Portret de sat prin poze cu femei

Am fost la sfârşitul săptămânii într-un sat de ţigani foarte săraci, Dognecea, aproape de Reşita. Un prieten care scrie proiecte pentru a-i ajuta din diverse fonduri străine avea nevoie de poze cu ei. Ca "reclamă" mi-a spus că în Dognecea e cea mai mare sărăcie din câte a văzut şi că e neapărat să fac poze acolo. Ok.

Ajunsă în sat am dat de oameni primitori. Toată lumea mă întreba dacă am adus ajutoare. Eu evit să fac cadouri oamenilor pe care îi pozez, aşa că le zâmbesc drăguţă şi încep să mă interesez de viaţă lor. Plănuiam să spun povestea satului prin poze cu femei. Nu discriminatoriu, ci din drag pentru un album minunat care mi-a bucurat sufletul în ultimele luni: doamnele Anniei Leibovitz.

În prima căsuţă în care am intrat era o femeie cu tatăl ei foarte bătrân care plângea cumplit în timp ce vorbea cu mine. La ei în casă bătea soarele direct printre scânduri iar în loc de ziduri aveau legate cearşafuri şi feţe de masă. Pe jos aveau pământ iar deasupra patului era peticit tavanul ca să nu-i plouă în somn. Femeia îmi spunea că cei de la Direcţia pentru Protecţia Copilului vor să-i ia copiii pentru că îi creşte "fără condiţii". Plângea cumplit şi se ruga de mine să nu îi iau, pentru că ea munceşte în fiecare zi şi cu timpul le va construi o casă mai bună. Plângea, mă implora, îmi promitea şi mă ameninţa că-şi va tăia venele dacă îi ia cineva copiii. Eu nu mai văzusem atâta tragedie decât la ştirile de la ProTv, mi se rupea sufletul şi pe cât de tare mă încărcau emoţional grijile lor - şi mi-aş fi dorit să fug înapoi în lumea mea -, pe atât mi-aş fi dorit să-i pot ajuta cumva. Mi-a cerut medicamente şi i-am lăsat cutia. Atât am făcut. Apoi bătrânul mi-a povestit de Dumnezeu în timp ce plângea în hohote. Sper că m-au crezut într-un final că nu sunt nici măcar spion de-al Direcţiei pentru Protecţia Copilului.

A doua casă în care am ajuns, găzduia un televizor la care erau desene animate, cu mulţi copii şi oameni mari în jurul lui. Şi aici era doar pământ pe jos, incredibil de multă mizerie, muşte şi un tavan care cred că nu va mai ţine mult. O bătrână îmi explica, liniştită, că în camera asta locuiesc 14 oameni, în cele două paturi. Văd o tânără însărcinată, cu burta afară din tricou şi o întreb câţi ani are.... 20. Şi mai are o fetiţă de 4 ani care umbla fără haine pe ea. Mi-au spus că ei trăiesc numai din alocaţia copiilor, iar un copil nou, până în 2 ani, aduce 2 milioane în plus. Mi-ar fi plăcut să pozez familia asta mai multe zile. În special seara, să văd şi eu cum se descurcă cu paturile. Îmi părea rău de ei şi cred că au înţeles asta, pentru că îmi tot spuneau să pozez acoperişul crăpat şi să le aduc ajutoare.

În a treia casă în care am fost era fum de la un televizor ars. O bătrână îşi creştea un nepot mic, în timp ce alţi câţiva se jucau pe lângă mine, un altul, cu un handicap serios, îmi zâmbea dur de pe pat. El are 23 de ani şi s-a născut aşa, fără puterea de a vorbi sau merge.

De la oamenii din sat am înţeles că e sărăcie mare, că nu au unde lucra, că s-au închis de mulţi ani minele unde au lucrat bunicii lor. Puţini din sat au mai mult de 8 clase, foarte puţini lucrează ca angajaţi, cei mai mulţi sunt zilieri. Iar dacă vara e nevoie de oameni la cules de fructe, iarna e cel mai greu. Unii se descurcă culegând vâsc şi ghiocei, tăind lemne, dar cei mai mulţi trăiesc cu adevărat greu.

Prima zi în sat a fost mult prea încărcată emoţional pentru mine. Aş fi vrut să schimb lumea, să îi ajut, să-i salvez, să primească şi ei, cum cereau, măcar câteva cărămizi să-şi repare casa. Starea asta a ţinut, din fericire, doar o zi. Pentru că seara a urmat discuţia cu Viceprimarul. Iar a doua zi de dimineaţă am văzut altfel satul.

Despre prima casă în care am fost, cea cu bunic, mamă şi trei copii în pericol să fie luaţi de Direcţia pentru Protecţia Copilului, am aflat că au tot primit materiale ca să-şi repare cocioaba, dar le-au vândut de fiecare dată. Şi că mama mai are doi copii într-un Centru de Plasament, luaţi din mâinile unui tată care-i bătea. Şi mai spunea Viceprimarul că femeia e "cam petrecăreaţă şi obişnuieşte să plece câteva zile cu diferiţi bărbaţi".

Despre a doua casă, cea cu 14 oameni în două paturi şi cu acoperiş în cădere am aflat că de fapt au 3 case ale familiei, dar trăiesc înghesuit în speranţa că vor primi ajutoare. Povestind de fiecare familie, aveam să aflu că lucrurile nu stau deloc atât de tragic. Un elveţian încercase mai demult să le construiască o şcoală şi să pună pe picioare o fabrică cu forţă de muncă din Dognecea, cumpărase o casă, o umpluse cu planuri şi ajutoare. Într-o noapte ţiganii au spart casa, au furat toate ajutoarele, după care elveţianul a donat casa şi a plecat.

Despre a treia casă în care am fost, unde o bătrână era mama unui tânăr cu handicap sever, am aflat că aşa se primesc mulţi bani în fiecare lună, şi bolnavul, şi familia pentru că îl îngrijeşte. E un "loc de muncă", pe care încearcă mulţi să îl aibă, făcând certificate de handicap copiilor.

Mi s-a mai povestit de banii primiţi în campanii electorale de fiecare votant, de ajutoare, saci de haine din alte ţări, de fabricile mici din zonă care au mereu nevoie de angajaţi dar la care nu merg să lucreze.

Plănuisem să stau mai mult, dar cumva, după a doua seară de stat cu oamenii ăştia vroiam înapoi în lumea mea. Iar până la ieşirea din sat am mai întâlnit numai oameni care mă rugau să le fac şi lor poze şi să le aduc ajutoare... Înapoi în oraş, povestind despre cele văzute, am aflat şi de ilegalităţile şi imoralităţile Viceprimarului, şi aşa, am scăpat de orice milă. Cred că de fapt sunt chiar fericiţi oamenii din Dognecea: sunt mereu în concediu şi primesc mereu cadouri.

Portret de sat prin poze cu femei
Album foto