Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Fragmente şi cronici ale cărţilor pe hîrtie  Sageata  Carte de Humanitas Fiction

Cronicarul sportiv


Richard Ford, traducere de Irina Negrea

01.10.2008
Editura Humanitas Fiction
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Richard Ford
Cronicarul sportiv
Editura Humanitas Fiction, 2008

Traducere de Irina Negrea.



*****

Intro
Richard Ford este unul dintre cei mai apreciaţi romancieri americani contemporani. Se naşte în anul 1944, în Jackson, Mississippi, şi studiază la Michigan State University, completându-şi studiile cu un masterat în literatură, la University of California. Publică iniţial proză scurtă, în reviste precum Esquire, The Paris Review şi The New Yorker, iar în 1976 îi apare primul roman: A Piece of My Heart, urmat de The Ultimate Good Luck (1981).

Cronicarul sportiv (The Sportswriter, 1986), cel dintâi roman din trilogia avându-l ca personaj principal pe Frank Bascombe, îl consacră drept şeful generaţiei sale. Urmează romanele Wildlife (1990) şi Independence Day (1995) - singurul roman american care a primit deopotrivă Premiul Pulitzer şi Premiul PEN/Faulkner Award for Fiction (1995).

În 2006 apare romanul The Lay of the Land. Richard Ford este autorul a patru volume de povestiri de succes (Rock Springs, 1987; Women with Men: Three Stories, 1997; A Multitude of Sins, 2002 şi Vintage Ford, 2004) de asemenea premiate. E cunoscut şi ca editor al unor prestigioase antologii: Best American Short Stories (1990), Granta Book of the American Short Story (1992), Granta Book of the American Long Story (1998) şi New Granta Book of the American Short Story (2007).

Canalul HBO va ecraniza într-o miniserie cele trei romane al căror personaj central este Frank Bascombe (Cronicarul sportiv, Independence Day şi The Lay of the Land). Romanele Independence Day şi The Lay of the Land se află în curs de traducere şi vor apărea în colecţia "Raftul Denisei".

*****
Pentru prima oară apare în limba română un scriitor american de primă mărime, Richard Ford, deţinător al Premiului Pulitzer şi al Premiului PEN/Faulkner, cu romanul Cronicarul sportiv, cel dintâi volum al trilogiei care i-a impus eroul-fetiş, Frank Bascombe. Acest jurnalist sportiv, scriitor ratat, este, alături de Harry Angstrom, zis Rabbit, al lui John Updike, unul dintre personajele emblematice ale romanului american contemporan.

Afectat de moartea neaşteptată a unuia dintre fiii săi, înstrăinându-se treptat de familie, Frank va descoperi că orice experienţă amară poate însemna un nou început. Farmecul personajului, dragostea lui de viaţă şi caracterul contagios al trăirilor sale, fie ele ezitări şi îndoieli ori bucurii şi triumfuri, fac din Frank Bascombe un antierou atipic ce propune cititorului propria lui reţetă de viaţă, autentică şi viabilă.


Este viaţa însăşi o boală sau un sindrom? se întreabă Frank Bascombe, prototipul antieroului debusolat şi dotat cu o ironie amară, care a decis că existenţa trebuie trăită la nivelul epitelial. Într-un orăşel patriarhal precum New Jersey, Paştele ar trebui să constituie un moment al purificării sufleteşti şi al împăcării cu lumea. Lucrurile stau cu totul altfel însă pentru Frank Bascombe. Scriitor ratat, în prezent cronicar sportiv şi liber-cugetător, Frank încearcă să depăşească tragedia morţii fiului său Ralph, urmată de un divorţ amar şi de o criză existenţială majoră.

Datorită noii sale meserii, el poate să studieze diverse tipologii umane şi încearcă să capteze emoţiile şi frământările fiecărui individ cu care intră în contact. Când revista la care lucrează îl trimite la Detroit să îi ia un interviu unui fost sportiv, acum imobilizat într-un scaun cu rotile, Frank îşi retrăieşte toate temerile şi melancolia de care credea că se eliberase se reinstalează. Lumea ameninţă din nou să se prăbuşească pentru el, în momentul în care actuala iubită decide să îl părăsească, soţia îi întoarce spatele, considerându-l un pericol pentru propriii săi copii, iar unul dintre prietenii lui se sinucide.

Ceea ce va afla Frank însă este că în viaţă orice drum înfundat poate să nu fie decât promisiunea unei noi speranţe.


Roman tradus în peste douăzeci de ţări, nominalizat la PEN/Faulkner Award în 1987 şi inclus în 2005 de revista Time pe lista celor mai bune o sută de romane ale lumii.

Richard Ford a reuşit să scrie o minunăţie de carte, un roman al melancoliei, cu o construcţie strălucită. (Newsday)

Pentru Richard Ford, Frank Bascombe nu este un personaj alegoric, abstract, ci o voce care s-a întors să-i murmure la ureche de trei ori, pentru fiecare roman al trilogiei, o voce în acelaşi timp melancolică şi blândă, feroce şi plină de umor. (Le Magazine Littéraire)

O carte năucitoare... o lectură memorabilă. (Observer)

În Cronicarul sportiv Richard Ford pune problema tradiţiei şi a importanţei ei, în maniera lui Faulkner din Absalom, Absalom sau Zgomotul şi furia. (The Guardian)

Un roman excelent scris, emoţionant şi original. (Evening Standard)

Cu o măiestrie unică, Richard Ford a creat un personaj pe care ni se pare că-l ştim dintotdeauna. Frank Bascombe şi-a câştigat fără îndoială locul alături de Harry Angstrom Rabbit, eroul lui John Updike, iar inteligenţa şi ironia sa îl fac inconfundabil. (The New York Times Book Review)




Fragment
Numele meu este Frank Bascombe. Sunt cronicar sportiv.

De paisprezece ani locuiesc aici, pe Hoving Road, la numărul 19, în Haddam, New Jersey, într-un imobil spaţios imitând arhitectura epocii tudoriene, pe care l-am cumpărat când o carte de povestiri scrise de mine s-a vândut pe mulţi bani unui producător de filme şi, aparent, ne-a oferit - soţiei, mie şi celor trei copii ai noştri, dintre care doi nu se născuseră încă - posibilitatea unei vieţi fericite.

Ce anume presupunea această viaţă fericită - cea la care mă aşteptam - nu vă pot explica acum prea clar, deşi n-aş putea spune că nu a fost astfel, doar că au intervenit multe de atunci. Bunăoară, nu mai sunt însurat cu X. Copilul pe care îl aveam, când a început totul, a murit, deşi au apărut alţi doi, aşa cum am menţionat, care trăiesc şi sunt minunaţi. Am scris jumătate dintr-un scurt roman, la puţin timp după ce ne-am mutat de la New York aici, ca apoi să-l pun într-un sertar, unde a rămas de atunci şi de unde presupun că nu îl voi mai scoate, doar dacă nu se va întâmpla ceva ce încă nu-mi pot imagina.

În urmă cu doisprezece ani, când aveam douăzeci şi şase de ani şi capul plin de iluzii, editorul unei reviste sportive din New York, o publicaţie elegantă, de care toată lumea a auzit, mi-a oferit postul de cronicar, datorită unui articol în regim de colaborare, scris de mine într-un stil care lui i-a plăcut. Şi, spre surprinderea mea şi a tuturor celorlalţi, am lăsat baltă romanul şi am acceptat.

Iar de atunci singura mea ocupaţie a fost slujba aceasta, cu excepţia concediilor şi a unei perioade de trei luni, după ce a murit fiul meu, când m-am gândit să încep o viaţă nouă şi m-am angajat ca profesor într-o mică şcoală privată din vestul statului Massachussetts, unde până la urmă nu m-a mai mulţumit nimic şi de unde abia am aşteptat să plec, ca să revin aici, în New Jersey, şi să scriu din nou cronici sportive.

N-am dus-o deloc rău în aceşti doisprezece ani şi lucrurile nu stau altfel nici astăzi. Din multe puncte de vedere, mi-a fost chiar foarte bine. Şi deşi odată cu vârsta tot mai multe lucruri mi se par înfricoşătoare şi mi-e tot mai limpede că nenorocirile există şi că ţi se pot întâmpla şi ţie oricând, prea puţine griji mă frământă totuşi sau mă împiedică să închid ochii noaptea. Nu mi-am pierdut încă încrederea în existenţa pasiunii şi a iubirii romantice. Şi nici nu mi-aş dori să schimb prea multe, dacă nu chiar nimic, în cazul în care ar trebui s-o iau de la început. Poate că n-aş mai divorţa. Iar fiul meu, Ralph Bascombe, n-ar mai muri. Dar cam la asta s-ar reduce totul, de fapt.

Dar poate că vă întrebaţi ce anume l-ar putea face pe un om cu o carieră literară promiţătoare - am avut parte de câteva recenzii favorabile - să renunţe la tot pentru a deveni cronicar sportiv? Bună întrebare. Deocamdată, vă spun doar atât: dacă se poate învăţa ceva din scrierea cronicilor sportive, şi există aici mult adevăr, la fel ca şi o sumedenie de minciuni, este că, dacă vrei ca viaţa ta să valoreze ceva, trebuie să fii pregătit ca mai devreme sau mai târziu să te confrunţi şi cu cel mai cumplit şi mai sfâşietor regret. Dar, în acelaşi timp, trebuie să faci în aşa fel încât să eviţi asta, dacă nu vrei să-ţi distrugi viaţa.

Eu cred că am reuşit să le fac pe amândouă. M-am confruntat cu regretul şi am învins. Am ocolit dezastrul. Şi sunt încă aici pentru a vă povesti despre asta.


*
Am sărit peste gardul de metal în cimitir, direct din spatele casei mele. Este ora cinci dimineaţa, în Vinerea Mare, 20 aprilie. Toate celelalte case din cartier sunt cufundate în umbră, iar eu o aştept pe fosta mea soţie. Astăzi e ziua de naştere a fiului meu Ralph. Ar fi împlinit treisprezece ani şi s-ar fi aflat în pragul bărbăţiei. În ultimii doi ani ne-am întâlnit aici devreme, la crăpatul zorilor, pentru a-i aduce omagiul nostru. Înainte de asta, veneam pur şi simplu împreună la mormânt, ca soţ şi soţie.

O ceaţă fantomatică se ridică din iarba cimitirului şi sus, în văzduhul apăsător, aud vâjâitul de aripi al gâştelor. O maşină de poliţie s-a strecurat pe poartă aproape fără zgomot, s-a oprit, a stins farurile şi m-a luat în colimator. Întunericul din maşină a fost întrerupt o clipă de flacăra unui chibrit şi am zărit atunci faţa poliţistului care se uita într-un blocnotes.

Din celălalt capăt al "cimitirului nou" o căprioară priveşte spre mine, cum stau şi aştept. Din când în când, coroidele galbene ale ochilor ei sclipesc în întuneric, îndreptate spre cimitirul vechi, unde copacii sunt mai mari şi unde trei semnatari ai Declaraţiei de Independenţă sunt îngropaţi nu departe de mormântul fiului meu.

Vecinii mei de alături, soţii Deffeyes, joacă tenis, strigându-şi scorul cu glasuri politicoase, abia şoptite, ca pentru această oră foarte matinală. "Scuze." "Mulţumesc." "Patruzeci-zero." Poc. Poc. Poc. "Avantaj pentru tine, dragă." "Da, îţi mulţumesc." "Serviciu, la tine." Poc. Poc. Le aud respiraţia nazală, aspră, şuierătoare, hârşâitul tălpilor. Au peste optzeci de ani şi nu mai simt nevoia să doarmă prea mult, aşa că sunt treji la cele mai neaşteptate ore. Şi-au montat nişte felinare opace cu bariu şi sulf, care să nu lumineze până în curtea mea, ca nu cumva să mă împiedice să dorm noaptea. Momentan nu prea avem multe de împărţit, eu nefiind invitat decât la puţine dintre cocteilurile organizate de ei sau de alţi vecini. Oamenii din oraş sunt încă de o politeţe distantă, iar eu îi consider nişte persoane de treabă, conservatoare şi cumsecade.

Am înţeles într-un târziu că nu e uşor să ai ca vecin un bărbat divorţat. Haosul pândeşte din el - contractul social viabil este periclitat de aspectul dubios al vieţii sale sexuale. Cei mai mulţi simt că trebuie să facă o alegere şi întotdeauna e mai simplu să aleagă nevasta, exact cum au procedat majoritatea vecinilor şi a prietenilor mei. Şi deşi pălăvrăgim peste alei, garduri vii şi capota maşinii personale în parcările băcăniilor, schimbând impresii despre starea scafelor şi a ţevilor de scurgere din casa fiecăruia sau opinii despre probabilitatea unei ierni timpurii, planificând câteodată improbabile vizite reciproce, nu mă întâlnesc cu ei aproape niciodată şi îmi văd liniştit de ale mele.

Astăzi, Vinerea Mare are o dublă semnificaţie pentru mine.

Când m-am trezit, în zori, era încă întuneric, iar inima îmi bătea nebuneşte şi am avut senzaţia că schimbarea pluteşte în aer, ca şi cum starea aceasta de visare impregnată de aşteptare, pe care o resimt de ceva vreme, m-ar fi părăsit pierzându-se în zorile reci şi tenebroase.

Astăzi plec la Detroit, pentru a începe un articol despre un fost fotbalist celebru, care locuieşte în Walled Lake, Michigan, şi trăieşte imobilizat într-un scaun cu rotile, din cauza unui accident suferit pe când făcea schi nautic, dar care a devenit un model şi un stimulent pentru coechipierii lui de altădată, fiind o adevărată pildă de curaj şi determinare, înscriindu-se la facultate, luându-şi diploma în ştiinţele comunicării, căsătorindu-se cu fizioterapeuta lui, o femeie de culoare, şi, în sfârşit, devenind capelanul onorific al fostei lui echipe. "Aportul unui om" va fi unghiul meu de abordare. Este genul de subiect care îmi place şi despre care mi se pare uşor de scris.

Speranţele şi emoţiile sunt totuşi mai mari ca de obicei, fiindcă o voi lua cu mine pe noua mea prietenă, Vicki Arcenault. S-a mutat doar de curând în New Jersey, din Dallas, dar sunt deja aproape sigur că m-am îndrăgostit de ea (ei încă nu i-am suflat nici o vorbă, de teamă să nu devină circumspectă). Acum două luni, când m-am tăiat la degetul mare de la mână în timp ce mă aflam în garaj ascuţind lama maşinii de tuns iarba, sora medicală Arcenault a fost cea care mi-a cusut rana, la Urgenţă, la Doctors Hospital, şi aşa a început totul. Studiile şi le-a făcut la Baylor, în Waco, iar aici a venit când căsnicia ei s-a dus de râpă. De fapt, părinţii ei locuiesc în Barnegat Pines, adică nu foarte departe, într-un cartier din apropierea oceanului, unde m-au programat să fiu exponatul principal la masa de Paşte - o garanţie pentru ei că fata lor a făcut o strămutare reuşită în nord-est,şi-a găsit un bărbat bun la suflet şi de nădejde, lăsând pentru totdeauna în urmă vremurile rele, ca şi pe soţul ei, Everett, cap-fioros.

Tatăl ei, Wade, este taxator la Ieşirea 9 de pe Autostradă şi sunt convins că nici nu încape vorbă să îi convină diferenţa de vârstă dintre noi. Vicki are treizeci de ani. Eu am treizeci şi opt. Nici el nu are mai mult de cincizeci şi ceva de ani. Dar trag nădejde că-l voi putea câştiga de partea mea şi sunt, totodată, extraordinar de nerăbdător, având în vedere situaţia dată. Vicki este o brunetă minionă, picantă şi încântătoare, cu linia pomeţilor delicată, un grosolan accent texan şi un prozaism în clipele de extaz, care îl poate face pe un bărbat ca mine să ţipe de dorinţă noaptea.

nu-şi închipuie careva că sfârşitul unei căsnicii îţi dă libertatea să te ţii într-o veselie după fuste şi să duci acea existenţă fascinantă de care n-ai avut parte înainte. Nimic mai departe de adevăr. Nimeni n-o poate ţine aşa pentru multă vreme.

Clubul Bărbaţilor Divorţaţi de aici din oraş, unde sunt şi eu membru, m-a ajutat să mă conving măcar de asta, dacă nu şi de altceva - nu prea obişnuim să discutăm despre femei când ne întâlnim şi ne simţim uşuraţi pentru simplul fapt că suntem noi între noi, bărbaţii singuri. Ceea ce desfacerea căsătoriei mi-a adus mie - şi celor mai mulţi dintre noi - a fost celibatul, împreună cu mai multă fidelitate decât voi fi avut eu vreodată, fără să existe totuşi persoana potrivită căreia să îi fii credincios sau să îi închini acest celibat. Doar un nesfârşit moment gol.

Deşi fiecare om ar trebui să trăiască în singurătate la un moment dat în viaţa lui. Nu ca atunci când eşti puştan, în vacanţele de vară sau într-un dormitor de o persoană din internatul vreunei şcoli împuţite. Ci la maturitate. Atunci să fii singur. Poate fi foarte bine. Ajungi până la urmă să te concentrezi mai mult asupra ta, cum fac cei mai buni dintre sportivi, ceea ce contează enorm. (Un baschetbalist care efectuează săritura de aruncare la coş devine, pur şi simplu, personificarea dorinţei ca mingea să intre în gaură.) În orice caz, nu e puţin lucru să fii autorul unui act de curaj şi nici nu se presupune că ar fi. Îmi fac munca, şi o fac bine, aşteptându-mă şi sperând la tot ceea ce poate fi mai bun, fără să am nici cea mai mică idee despre ce anume ar putea fi vorba. Şi uite-aşa te trezeşti cu o bucăţică bună, gen sora Arcenault, pe post de dar al divinităţii.

Sunt câteva luni de când n-am mai fost într-o deplasare, iar revista mi-a găsit o mulţime de lucruri de făcut la New York. Alan, jigodia aia de avocat al lui X, a afirmat în instanţă că frecventele mele călătorii au fost cauza problemelor dintre noi, în special după ce a murit Ralph; şi, cu toate că lucrul acesta nu este, tehnic vorbind, adevărat - a fost un motiv judiciar tipic, pe care l-am născocit împreună, X şi cu mine -, este adevărat că mie mi-au plăcut întotdeauna călătoriile inerente slujbei mele. Vicki nu a cunoscut decât două peisaje în toată viaţa ei: preriile monotone şi lugubre din jurul Dallasului şi New Jersey-ul - o stranie irealitate în ziua de azi. Dar îi voi arăta în curând cum este în Vestul Mijlociu al ţării, unde normalitatea de pe timpuri pluteşte material în văzduhul umed şi unde întâmplarea face să fi urmat şi eu facultatea.

Este adevărat că în mare parte munca mea de cronicar sportiv este probabil exact cum v-o imaginaţi: zboruri cu avionul, sosiri şi plecări de pe aeroporturi, camere preluate şi predate în hoteluri centrale, ore de aşteptare pe coridoare şi în vestiare, maşini închiriate, conflicte cu portari urâcioşi. Seri lungi cu băutură în baruri necunoscute, deşteptarea întotdeauna înainte de revărsatul zorilor, aşa cum am făcut şi în această dimineaţă, încercând să pun lucrurile cap la cap. Dar există, de asemenea, o certitudine în toate astea, de care nu prea mi-ar conveni deloc să mă lipsesc. Ajungi de încă foarte devreme să-ţi dai seama că nimic nu te poate face să scapi de tine însuţi. Dar în aceste oraşe anonime şi complet banale ale naţiunii - intră aici Milwaukee, St. Louis, Seattle, Detroit, ba chiar şi New Jersey - se poate întâmpla oricând ceva frumos şi nesperat. O femeie pe care am cunoscut-o la facultatea unde am predat o scurtă vreme mi-a spus odată că am avut prea multe opţiuni, că nu mă mâna de la spate nici o nevoie stringentă. Dar asta nu e decât o iluzie şi propria ei greşeală. Cu toţii avem nevoie de opţiuni. Iar când mă plimb prin urzeala de cărămizi şi beton a acestor oraşe americane, exact asta văd. Opţiuni cât cuprinde.

Lucruri despre care nu ştiu încă nimic, dar care m-ar putea încânta sunt aici, probabil aşteptându-mă. Şi chiar dacă n-ar fi aşa. Euforia sosirii într-un loc nou. Lumina specială dintr-un restaurant care te încântă în mod deosebit. Un şofer de taxi, cu o poveste de viaţă interesantă. Vocea dezinvoltă, melodioasă 12 a unei femei pe care nu o cunoşti, dar pe care ai posibilitatea să o asculţi într-un bar în care nu ai mai fost niciodată, într-un moment când altminteri ai fi fost singur. Toate aceste lucruri te aşteaptă. Şi ce ar putea fi mai bine? Mai misterios? Ce ţi-ai putea dori mai mult? Nimic. Absolut nimic.

Felinarele cu bariu şi sulf se sting pe terenul de tenis al familiei Deffeyes. Cu glasul ei domol şi răbdător, Delia Deffeyes începe să îl liniştească tot în şoaptă pe soţul ei, Caspar, că a jucat bine, în timp ce păşesc amândoi spre casa lor cufundată în penumbră, îmbrăcaţi în echipamentul alb, bine călcat.

Cerul seamănă cu un ochi lăptos şi, deşi e primăvară şi se apropie Paştele, zorile au ceva iernatic, ca şi cum o pâclă înaltă învăluie stelele dimineţii estompându-le lumina. Luna nu se zăreşte nicăieri.

Poliţistul, considerând probabil că a văzut destul, iese agale cu maşina pe poarta cimitirului, pierzându-se pe străzile liniştite. Aud plesnetul sec al unui ziar pe trotuar. Undeva departe desluşesc zgomotul trenului care face naveta de aici la New York, oprind acum, cu clinchet de clopot, în staţia noastră - un sunet întotdeauna mângâietor.

Automobilul lui X, un Chevrolet Citation cafeniu, opreşte la lumina intermitentă a semaforului roşu de pe Constitution Street, vizavi de noua bibliotecă, apoi înaintează încet de-a lungul gardului cimitirului pe Plum Road, cu faza lungă aprinsă.

Căprioara a dispărut. Pornesc în întimpinarea ei.

X este prototipul fetei de modă veche din Michigan. S-a născut în Birmingham iar eu am cunoscut-o în Ann Arbor.

Tatăl ei, Henry, cel mai renumit liberal din generaţia lui şi susţinător al lui Soapy Williams, deţine şi acum o uzină care ştanţează garnituri de cauciuc pentru o maşinărie uriaşă care ştanţează apărătoare de noroi pentru automobile, deşi acum este republican şi bogat ca un nabab. Mama ei, Irma, locuieşte în Mission Viejo, iar cei doi părinţi sunt divorţaţi, deşi maică-sa continuă să-mi scrie cu regularitate şi crede că eu şi X ne vom împăca până la urmă, lucru la fel de posibil ca oricare altul pe lumea asta.

X ar fi putut opta să se mute înapoi în Michigan, dacă voia, unde ar fi avut posibilitatea să-şi cumpere un apartament sau o casă în stil ranch ori chiar să locuiască pe domeniul tatălui ei. Am discutat despre asta la divorţ, iar eu nu am avut nimic de obiectat. Dar ea e o persoană prea independentă şi prea mândră ca să se fi mutat înapoi acasă acum. În plus, crede cu tărie în ideea de familie şi nu vrea să-i îndepărteze pe Paul şi Clarissa de mine, iar eu mă bucur că a reuşit, cu atâta succes, să se acomodeze cu noua ei existenţă. Uneori nu devenim cu adevărat adulţi decât după ce suferim o pierdere înfiorătoare şi viaţa ne prinde cumva din urmă, ne copleşeşte, se rostogoleşte peste noi ca un val şi totul merge înainte.

După divorţ, X şi-a cumpărat o casă în Haddam, într-un cartier mai puţin scump, dar cu potenţial mare, supranumit de către localnici "The Presidents", şi s-a angajat ca instructor la clubul de golf Cranbury Hills C.C. În facultate a fost unul dintre căpitanii echipei Lady Wolverines, iar în ultima vreme a început să participe la câteva competiţii de golf locale, mai ales că acum şi-a perfecţionat loviturile scurte, reuşind chiar să se claseze pe un loc fruntaş în turneul de vara trecută. Cred că a tânjit toată viaţa să încerce ceva de genul ăsta, şi uite că divorţul i-a oferit şansa.

Cum a fost viaţa noastră împreună? Aproape că nu-mi mai aduc aminte. Deşi îmi amintesc viaţa, intervalul de timp pe care l-a ocupat. Şi îmi amintesc cu drag.

Presupun că viaţa noastră a fost una tipică, vorba poetului.

X era nevastă şi făcea copii, citea cărţi, juca golf şi avea prietene, în timp ce eu scriam despre sport şi mergeam de colo-colo, adunând informaţii pentru articolele mele, întorcându-mă acasă pentru a le redacta, tândălind prin casă zile la rândul îmbrăcat cu nişte haine ponosite, luând, uneori, trenul spre New York şi înapoi. X părea să aibă cea mai fericită atitudine posibilă faţă de slujba mea de cronicar sportiv. Credea că e ceva minunat sau cel puţin aşa susţinea că ar crede, şi părea fericită. Îşi imagina că se măritase cu un tânăr gen Sherwood Anderson, care ar fi avut şansa unei cariere în cinematografie, dar n-a deranjat-o că lucrurile au stat cu totul altfel, iar pe mine nici atât. Plecam în vacanţe împreună cu cei trei copii ai noştri. La Cape Cod (sau cum spunea Ralph, Cape God), la Searsport, în Maine, la Yellowstone, să vedem câmpurile de luptă din războiul civil de la Antietam şi Bull Run. Plăteam facturi, făceam cumpărături, mergeam la filme, cumpăram maşini, aparate foto, asigurări, plecam în excursii unde ne găteam singuri, ne duceam la cocteiluri, mergeam la şedinţele cu părinţii şi ne iubeam unul pe celălalt, duios şi precaut ca doi adulţi. Eu priveam afară pe fereastra mea, stăteam în curtea mea la asfinţit, cu un sentiment de satisfacţie şi împlinire, îmi curăţam streşinile casei, verificam starea ţiglelor, făceam faţă furtunilor, puneam îngrăşăminte cu regularitate, îmi compuneam un aer imparţial, vorbeam cu vecinii cu o voce plină de interes - viaţa normală şi nespectaculoasă pe care o avem cu toţii.

Cu toate astea, spre sfârşitul căsniciei noastre am ajuns să mă pierd într-un soi de visare. Uneori, mi se întâmpla să mă trezesc din somn dimineaţa şi să o văd pe X lungită lângă mine, respirând regulat, dar să nu o recunosc! Nu ştiam nici măcar în ce oraş mă aflam sau câţi ani aveam, sau ce fel de existenţă trăiam, atât de cufundat eram în starea aceea ciudată de visare.

Stăteam întins acolo şi mă străduiam din răsputeri să prelungesc necunoaşterea, să păstrez senzaţia aceea plăcută de ridicare-în-zbor-sfidând-azimutul-şi-înclinaţia pe care m-am învăţat să o savurez atâta vreme cât dura, în vreme ce prin minte mi se perindau vreo douăzeci de posibilităţi despre cine aş fi putut fi, unde m-aş fi putut afla şi ce tocmai mi se întâmpla.

Până ce înţelegeam dintr-odată totul şi mă cuprindea un sentiment de - ce? Mare pierdere, cred că aţi fi tentaţi să spuneţi, deşi la ce anume se referea pierderea nu ştiu. Fiul meu murise, dar nu sunt dispus să cred că aceasta era cauza sau că vreun lucru poate fi vreodată cauza unică a altuia. Ştiu că poţi trăi într-un vis nesfârşit de-a lungul unei existenţe minunate altminteri, fără să te trezeşti vreodată, şi asta era cât pe-aci să fac şi eu. Cred că de-acum am trecut de faza asta şi aproape am lăsat în urmă starea de visare, deşi X şi cu mine împărtăşim o tristeţe definitivă pentru faptul că mariajul nostru s-a terminat, o tristeţe care nu întristează. E cam ceea ce simţi la o reuniune cu foştii colegi de liceu când auzi un cântec de odinioară pe care îţi plăcea să-l asculţi noaptea târziu, doar că eşti complet singur.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

ARHIVA RUBRICII

Sageata Povestiri de iarnă, Karen Blixen, traducere de Ioana A. Manolescu (5.0/5 - 1 vot)
Sageata Laur, Evgheni Volodazkin, traducere de Adriana Liciu (5.0/5 - 6 voturi)
Sageata Ţara vinului, Mo Yan, traducere de Luminiţa Rodica Bălan (5.0/5 - 3 voturi)
Sageata Confidentul, Hélène Grémillon, traducere de Mariana Piroteală (5.0/5 - 4 voturi)
Sageata O vară ce nu mai apune, Radu Sergiu Ruba (5.0/5 - 3 voturi)
Sageata Toate articolele din această rubrică


RUBRICILE CATEGORIEI

Sageata Fragmentarium
Sageata Cronici de atelier
Sageata Semnal editorial
Sageata Generaţia Polirom


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer