Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Fragmente şi cronici ale cărţilor pe hîrtie  Sageata  Cronici de atelier

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Profeţie despre un prezent continuu


Alice Georgescu, pe marginea unei cărţi de Iulia Popovici

05.11.2008
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Iulia Popovici
Un teatru la marginea drumului
Editura Cartea Românească, 2008



Citiţi un fragment din această carte.

*****

Profeţie despre un prezent continuu
O bătrînă şi înţeleaptă vorbă - sau, ca să aşezăm lucrurile în perspectiva ce părea să fie, la un moment dat, pe placul eroilor acestei cărţi: o bătrînă, dar înţeleaptă vorbă - spune că nimeni nu e profet în ţara lui. Şi nici în vremea lui, s-ar putea adăuga. Iulia Popovici încearcă să contrazică această vorbă şi eventualul adevăr pe care ea îl conţine oferind cititorului - cititorului inocent, cititorului avizat şi cititorului direct interesat - o privire deopotrivă analitică şi sintetică asupra unui fenomen aflat, încă, în desfăşurare: mişcarea de reconsiderare, revitalizare şi, într-o anumită măsură, reconstruire a teatrului românesc de azi prin demersurile unui grup de tineri regizori (unii, şi dramaturgi) absolvenţi ai Universităţii Naţionale de Artă Teatrală şi Cinematografică din Bucureşti, constituiţi într-un grup numit dramAcum. Dedicat, iniţial, înnoirii repertoriului "abordabil", în spectacolele lor de licenţă, de către directorii de scenă în devenire, dramAcum a evoluat treptat către preocupări de laborator dramaturgic/regizoral, lansînd concursuri de literatură teatrală deschise, practic, oricui crede că are ceva nou de spus şi căutînd să configureze un limbaj scenic proaspăt, caracterizat prin directeţe şi sinceritate, uneori brutale - sau resimţite ca atare într-un peisaj cultural mai degrabă static şi în general pudic. Prima componentă a demersului lor, cea dramaturgică, a avut, indiscutabil, succes (un succes nesperat, chiar), în urma "provocării" lansate astfel portofoliul de titluri al teatrului românesc îmbogăţindu-se considerabil; cea de a doua componentă, cea pur regizorală, a dat rezultate mai puţin limpezi (e drept, şi mai greu cuantificabile), neputîndu-se afirma că scenei româneşti "oficiale" i s-ar opune în momentul de faţă vreo estetică alternativă. Nu, oricum, provenind dinspre tinerii regizori. Dincolo de asta, grupul dramAcum - existent şi eficient în continuare - va avea cu siguranţă, în istoria teatrului românesc modern, pagina sa distinctă; sau, poate, doar un paragraf. Ceea ce se va putea citi acolo este altă chestiune.

Acestei chestiuni caută să-i dea un răspuns autoarea cărţii de faţă. Ea însăşi membru militant - sau măcar simpatizant activ - al grupului într-o anume fază a evoluţiei sale, Iulia Popovici mărturiseşte aici un eşec. Este eşecul unei viziuni căreia cel mai bine i s-ar potrivi eticheta romantism revoluţionar şi căreia, într-o lume pragmatică precum cea din jurul nostru, nu i se putea defel prognoza o carieră strălucită. Căci o viziune în care succesul colectiv prevalează asupra realizării individuale, în care establishment-ul trebuie să rămînă un inamic de combătut în ciuda satisfacţiilor variate (şi, uneori, consistente material) oferite din cînd în cînd, cu plan subţire, celor ce vor să-l submineze, în care riscul artistic e pus mereu înaintea confortului social nu are sorţi de supravieţuire mult peste cei patru-cinci ani ce delimitează o promoţie de cealaltă. Nu, în orice caz, cu aceiaşi protagonişti. Speranţa că ideea va cîştiga, altcîndva, alţi adepţi poate servi, totuşi, drept consolare - şi atunci, eşecul amintit devine un eşec personal. Iar din eşecuri înţelepţii învaţă.

Este, neîndoielnic, ceea ce va face - ceea ce face de pe-acum - şi Iulia Popovici. Transformîndu-şi dezamăgirea în apariţie editorială, autoarea (critic de teatru cu o certă vizibilitate) demonstrează că a ştiut să extragă din trecut concluzii tonice pentru viitor. Volumul ei vine să umple un gol, să transforme o absenţă enigmatică într-o prezenţă puternic conturată - să trateze, cu alte cuvinte, un subiect despre care unii cunosc prea multe, majoritatea, prea puţine, dar despre care toţi sînt dispuşi să discute. Materialul, foarte bogat, e organizat cu rigoare şi claritate (consecinţă, probabil, a formaţiunii clasice a autoarei), iar diversitatea formulelor publicistice, alăturînd cronicii teatrale propriu-zise interviul şi notiţa ziaristică alertă, garantează o lectură atentă şi interesată. La sfîrşit, ştii mai multe despre subiectul enunţat decît ştiai cînd ai început să citeşti. La urma urmei, acesta este meritul cel mai important al unei cărţi.

Cît despre capacitatea de profeţie a Iuliei Popovici în privinţa teatrului românesc "nou", rămîne, fireşte, ca următorii ani, următoarele decenii să o confirme sau nu. Tot ce i se poate dori este să nu aibă soarta Casandrei, cea căreia nimeni nu-i lua spusele în serios. Din cît ne îngăduie această carte să ghicim, nu o va avea.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer