Un teatru la marginea drumului

Citiţi o cronică a acestei cărţi.

Grup de regizori, fondat în 2002 de Radu Apostol, Alexandru Berceanu, Gianina Cărbunariu şi Andreea Vălean, cu sprijinul profesorului lor, Nicolae Mandea, ca proiect de susţinere şi dezvoltare a textului dramatic nou. A organizat, pînă în 2006, trei sesiuni ale unui concurs bienal de dramaturgie, în care sînt acceptate texte de factură diferită, chiar neterminate, scrise de tineri pînă în 26 de ani (au existat şi excepţii). Piesele cîştigătoare au fost citite în spectacole-lectură şi montate (Fuck you, Eu.ro.Pa!, la Galaţi, în regia lui Alexandru Berceanu, Elevator de Gabriel Pintilei, în regia Adrianei Zaharia, şi Vitamine de Vera Ion, regia Ana Mărgineanu, se joacă la Teatrul Foarte Mic; regizori dinafara grupului au montat de asemenea texte dramAcum, de exemplu Fuck you, Eu.ro.Pa!, de Nicoleta Esinencu, pusă în scenă de Claudiu Goga la Braşov şi de m.chris.nedeea la Cluj). dramAcum a organizat de asemenea întîlniri publice teatrale pe teme sociale, şi e în prezent afiliat mai multor reţele europene de susţinere a dramaturgiei noi. Grupul a avut în timp o componenţă variabilă, datorată în primul rînd efortului lui Nicolae Mandea de a-l transforma într-un concept open source (au mai fost membri dramAcum Sorin Militaru şi Vlad Massaci, Adriana Zaharia, Peca Ştefan, Vera Ion şi Bogdan Georgescu; Peca e acum consultant al dramAcum în dezvoltarea textelor premiate, iar Vera Ion şi Bogdan Georgescu, împreună cu alţi studenţi de la UNATC, sprijiniţi de Nicolae Mandea, au iniţiat Tanga Project, un proiect experimental susţinut, în primă fază, de dramAcum). Din dramAcum fac acum parte cei patru membri fondatori şi Ana Mărgineanu.

Recunosc, titlul acestui text are o referinţă care-ar putea - sau ar trebui - să le sune familiar cel puţin criticilor, la fel de familiar precum recent tradusa carte a rusoaicei Marina Davîdova, Sfîrşitul unei epoci teatrale. Dar nu neapărat: e o simplă coincidenţă, de care am devenit conştientă abia de curînd; sfîrşitul unei epoci romantice poartă în sine, spre deosebire de nota dominantă, mai degrabă sumbră, a volumului Marinei Davîdova, un sîmbure mai mult decît optimist. Era romantică lasă acum loc, în teatrul românesc, unei epoci pragmatice: decalogul post-industrialist şi experienţa pe propria piele spun că revoluţionarismul a murit în 1968, iar pragmatismul prinde bine. Pînă şi optimismul în sine e o dovadă de pragmatism (romanticii sînt, prin comparaţie, entuziaşti, idealişti, iluzionişti).

Scurta epocă romantică a teatrului românesc a început prin 2002 şi şi-a văzut sfîrşitul cu ochii în 2006. A irupt, aproape în paralel, la Bucureşti (odată cu promoţia de regizori şi actori ai acelui an, coincizînd cu formarea dramAcum-ului) şi la Cluj (unde, în 2003, după o oarecare perioadă de gestaţie, lua naştere Teatrul Imposibil) [1]. S-a încheiat (simplist vorbind, căci, vom vedea, lucrurile sînt, ca de obicei, mult mai nuanţate şi complicate) odată cu plecarea dramAcum din proiectul de-abia lansat al Teatrului Desant (în vara lui 2005), închiderea grupului într-o formulă fixă (a celor patru membri iniţiali - Radu Apostol, Alexandru Berceanu, Gianina Cărbunariu, Andreea Vălean - cărora li s-a adăugat Ana Mărgineanu) şi accesul la linii importante de finanţare (în primul rînd Fondul Cultural Naţional, de la care au obţinut, la prima sesiune de proiecte a AFCN, din 2006, 59.000 RON), pe de o parte (partea bucureşteană), pierderea sediului Teatrului Imposibil şi dispariţia revistei man_in_fest (precedată de disiparea echipei responsabile de direcţiile de acţiune, multiple, ale TI), pe de altă (clujeană) parte [2]. dramAcum îşi continuă existenţa de pe o poziţie de establishment, în curs de instituţionalizare (şi e deja un brand, multă lume din mediul teatral avînd tendinţa de a identifica cu dramAcum orice iniţiativă din domeniul dezvoltării noii dramaturgii, mai ales dacă presupune o colaborare a dramaturgului cu regizorul), iar membrii ei au devenit în timp mult mai preocupaţi, pe de o parte, de construcţia propriului traseu creator, la modul pragmatic, nu numai în teatru [3], pe de altă parte, de extinderea internaţională a proiectului. Dintr-o querelle des anciens et des moderns, dintr-o revoltă instinctuală împotriva marginalizării discursului teatral alternativ, dintr-o bătălie cu arme inofensive pentru reinventarea unei realităţi de aici şi acum, care a atras cu sine, în prim-planul vieţii teatrale, o seamă întreagă de tineri artişti (pînă şi ideea de tînăr şi creaţie nouă), dramAcum a devenit o chestie serioasă.

Spre deosebire de proiectul bucureştean, Teatrul Imposibil n-a ajuns încă o astfel de chestie serioasă - nu doar din cauză că nu destulă lume îl ia în serios, ci şi pentru că "activistul teatral" (manager/ regizor/ editor) din spatele TI, m.chris.nedeea, refuză constant să se ia el însuşi în serios. Un rest de avînt romantic persistă la Cluj - de aici şi ambiţia de a face în continuare un festival de teatru experimental, practic cu zero sprijin instituţional sau susţinere morală - doar că şi la Imposibil nesăbuinţa (romantică...) şi-a atins limitele. Cît timp poţi continua să faci ceva în ciuda mediului căruia îi aparţii? Ei bine, limitele temporale se strîng pe zi ce trece...

Iată două moduri în care spiritul romantic poate eşua: în primul caz (dramAcum), reuşita pe termen lung a proiectului, de vreme ce el a căpătat o viaţă de sine stătătoare, a însemnat renunţarea la impulsul şi filozofia începuturilor, cu relele şi bunele acestor începuturi (căci cîteodată trebuie să scapi şi copilul odată cu apa din balie); în cel de-al doilea (Teatrul Imposibil), incapacitatea de a-şi face (încă) loc în conştiinţa publică, legată primordial de lipsa de vizibilitate şi creditare a provinciei (s-a întîmplat la fel cu iniţiativele st-ului tîrgumureşan al Alinei Nelega), dar şi alte tare... personale, a avut efecte radicale la nivelul coeziunii de grup (un grup din ce în ce mai deziluzionat, ai cărui membri şi-au căutat alte căi de manifestare creativă) şi a dus la limitarea activităţilor.

Şi reuşita, şi neîmplinirea obligă la reevaluare şi reinventare. Li se întîmplă şi membrilor dramAcum, şi Teatrului Imposibil, cu urmări pe care le vom vedea în timp. Ceea ce rămîne în urmă evoluţiei publice a acestor proiecte revoluţionare e, însă, deja vizibil cu ochiul liber. Oú sont les neiges d'antan? Unde sînt entuziasmul şi credinţa romantică ce-i animau pe absolvenţii promoţiei 2002 a UNATC-ului? Ar mai putea o stagiune la Casandra (Studioul Casandra, care, de altfel, nu mai există...) să tulbure, astăzi, din rădăcini teatrul românesc? Astăzi, cînd dramaturgia nouă s-a transformat în sintagma preferată a tuturor criticilor şi directorilor de teatre, cînd Mayenburg, Sarah Kane sau Dea Loher au început să fie preferaţii regizorilor trecuţi de vîrsta experimentelor, iar de atîtea piese româneşti cu adolescenţi şi tineri s-au săturat pînă şi susţinătorii lor de altădată. Acum patru ani (ca şi pe vremea Dramafest-ului sau a ACT-ului lecturii), totul părea de inventat şi experimentat. Erau încă atîtea lupte de dat. Acum ce-a mai rămas?

Generaţiile (promoţiile) de regizori şi dramaturgi venite după 2002 par a fi într-o derivă. Tanga Project (o idee înrudită oarecum cu dramAcum, care i-a şi susţinut în prima fază) îşi face loc în imaginarul public drept o replică (în sens de copie) a dramAcum-ului, cu toate că nu e, însă, în orice caz, miza grupului (format, şi el, din foşti studenţi la regie ai UNATC) nu e naşterea de revoluţii. Nu sînt animaţi de romantism: sînt interesaţi de ei înşişi mai mult decît de schimbarea peisajului teatral. Nici unul dintre absolvenţii ultimilor patru ani nu au reuşit să-şi găsească loc pe harta scenei în aceeaşi măsură în care au izbutit s-o facă predecesorii lor, nici individual şi cu atît mai puţin ca grup. Teatrul românesc s-a repliat ideal după şocul din 2002, şi pare să fi descoperit şi ingredientul de care mai era nevoie pentru leacul antiromantic: controlul la sînge şi ideologie. Se intră doar unul cîte unul, în ordinea numerelor de pe tricou, lăsînd la uşă orice idee neconformă cu regulile prestabilite ale jocului.

Şi, pentru că nu există, practic, o "piaţă" paralelă cu sistemul, bine definită, pentru experimentul înţeles altfel decît să ne facem mîna pentru Naţional, n-ar mai rămîne, s-ar zice, decît să punem deocamdată piatra tombală peste romantismul teatral. E normal, el moare periodic prin includere în sistem (prin clasicizare...) sau prin abandon.

Această carte e o schiţă de istorie, fragmentară, subiectivă şi cvasi-personală, a unui important moment de înflorire a atitudinii romantice (dar şi de moarte a ei) în teatrul românesc. Poate nu atît de important la nivel "global" - căci nu ştiu cîte urme va lăsa el în viitoarele tratate despre anii 2000 ai scenei noastre -, dar esenţial în schimbarea (măcar cu 10 grade) a direcţiilor de percepţie şi concepţie teatrală moştenite de dinainte de 1989 şi mult prelungite după. Chiar dacă, s-ar putea spune, "actorii" acestui moment romantic n-au marcat definitiv, cu geniul creaţiei lor, arta spectacolului din România, ei adus teatrului un public nou, spaţii noi, o relaţie mult mai directă cu realitatea şi primele eforturi de a "inventa" o estetică a acestei relaţii. Iar ca să putem merge mai departe, în sinuosul drum al teatrului, trebuie să încercăm a vedea ce a fost bun şi ce nu, ce a reuşit şi ce nu în acest ambiţios proiect.

Un teatru... e o carte "din bucăţi" şi un work in progress, care a ajuns cu greu la o formă încheiată (cumva, capitole ale ei se rescriu chiar în timp ce sînt citite). Am trăit împreună cu eroii ei vîrsta lor romantică, le datorez ceva din pasiunea mea pentru un anume fel de teatru (cel viu), mi-au fost şi îmi sînt prieteni, şi mă leagă de ei o anume formă de solidaritate (sau, mai degrabă, complicitate), chiar dacă modurile noastre de a vedea lucrurile se despart uneori radical. Cele mai multe dintre textele care urmează (inclusiv prima parte a acestei introduceri) sînt parte a unui jurnal de război, sînt scrise la cald şi pătimesc uneori prin excese de implicare emoţională. Nu am operat schimbări radicale în nici unul, pentru că ele dau astfel măsura contextului, a spiritului momentului în care au fost scrise: febra revoluţiei. Cele mai multe sînt articole, cronici şi interviuri publicate în cotidianul Ziua şi săptămînalul Observator cultural, de la începutul anului 2003 pînă la jumătatea lui 2006, iar cîteva au fost scrise iniţial pentru portalul LiterNet. Există de asemenea, în paralel, o secţiune specială a cărţii, care cuprinde încercările mele de critică a criticii apărute în revista clujeană man_in_fest, timp de doi ani, cu un epilog un an après, care încearcă să dea un răspuns pentru eşecul criticii alternative, întru nimic mai puţin trist decît cel al teatrului alternativ. Acum, cînd văd toate aceste zeci de pagini, mi se pare incredibil cît ma putut scrie, într-un interval relativ scurt, despre dramAcum (chiar cînd numele nu e prezent explicit, ideea transpare în subtext) şi spectacolele membrilor lui. Nici o mirare că acum, cînd dramAcum e un brand despre care e greu să mai spui ceva nou, iar spiritul de frondă anti-sistem a lăsat locul unei fastuoase epoci a restauraţiei (şi, poate, el nici n-a existat decît pentru mine), criticul de direcţie din mine simte că şi-a cam pierdut busola...

Mare parte din cearta anticilor cu modernii despre care veţi citi în continuare probabil nici n-ar fi existat (cît să ne amintim de ea) dacă publicaţii (foarte dragi mie) precum Ziua şi Observator cultural nu şi-ar fi deschis paginile pentru a o găzdui, şi de aceea trebuie să le mulţumesc. La fel cum le mulţumesc lui Răzvan Penescu şi LiterNet-ului, Mirunei Runcan, lui m.chris.nedeea şi man_in_fest-ului. Ce veţi citi între aceste coperte e într-o mare măsură o operă de ficţiune, vremurile aşa cum mi le-am proiectat în camera minţii mele, cu multă subiectivitate, cu inevitabile parti-pris-uri şi suferind de o la fel de inevitabilă caducitate (a datelor, cel puţin). Temporary contemporary...

Care carte le e dedicată, la despărţire, d-lui Mandea, Gianinei, Anei, Andreei, lui Radu şi Alex.
I.P., februarie 2008

Note:
[1] După cum nu mulţi ştiu, TI a fost prima "companie" care a produs şi publicat texte de dramaturgie românească nouă, întîi în propria colecţie Mioriticon, apoi în man_in_fest, în volum la editura Eikon şi, în final, la propria editură.
[2] Nu există un paralelism, altul decît impulsul romantic iniţial, aproape simultan, care să poată fi stabilit între dramAcum şi Teatrul Imposibil (iar singura colaborare între cele două proiecte a constat în publicarea de către TI, în 2005, a antologiei de texte dramAcum2). În timp ce dramAcum e "un model de succes" (ce-i drept, unul inimitabil şi irepetabil), care, identificîndu-se cu nevoia de exprimare a unei întregi generaţii de regizori, actori, dramaturgi şi scenografi, a tulburat profund scena teatrală românească, Teatrul Imposibil, subevaluat şi marginalizat, e, în continuare, mai degrabă o gură de aer proaspăt pentru actori şi teatrologi, într-un oraş transilvănean cu o ierarhie artistică bine stabilită. Jocurile se fac, oricum, la Bucureşti. În plus, a doua regulă de aur a teatrului românesc, eşti luat în seamă dacă rezişti destul de mult, Teatrul Imposibil a încălcat-o inconştient, odată cu suspendarea, după trei ani, a lunarului man_in_fest.
[3] Unii dintre regizorii dramAcum au început să lucreze în televiziune, în urma unei foarte inteligente strategii iniţiate de MediaPro, şi, pe modelul colaborării de echipă din teatru, au adus cu ei actori cu care lucraseră şi tineri dramaturgi "descoperiţi" de dramAcum.