E o sâmbătă după-amiază, pe final de aprilie, iar prin ferestrele largi care luminează biroul Agenţiei de Vise se văd acoperişurile blocurilor de peste drum. E un loc plăcut, la etajul 5 al unei clădiri vechi de birouri, aproape de centrul Bucureştiului. E o încăpere aerisită, fără prea mult mobilier. Doar două mese, câteva scaune, un dulap şi nişte rafturi. Din tavan coboară trei abajururi mari, din bambus, iar pe masa ce domină jumătatea stângă a încăperii sunt aşezate trei coşuleţe. În primul e un amestec de petale uscate, în cel de-al doilea nişte mere, iar al treilea e plin cu pietre rotunde şi albe. Un spaţiu în care să poţi lucra relaxat. Dacă e nevoie, chiar şi într-o zi de sâmbătă când cerul e senin şi vântul adie uşor.
E ora două. Cu treizeci de minute în urmă bătusem la uşa maronie a Agenţiei de Vise pentru a mă întâlni cu Tudor Chirilă. Mi-a deschis Paula, o fată de 21 de ani, înaltă, cu părul şaten şi accent bănăţean: "Tudor nu a venit încă, dar îl poţi aştepta aici cu noi". "Noi", adică Paula şi Carina, studente în anul III la Comunicare, în Timişoara. Amândouă lucrează în echipa lui Chirilă din octombrie, de când cineva din preajma lui a găsit pe blogul Paulei proiectul cu care fetele s-au înscris într-un program de training online al agenţiei de publicitate McCann. Una dintre probe le cerea să propună o campanie de promovare a mersului la biserică în rândul tinerilor cu vârste între 18 şi 25 de ani. Fetele au imaginat o campanie amuzantă, prin care speculau modul în care tinerii îşi amintesc brusc de Dumnezeu în preajma examenelor. Chirilă le-a contactat şi le-a propus să intre în echipa lui. L-au refuzat, distanţa era prea mare. Nu a renunţat, le-a povestit câte ceva despre proiectele în care ar fi vrut să le implice, le-a promis că vor avea ce învăţa, le-a dat timp să se gândească mai bine. Le-a convins. Nu s-au mutat în Bucureşti, dar vin de fiecare dată când are nevoie de ele. Azi, spre exemplu, trebuie să îl ajute să găsească idei pentru spotul de promovare a concertului de pe 6 iunie 2008, concert de lansare a ultimului album Vama.
Amândouă stau în faţa câte unui laptop şi urmăresc pe YouTube spoturile cu care, de obicei, se promovează asemenea concerte. Se opresc doar cât să îmi răspundă la întrebările cu care încerc să rup tăcerea şi să îmi ocup timpul în aşteptarea lui Chirilă. "Cum ţi se pare Tudor?", o întreb pe Carina, o fată cu părul castaniu, puţin mai scundă decât Paula. Oftează scurt şi aruncă o privire în tavan. "Un tip creativ şi foarte complex. Are foarte multe idei faine. Poate prea multe. Se implică într-o mulţime de chestii. Prea multe."
Într-adevăr, Chirilă e implicat într-o mulţime de chestii, iar eu l-am prins în cea mai ocupată perioadă din ultima vreme. Marţi dimineaţă, cu patru zile în urmă, se întorcea de la Budapesta cu varianta finală a albumului. Marţi seară, Vama a cântat într-un club din Bucureşti. Joi, la fel. Luni va avea loc şedinţa foto pentru coperta albumului. Marţi, ar trebui să înceapă primele filmări pentru clip. Apoi, multiplicarea primelor zece mii de copii ale albumului. Apoi, stabilirea scenografiei pentru concert. Apoi, Paştele. Pe 10 mai 2008 ar trebui să înceapă campania de promovare, iar până atunci trebuie să fie gata media plan-ul şi toate contractele cu sponsorii. Pe 6 iunie 2008, concertul. Pe deasupra va trebui să-şi rupă câteva zeci de ore din program pentru filmarea unui scurtmetraj în care joacă personajul principal.
Chirilă are multe laturi, fiecare responsabilă pentru faima lui. A fost solistul formaţiei Vama Veche. E actor. Acum cântă în Vama. E fiul Iarinei Demian, cunoscută actriţă şi regizoare de teatru, şi al lui Ioan Chirilă, unul dintre cei mai buni cronicari sportivi pe care i-a avut România. De doi ani are o relaţie cu vedeta de televiziune Andreea Raicu. Tabloidele scriu despre el. Are blog. Spune poveşti despre iubire şi lumea ţine morţiş să creadă că e vorba despre el. Şi indiferent în care din aceste ipostaze îl împachetezi, Tudor Chirilă e un produs care vinde.
De pe coridor se aud câţiva paşi, după care uşa se deschide cu un scârţâit uşor şi Chirilă intră în birou. Aruncă o privire prin încăpere, mă vede, şi apoi le întreabă pe fete: "Ce faceţi? Cum merge?". E încălţat cu o pereche de converşi albastru deschis şi e îmbrăcat lejer, într-o pereche de blugi şi o bluză liliachie, iar pe cap are o şapcă neagră. Pe umărul stâng ţine cureaua unei serviete din piele, singura trădare a look-ului de adolescent. Face câţiva paşi spre masa lângă care stau, către un scaun pe care îşi lasă servieta. Mă ridic, sunt chiar în stânga lui, la nici un pas de locul unde s-a oprit. Aştept să îl salut şi să scap de stânjeneala momentului de început. Cumva, de la înălţimea lui de 1,90, reuşeşte să îmi evite privirea. Mă ignoră. Secundele trec şi, în cele din urmă, îmi strânge scurt mâna deja întinsă şi mă priveşte cu ochii lui verzi. O privire pe care nu reuşesc să o înţeleg, dar care mă face să mă simt vinovat pentru toate articolele despre el şi Andreea Raicu pe care le-am citit în ultimele zile.
Îşi dă jos şapca, ia un măr din coşul de pe masă şi, frecându-l în palme, păşeşte spre mijlocul încăperii. "V-aţi uitat la clipul ăla de la Coldplay?"
***
Cu patru zile în urmă, când s-a îndreptat spre scena de pe care trebuia să cânte unei discoteci pline de studenţi, Chirilă a trecut prin mulţime fără să se grăbească. Concertul avea loc la sfârşitul unui bal mascat organizat pentru studenţii de la Medicină şi de la Construcţii în clubul bucureştean Maxx. Era trecut de 11 seara, discoteca era inundată de muzică house şi aerul era un amestec de fum de ţigară, parfum şi sudoare. Tinerii, îmbrăcaţi în tot felul de costume improvizate sau cu feţele acoperite de măşti colorate, aşteptau. Expresia feţei lui Chirilă, o mască distantă, a rămas neschimbată pe tot drumul spre scenă. Nu a zâmbit către nimeni, nu a salutat pe nimeni, nu a vorbit cu nimeni.Despre Chirilă se spun multe, cel mai adesea că e arogant.
"Poate e de la expresia feţei", spune el. "Poate dintr-un soi de timiditate pe care o am în primă fază, în relaţiile cu oamenii. Eu nu sunt un tip foarte sociabil, deşi aşa sunt pe scenă, dar acolo lucrurile sunt diferite. Poate că un soi de timiditate naşte, de fapt, un soi de agresivitate, care agresivitate, nefiind foarte mare, se poate transforma într-un soi de aroganţă. Dar arogant în profunzime nu cred că am fost vreodată."
Muzica house încă duduia în boxe atunci când instrumentele celor de la Vama au scos primele sunete. Apoi muzica s-a oprit şi vocea lui Chirilă s-a auzit de peste tot. Masca distantă i se topise, de parcă nu avusese decât scopul de a-l conserva pentru ceea ce urma să se întâmple. A început să cânte Alt oraş cu o voce nervoasă. "Nu te-ai săturat de oraşul ăsta care ne mănâncă nervii şi ce-a mai rămas din suflete? Mitocani care aruncă orice din maşină de parc-ar vrea să scadă-n greutate!!!" Recita versurile aproape ţipând, ca şi cum ar fi jucat un personaj aflat în punctul culminant al unei piese despre păcatele urbane. "Promoţii la măsline, la farduri, la toxine, promoţie la credinţă. Nevastă-ta-i cu altul, n-ai timp de asta acum, te concentrezi la trafic şi te droghezi cu fum." Clapele, toba, chitara şi bassul se lăsau acoperite de vocea lui ca muzica de pe fundalul unui număr de vodevil.
E mult teatru în muzica pe care o cântă Chirilă. Sunt piese cu personaje, piese cu dialog, piese cu poveşti. ("E o preocupare de-a mea. Cred că suntem inutili în afara poveştii.") Poveşti precum Am să mă întorc bărbat - piesă lansată în '97, pe primul disc lansat de Vama Veche, Nu am chef azi, şi care până în 2002 a fost dezvoltată într-un întreg album, cel mai complex, dacă nu chiar cel mai bun disc al trupei. "E o poveste simplă, un băiat se duce în armată, vine plutonierul, sunt două personaje complet diferite. Pac! Se ciocnesc. Fata de la Bucureşti care l-a lăsat, durere. Apoi curva care înseamnă iubire. După care dezumanizare. După care glonţ în cap. După care epilog. Aproape reţetă, nu?" Pus în scenă, albumul Am să mă întorc bărbat a devenit prima operă rock din muzica românească.
Când Chirilă a terminat Alt oraş şi s-au auzit primele acorduri din melodia 18 ani, un cor de ţipete s-a ridicat deasupra sălii. Când Chirilă a început să cânte ("Am doar optişpe ani..."), corul a început să cânte cu el ("Sunt nebun, iubesc şi nu am bani"). Încet, încet grupul de câteva zeci de fane din apropierea scenei a molipsit şi restul publicului, care a început să-i fure refrenul lui Chirilă. Tineri, majoritatea până în 20 de ani, care au schimbat nu demult liceul pe facultate, ţipau din răsputeri şi îşi ridicau mâinile deasupra capului în ritmul melodiei pe care o auziseră la toate majoratele la care au fost vreodată.
Chirilă, chiar dacă e mai în vârstă decât publicul care îi ascultă muzica, are încă imaginea unui adolescent întârziat. "E reală", spune el. "Nu m-am despărţit, sau mă despart greu, de perioada asta. N-am îmbrăţişat acel tip de responsabilităţi, nu sunt viciat de preocupările de peste 30 de ani. Casă pe pământ, garaj cu telecomandă, două maşini, lucrurile pe care le criticam în La radio." Se bucură că vârsta medie a celor care vin la concerte este scăzută, dar în acelaşi timp vrea să creadă că mesajul pieselor cântate de Vama nu şi-a pierdut din profunzime şi nu i-a pierdut pe cei mai în vârstă. "Până la urmă, eu trebuie să comunic arta mea oamenilor. Asta mă ajută să evoluez în planul meu personal. Şi dacă interacţiunea cu cei care nu au abdicat încă de la un anumit tip de trăire mă ajută, atunci cu ei comunic."
La jumătatea concertului Chirilă a strigat în microfon "Bună seara, Bucharest! Bună seara, Budapest!". Râdea şi privea energizat spre public. A zâmbit apoi satisfăcut în spate, spre Raul şi Clopo, apoi în stânga şi în dreapta spre Dan şi Eugen. "Dimineaţă ne-am întors din Budapesta. Am terminat discul. E gata. Îl avem acasă." Printre aplauzele publicului, Chirilă a început să cânte, lălăit, rolul şoferului beat din Nu ne mai trageţi pe dreapta. La refren, publicul l-a urmat pe Chirilă în rugăminţile sale frenetice către poliţistul imaginar: "Domnu' poliţist, m-am turmentat, m-am turmentat!
Ştiu că e păcat, dar mi s-a'ntâmplat!".
***
Chirilă e în faţa unei ferestre şi priveşte undeva dincolo de acoperişurile blocurilor din faţa Agenţiei de Vise - parte agenţie de publicitate, parte centru de comandă pentru toate proiectele în care este implicat. A trecut mai bine de jumătate de oră de când au început să discute şi nici o idee nu pare să-l mulţumească. "Când nu îţi vine nici o idee bună înseamnă că nu îţi cunoşti suficient de bine produsul", spune în timp ce se joacă , absent, cu mărul. Se întoarce şi se apropie de Paula care tocmai pornise un nou clip pe YouTube. Green Day. Îl urmăreşte până la final, după care dă uşor din cap: "Nu, trebuie să pornim invers". Începe să se plimbe prin birou, privind spre podea şi trecând mărul dintr-o mână într-alta. "Ce le dăm noi?" Podeaua scârţâie sub fiecare pas pe care îl face, iar mărul îi atinge palmele cu plesnituri scurte. "Le dăm un nou disc. Un nou sound." Trosc! "Pentru mine e un nou disc, nu primul disc." Trosc! "Mi se pare aiurea să-i zic disc de debut!" Trosc! Trosc! "Cântăm de 15 ani! Muzica nu poţi să o..." Se opreşte în mijlocul frazei şi se aşază pe scaunul de lângă Paula. Îl privesc cum muşcă nervos din măr. Nu poţi "să o ce", Chirilă? Să o uiţi? Să o furi? Să fii obligat să o ştergi cu buretele ca şi cum n-ai fi cântat-o niciodată?Chirilă a povestit de multe ori cum a început totul. A fost noroc, conjunctură, soartă, spune-i cum vrei. Chiar el, după atâţia ani, recunoaşte că nu oricine are parte de şansa pe care el a avut-o atunci. Şansa a fost să-l cunoască în '96 pe Liviu Mănescu. ("Era un personaj foarte puternic, avea o gândire liberă. Când l-am întâlnit am stat de vorbă o noapte întreagă, la Lăptărie, despre Eliade, despre o grămadă de lucruri.") Liviu i-a povestit atunci despre dorinţa de a porni o formaţie împreună cu pianistul Traian Bălănescu. Chirilă luase ceva lecţii de chitară, îi plăcea muzica, dar nu şi ce se cânta atunci pe la televizor. Era rebel. Aşa că a început să cânte împreună cu ei. La început, la clarinet. Clarinetul nu prea i se potrivea, aşa că i-au spus să cânte cu vocea. A fost mult mai bine şi aşa a rămas. A reuşit să îl convingă pe Dan Vasiliu, directorul de atunci al Teatrului de Comedie, să le permită să folosească sala teatrului pentru repetiţii. Au repetat trei săptămâni, timp în care s-au certat, s-au despărţit şi au compus primele piese.
"Ei nu voiau să iasă la public în primă fază", îşi aminteşte el. "Mie mi se părea ciudat să nu-ţi doreşti să ieşi, şi până la urmă am ieşit cu toţii la public şi a fost super bine. În Lăptărie, cinci piese prima dată. Şi aşa a început aventura."
O aventură care a însemnat patru albume, cel puţin cinci hituri şi sute de concerte, şi care s-a terminat, după zece ani, în acelaşi loc în care a început. Lăptăria lui Enache. Acolo, pe 5 septembrie 2006, la nici trei luni de la lansarea celui de al patrulea album, Chirilă a anunţat într-o conferinţă de presă că "Vama Veche nu mai există". Împreună cu chitaristul formaţiei, Eugen Caminschi, şi cu Raul Kusak, clăparul care colabora cu ei în concerte, a format Vama. Ceilalţi membri, basistul Liviu Mănescu, toboşarul Răzvan "Lapi" Lupu şi pianistul Traian Bălănescu, au înfiinţat Trupa Veche. În concerte, pe lângă melodiile noi, Vama a continuat să cânte piesele compuse în perioada Vama Veche. Foştii membri ai formaţiei l-au dat în judecată pe Chirilă ca să-l împiedice să mai cânte vechile hituri, iar în decembrie 2007 Tribunalul Bucureşti a hotărât că Vama nu mai poate cânta melodii din perioada Vama Veche.
Nu a fost o decizie definitivă. Chirilă, autorul versurilor pentru majoritatea melodiilor Vama Veche, a contestat sentinţa şi, până la decizia definitivă a Curţii de Apel, Nu am chef azi încă se mai poate auzi în concerte. Tudor Chirilă încă mai poate spune "ne vedem joi".
În faţa mea, aşezat pe scaun, Chirilă tace. Muşcă iar din măr şi mestecă plescăind uşor. Priveşte câteva clipe în monitorul Paulei după care, cu mărul pe jumătate mâncat în mâna dreaptă, începe să gesticuleze: "Putem să facem o chestie dementă. Să filmăm o mie de oameni. Poze, una după alta, tuff!-tuff!-tuff!, apar pe ecran. Ce au toţi oamenii ăştia în comun? Pe 6 iunie vor fi la concertul Vama la Arenele Romane".
Tăcere. Cele două fete îl privesc, fără să spună nimic. Eu îmi fac de lucru cu pixul în carnet. Nu e o idee bună, dar nu e treaba mea să-i spun asta. O ştie şi el. Se ridică din scaun, râde şi scapă cu o replică livrată în engleză. "At least I came up with something!" Începe iar să facă paşi prin birou. "Marţi trebuie să filmăm, deci avem trei zile." Parchetul scârţâie. "Trebuie să integrăm şi spotul radio. Să avem unitate." Încet, şirul ideilor alunecă dincolo de cea pe care o caută şi începe să planifice paşii următori. Începe o discuţie despre conceptul grafic al albumului, despre pozele pe care le vor folosi, despre povestea din spatele fiecărei piese şi echivalentul ei vizual. Timp de zece minute priveşte fotografiile pe care le-a primit de la cei care îi citesc blogul şi cărora le ceruse poze pentru ilustraţia albumului. Caută în fiecare ceva care să aibă legătură cu mesajul noilor melodii. E atent doar la asta, absorbit de ecran. Într-un fel, fotografiile pe care le priveşte îl aduc mai aproape de ideile pe care le avea atunci când scria versurile, când tot angrenajul de marketing încă nu începuse să se mişte, când el nu era obligat să coordoneze, să negocieze, să promoveze.
"Fucking shit! Iar am deviat. Hai, că avem treabă cu spotul!" Se ridică din faţa calculatorului şi începe să se plimbe iar prin birou şi, cu o voce uşor îngroşată ca de crainic, începe să repete: "Vama. Un nou album. Unşpe piese noi. Unşpe piese noi. Vama. Arenele Romane. Şase iunie. Be there!".
Se opreşte brusc şi întreabă: "Să-i folosim pe ăştia mici?".
"Pe cine?", întreabă Paula.
"Pe Henry şi pe Wannabe. Ar merge, i-am promovat, sunt cunoscuţi."
Henry şi Wannabe sunt personajele videoclipului Pe sârmă, un videoclip animat pe care Vama l-a lansat în martie, printr-o campanie intensă de promovare pe internet şi pe televiziuni. Timp de câteva zile Chirilă, singur sau alături de colegii săi, a făcut turul televiziunilor şi a vorbit despre mesajul piesei. Despre cum iubirea a ajuns să fie un efort de echilibristică într-o societate sufocată de viteza tehnologiei. Aproape de fiecare dată a fost întrebat dacă nu cumva cuplul Henry-Wannabe e de fapt cuplul Chirilă-Raicu.
Chirilă pune mâna pe telefon şi se îndreaptă spre uşă. "Asta e o idee. Depinde de cât de repede se poate face animaţia." Iese din birou şi timp de câteva minute vocea sa se aude de dincolo de uşă. "...Listă cu toţi partenerii media... o medie de 7-8 spoturi pe zi... spot obişnuit, între 30 şi 45 de secunde... primesc exclusivităţi, prezenţe în emisiuni, interviuri."
Intră înapoi în birou şi se îndreaptă spre biroul Carinei. "Deci?" După ce îl priveşte puţin nedumerită, Carina îi răspunde: "Ne gândeam cum să-i integrăm pe Henry şi Wannabe în spot".
"Hai să căutăm şi alte direcţii. Asta depinde foarte mult şi de producţie." Începe iar să se plimbe încolo şi încoace prin încăpere, căutând ceva în telefon. "Oricum trebuie să începem să punem nişte deadline-uri. Pentru spotul video deadline-ul final cam 5 mai ar trebui să fie." Se opreşte iar, atent la conversaţia de la telefon. Cel cu care vorbeşte primeşte indicaţii pentru ziua de marţi: sala de repetiţii, filmare, ambianţe, lavaliere.
"Mă gândeam dacă n-am putea să filmăm grupuri de oameni care să cânte melodii Vama", îi spune Carina imediat după ce termină. "În ideea că se pregătesc de concert." Chirilă nu e convins. "Cred că s-a mai făcut." Se opreşte puţin.
"Băăăăi, licee!" Carina continuă să-i argumenteze ideea, dar Chirilă nu pare că mai e atent. Se aşază pe un scaun şi tace câteva secunde. "N-ar fi tare să mergem în vreo zece licee să promovăm concertul? Mergem pur şi simplu să vorbim cu ei."
"Asta cum o vezi? În cadrul campaniei?", întreabă Carina.
"Nu, e în afară", îi răspunde Chirilă încă pe gânduri. "Cred că între ei funcţionează word of mouth şi prezenţa ta acolo e cel mai tare lucru. Pentru că, gândeşte-te, te duci într-un liceu, care nu se uită poate pe Realitatea, pe Guerrilla, pe ce mai e. E foarte greu, dar, dacă faci asta, se duce vorba între ei. Şi un liceu are o mie de elevi. Dacă tu ai convins 1 la sută, ai zece elevi. Din zece licee, faci o sută de plătitori. Asta la limita limitelor. Dacă vorbim de 10 la sută, în zece licee, asta înseamnă o mie. O mie de oameni la zece euro biletul înseamnă zece mii de euro. Începi deja să îţi acoperi nişte costuri bune din producţie."
Chirilă a fost forţat să înveţe să gândească aşa. Cei de la Coldplay, după ce îşi termină albumele şi ies din studio, nu îşi mai bat capul cu promovarea lor. În România, pentru ca Vama să-şi lanseze albumul, Chirilă trebuie să fie producător, să fie manager de proiect, să facă strategii de marketing, să găsească sponsori. Albumul pe care îl lansează acum nu e primul pentru care face asta. La fel s-a lansat şi Fericire în rate, ultimul album Vama Veche. "Asta e singura soluţie, pentru că un om pe piaţă, care să facă lucrurile de la A la Z, să înţeleagă un concept şi să-l implementeze, nu există", spune el. "Nu e un produs pe care publicitarii să-l înţeleagă şi să-l promoveze. Acolo se lucrează mult cu nişte şabloane. Dacă mie îmi e greu să îmi înţeleg produsul complet - sună nebuneşte, dar uneori se întâmplă -, nu mă pot duce la oricine şi să îi cer să mi-l vândă. Asta e diferenţa, muzica se vinde altfel."
Şedinţa e pe sfârşite. "Încă cinci minute să îmi scriu şi eu post-ul pe ziua de azi", spune Chirilă şi se aşază la calculatorul Carinei. Scrie pe blog despre sistemul de sănătate şi despre ce a văzut în urmă cu o săptămână la spitalul Bagdasar: "Printr-o sală de aşteptare, în care se aflau bolnavi împreună cu rudele lor, traversa liniştit un muncitor cu o roabă. În spatele lui un infirmier împingea un căruţ... De ce să renovezi un spital cu bolnavii în el? Din când în când, percuţia infernală a bormaşinilor şubrezea nervii celor aflaţi pe culoare, în paturi sau pe holuri". Cu câteva zile în urmă a scris despre o mică epifanie pe care a avut-o privind norii dansând. Un singur comentariu, din cele 19 pe care le-a primit, vorbea despre banalitatea norilor şi fizica moleculelor de apă, restul i-au acceptat convenţia. Cu unul dintre cele mai accesate bloguri româneşti (tudorchirila.blogspot.com), Chirilă e probabil singurul bărbat din România care poate scăpa basma curată când vorbeşte oamenilor despre nori.
"Gata, plec la repetiţie", spune Chirilă şi se ridică din faţa calculatorului. Se uită spre mine, nici o urmă din ostilitatea cu care mi s-a părut că m-a privit la început. E relaxat. "Tu mergi cu mine?"
***
E puţin trecut de ora patru şi Chirilă e într-un laborator foto de la etajul trei al clădirii Universităţii de teatru şi film, la capătul unui coridor răcoros şi întunecat. Încăperea are pereţii înalţi şi albi, iar trei dintre ei sunt ocupaţi cu bancuri de lucru pe care sunt aşezate echipamente vechi pentru developarea filmului foto. În mijloc, două mese şi trei scaune ţin loc de decor pentru scenele din scurtmetrajul Eu sunt Eu, o adaptare după nuvela Falsul autostop de Milan Kundera. Povestea, filmul de absolvire al Monicăi Istrate şi al Anei Drăghici, e despre jocul psihologic dintre un el şi o ea, Paul şi Mia. Mia, jucată de Mădălina Ghiţescu, actriţa minionă care a interpretat rolul Marilenei în Marilena de la P7, se plictiseşte în timpul unui drum lung cu maşina şi, după o oprire la benzinărie, devine Eva, o autostopistă care începe să flirteze cu Paul. Jocul, inofensiv la început, se termină tragic, într-o cameră de hotel bucureştean.E genul de poveste pe care Tudor Chirilă ar putea oricând să o cânte. Acum o joacă.
E aşezat pe una dintre mesele din centrul laboratorului şi citeşte repede, puţin sotto-voce, indicaţiile de regie ale primei scene: "Exterior benzinărie. Zi. Paul o lasă pe Mia în maşină şi intră să cumpere ceva. Paul flirtează cu vânzătoarea. Mia îl vede şi vine după el. Cumpără la întâmplare o revistă şi nişte dulciuri şi le aşază în faţa lui. Paul îi aranjează bluza. Paul: «Ţi-ai luat cămaşa aia care-mi place? ». Mia: «Da, e în maşină. Am luat tot ce era pe listă»".
Chirilă se opreşte, ridică privirea din hârtiile cu scenariul şi întreabă: "Eu vreau să ştiu. De ce nu mai merge între ei doi?".
Monica, studentă în anul patru, scenarista şi regizoarea scurtmetrajului, încearcă să îi explice resorturile personajului. "Paul este sufocat. El e ăla care nu mai duce relaţia."
"Dar de ce e sufocat?"
"De ea, de relaţie, de job."
"Ştii cum e asta? Dacă Paul îi aranjează bluza... pare foarte atras de ea."
"E, e puţin. Trebuie să fie aşa la început."
"Da, dar nu poţi să spui totul în cinci minute, ştii? Gestul ăsta de a-i aranja cămaşa iubitei tale mi se pare foarte intim."
În timp ce vorbeşte se ridică, se îndreaptă spre Monica şi îi aranjează tandru gulerul cămăşii albe. "Ce vreau eu să spun este că dacă sunt sufocat şi nu mai merge, nu fac asemenea gesturi, nu?" Rămâne în picioare, sprijinit de masă, şi ridică din umeri cu un aer voit indiferent. "Întreb şi eu. Noi putem juca orice până la urmă, lucrăm cu materialul clientului."
Ca să poată transforma povestea lui Kundera în scenariu, Monica a avut nevoie să se gândească la un actor care să semene cu Paul. S-a gândit la Chirilă. Nu-şi imagina că ar fi de acord să joace în filmul ei - doar nu jucase niciodată într-un film studenţesc -, dar s-a raportat la el ca să-şi creioneze mai bine personajul. "E mai uşor să scrii când ai în minte actorul care ai vrea să îl joace, chiar dacă în final nu joacă el rolul", spune ea. "Te clarifică."
Când scenariul a fost gata şi au făcut distribuţia, pentru rolul Paul găsiseră un alt actor. Nici nu au încercat să dea de Chirilă. Însă actorul respectiv s-a îmbolnăvit, aşa că Monica şi Ana au început să caute înlocuitori. Au pus anunţ în facultate pentru un actor înalt, expresiv, care să fie credibil într-o poveste despre iubire şi care să poată juca şi latura blândă a personajului, de la început, şi cea violentă, de la final. Întâmplător, au dat de cineva care avea numărul de telefon al lui Chirilă. Monica l-a sunat, i-a povestit despre ce e vorba şi Chirilă, curios, a cerut scenariul. Cum în ultima vreme lăsase actoria pe locul doi, un scurtmetraj studenţesc putea fi o mică evadare.
A citit povestea, i-a plăcut, dar i-a spus Monicăi că vrea să înţeleagă ce fel de om e şi să vadă dacă poate lucra pentru ea. I-a cerut să-l convingă. Pe 31 martie 2008, noaptea, când Chirilă era la Budapesta, Monica i-a trimis un mail în care i-a povestit cum vede ea filmul: "Ceea ce sper din tot sufletul să se transmită, la nivel personal, este să nu ne mai folosim de jocuri (auto)distructive şi să fim mai atenţi la ce se adună în noi în fiecare zi. E aiurea să nu fii atent la/cu tine, dar e lucrul cel mai des întâlnit azi. Pentru că timpul e preţios şi e rezervat cotidianului! Cred că trăim întrerupt, fiecare zi fără legătură cu întregul".
Chirilă a citit mailul târziu în noapte, pe holul unui hotel din Budapesta. A simţit omul aflat la început de drum şi şi-a amintit de începuturi. "De ce nu?! Doar pe mine m-a ajutat atâta lume", i-a scris Monicăi. A spus da.
"Crezi că o să baţi vreodată Nu am chef azi?", îl întreb.
Au trecut patru zile de când l-am întâlnit prima dată. Suntem în biroul său de la Agenţia de Vise şi discutăm de vreo oră şi jumătate, timp în care s-a oprit de multe ori ca să răspundă la mailuri şi să dea telefoane. Îşi ridică privirea din laptop, un Sony Vaio de care nu se desparte aproape niciodată, şi râde.
"Era '96, remember? Eram singuri pe piaţă atunci. În '96 era ca şi cum ai cumpăra pământ. Acum nu mai e '96, e 2008." Se opreşte puţin şi zâmbeşte complice. "Au trecut ani şi viaţa s-a schimbat. E greu să baţi Nu am chef azi, are inerţie, are cântări. S-a cântat şi s-a tot cântat mereu, şi încă se mai cântă. Dar ce să facem, nu mai compunem cântece pentru că nu le putem bate pe primele?! Asta e greu."
"Da, dar acum ai Vama, trebuie să o iei de la început."
"Tu ai ascultat Undeva în Vamă, de pe albumul ăsta nou?"
Îşi deschide servieta şi scoate din ea câteva CD-uri. "Eu cred că Undeva în Vamă va deveni imnul Vămii în vara asta." Găseşte discul, îl introduce în laptop şi după câteva secunde porneşte melodia. La început, doar câteva clape stinghere de pian. Apoi, vocea lui Chirilă, şoptind întrerupt: "Ar putea să fie plaja... Somnului de după prânz... Zona sufletelor noastre...".
Îl privesc cum îşi freacă bărbia cu degetele mâinii drepte şi-şi mişcă aproape insesizabil buzele, îngânându-se pe sine, furându-şi singur melodia, vers după vers. Nu ştiu dacă va fi hitul la care visează, dar am început să-l cred. Am picat în capcana versurilor - şi muzica m-a dus cu gândul la un răsărit de soare pe o plajă unde se aud doar valuri.
Chirilă se uită la mine, zâmbeşte şi spune: "Nu are cum să greşească".