu o privire uimită şi întrebătoare, ca un om căruia îi plăcea să ştie totul şi să cunoască oameni.

Însă messer Leonardo, care era cu mintea la Iuda Cinei celei de Taină, nici nu-l băgă în seamă.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

ARHIVA RUBRICII

Sageata Povestiri de iarnă, Karen Blixen, traducere de Ioana A. Manolescu (5.0/5 - 1 vot)
Sageata Laur, Evgheni Volodazkin, traducere de Adriana Liciu (5.0/5 - 4 voturi)
Sageata Ţara vinului, Mo Yan, traducere de Luminiţa Rodica Bălan (5.0/5 - 3 voturi)
Sageata Confidentul, Hélène Grémillon, traducere de Mariana Piroteală (5.0/5 - 4 voturi)
Sageata O vară ce nu mai apune, Radu Sergiu Ruba (5.0/5 - 3 voturi)
Sageata Toate articolele din această rubrică


RUBRICILE CATEGORIEI

Sageata Fragmentarium
Sageata Cronici de atelier
Sageata Semnal editorial
Sageata Generaţia Polirom


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer