Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Proză scurtă  Sageata  Cuvinte pentru înecaţi

De ce nu mă supără fotografiile obraznice


Alina Andrei

30.11.2008
Idei în Dialog, noiembrie 2008
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Am fost la o expoziţie unde englezii de pe pereţi, din uriaşele fotografii, petrec printre pahare şi sticle, se lasă pozaţi de paparazzi, râd şi-şi arată chiloţii. Se strâmbă, unii sunt veseli, alţii depresivi, în general se bălăcesc într-o mare de culori. Fiecare imagine e menită, parcă, să-ţi dea cu ciocanul în cap şi să te ameţească, ceea ce contravine totalmente bunelor maniere, nu? Nu se cuvine ca vizitatorii unei galerii să fie zguduiţi şi să plece acasă cu nenumărate semne de întrebare care să le ostenească minţile. Aşa mi-a spus un om de bună-credinţă, într-o împrejurare similară.

SUNT sigură că mulţi vizitatori s-au frecat la ochi, apoi şi-au pus mâna la gură pentru a-şi opri onomatopeele de uimire să le iasă printre buze. Şi apoi cum nimic din substanţa fotografiilor nu pare să te înalţe pe culmile metafizicii, mulţi vizitatori s-or fi mirat ce caută într-o galerie de artă astfel de lucrări ce irită retina. Oamenii fini sunt obişnuiţi ca numai exponatele ce se ridică spiritual de pe podele spre tavan să fie arătate poporului. Expoziţia artistei Eleanor Lindsay Fynn a avut loc la Baia Mare, fiind invitată de Muzeul de Artă Contemporană Florean, prin artistul Mircea Bochiş. Pentru românul tipic nu şochează doar tematica fotografiilor, ci şi modul de redare. E adevărat, n-am auzit murmure de indignare, doar foşnetul aerului dislocat de un tânăr finuţ, sobru, ce intrase în muzeu, ca apoi, dând peste picioarele de damă de pe pereţi, să fugă cât mai rapid. A reuşit să nu se împiedice.

Nu ştiu la ce se aşteptase... Auzind că lucrările aparţin unei artiste din Anglia, poate că sperase să vadă domnişoare elegante aşezate pe fotolii, pudice, cu ceşti de porţelan în mâini, degetul mic suspendat în aer, şi mame care să le supravegheze de lângă şemineu. Englezoaice suave cu ochii mari ca farfurioarele de dulceaţă şi gulere de dantelă, admirând lăcrimos glastre cu crini imperiali. Totul în alb-negru, cu jocuri de lumini şi umbre, căci doar aşa suntem învăţaţi, numai fotografiile de genul acesta pot aspira la şansă de a fi considerate artistice. Zic şi eu, nu ştiu la ce putea să spere... Orice ar fi fost în capul lui, n-a regăsit şi în sală, şi cum în realitate nu caută ceva nou exprimat de un artist pe care nu-l cunoştea, ci o repovestire estetică a ceea ce avea deja în el, a fost dezamăgit. Dacă ar fi zăbovit un pic l-aş fi dus în faţa lucrărilor mele preferate. Unele onirice, suprarealiste, în care ochii mi se simt cât se poate de confortabil, se plimbă prin cotloane şi peste capetele oamenilor, se înveselesc sau, şi mai des, se întristează. Ba îndrăznesc să spun că în câteva am găsit un strop (e adevărat, foarte diluat) din depresiile lui Cioran. Sau mai bine zis, privindu-le am simţit nevoia, pavlovian, să-l recitesc, mai ales pasajele despre sinucidere. În altele am întrezărit pagini din Beigbeder - nu pot spune că mă topesc după dânsul, însă "i-am văzut" acolo personajele, cât se poate de vii şi gălăgioase.

"Portrait of a Man in a Top Hat" - fotografie cu un lord ce priveşte un tablou de familie, într-o încăpere luxoasă, de modă veche. Mai că mă aştept să apară de după perete personajele onorabilului P.G. Wodehouse. La drept vorbind nici nu-mi pasă dacă acel om nu e lord, însă aşa arată, iar dacă fotografia m-a făcut să mă gândesc la Bertie Wooster, majordomul Jeeves, lordul Emsworth, Gussie, mătuşa Agatha, Tocătură şi purceaua Împărăteasa, înseamnă că nu-i deloc plictisitoare. Englezii lui Wodehouse obişnuiesc să se bălăcească în fântâna arteziană din Trafalgar Square la cinci dimineaţa, căutând salamandre, beau ceai şi vin de Porto, ascund tablouri, se plimbă prin conace, intrând în încurcături mondene. Acel tânăr vizitator al galeriei nu a ştiut să privească în tihnă! Puţini au răbdare atunci când se confruntă cu ceva nou.

Mi s-a atras atenţia de multe ori, cu blândeţe şi gravitate, că am gusturi bizare, persoanele în cauză fiind prea miloase încât să întrebuinţeze cuvinte tari precum ar fi "teribiliste", "fără noimă". Cu această ocazie recunosc nespăşită, fără să mă bâţâi de pe piciorul drept pe cel stâng şi invers, cu mâinile la spate, că oricând voi prefera lucrări proaspete, chiar şi neobrăzate! Le voi prefera celor cu subiecte ca femeie sensibilă lăcrimând suav lângă un ghiveci, bătrân zbârcit şi mai ales metafizic privind sugestiv un ceasornic care ticăie şi tot ticăie sau temele generoase, care lasă loc la multe interpretări profunde, cu doamna melancolică ce-şi aruncă lumina ochilor în zare, apăsându-şi pieptul cu mâna exact în dreptul inimii. Există multe fotografii stânjenitoare de acest soi. Dacă te uiţi la aşa ceva o săptămână întreagă, adică luni, marţi, miercuri, joi, vineri, sâmbătă şi duminică, doar câteva minute pe zi, după vei avea senzaţia jenantă, din fericire neconformă cu realitatea, că lumea din oraşul tău se scaldă într-un patetism năuc şi că oamenii de pe stradă arată ca într-un spectacol cu actori amatori, prea pătrunşi de fiorul artei. Caraghioşi adică, cu crampe la stomac, plutind cu un rânjet suav pe buze, în apus, peste gropile din asfalt.

Lady Eleanor Fynn face parte din aristocraţia britanică, iar fotografiile ei extravagante nu pot fi rumegate vizual, iertată să-mi fie exprimarea, de către privitorii obişnuiţi doar cu imagini păşuniste cum sunt îndeobşte vizitatorii muzeelor din provincie, dar nu numai. Preocuparea lor pentru artele vizuale s-a oprit cam până pe la mijlocul secolului XX, cel târziu, după această perioadă considerând că există un mare gol în lumea artei moderne, o pată albă, sau neagră dacă vreţi, prin urmare mi-nchipui că nişte imagini din zilele noastre, naturaliste, brutale şi fără estetisme elegante, îi fac să se simtă destul de prost. Obişnuiţi în cei 50 de ani de comunism cu poze teatrale de fotoclub, orice altceva le agresează retina. Pe 5 decembrie 1872, Degas îi scria lui H. Rouart: "Nu iubeşti şi nu dai artei decât lucrul cu care eşti obişnuit. Noul, pe rând, captivează şi plictiseşte". Vorbele lui se potrivesc foarte bine, cred eu, şi pentru vizitatorii muzeelor, de oriunde şi oricând.

Petrecăreţii lui Lady E. (pseudonimul artistei) îmi sunt cu totul străini din mai multe motive. Unu: nu-i cunosc personal şi nici nu-mi doresc. Doi: în general îmi sunt nesuferite petrecerile, exceptându-le pe cele livreşti, povestite de scriitori decedaţi. Nu pricep rostul de a merge într-o încăpere în care mai mulţi cunoscuţi şi necunoscuţi beau prea mult, ţipă, dansează asudaţi, se lamentează şi se pipăie, fac zgomot. Din ciufutenie nu agreez astfel de aglomerări umane, însă cum cele din fotografii şi cărţi sunt cât se poate de liniştitoare pentru urechile mele, n-am nimic împotriva lor! Mi-a devenit limpede încă din adolescenţă că mă ameţeşte mult mai plăcut un ceai băut la seratele lui Proust, la balurile închipuite de Jane Austen, sau un vin, acasă la marele Gatsby, invitată fiind de Fitzgerald, decât sticlele de la petrecerile unde am fost în carne şi oase. Despre oaspeţii lui Bulgakov am numai vorbe de laudă, priviţi de la distanţă, din spatele paginilor, şi mi se pare de-a dreptul nedrept că deşi am fost în trei case în care locuiesc motani negri, mătăhăloşi - nici măcar unul nu părea să semene cu Behemoth. Nu înfulecau cu furculiţa ciuperci marinate, nu ţineau în labe câte un pahar de vodcă şi nu-şi ştergeau mustăţile cu cârpe. În general nu făceau nimic înspăimântător.

Dacă printre invitaţii la petrecerile lui Proust, Dostoievski, Austen şi Fitzgerald m-aş simţi oarecum stânjenită, preocupată să nu fac vreo gafă, în largul meu aş fi la Colin acasă. Îi văd pe admiratorii lui Boris Vian cum dau din cap a aprobare. L-aş urmări cu atenţie pe Nicolas, în bucătăria cu raze de soare ce se izbesc de robinete şi se pulverizează pe podea, ca nişte ţâşnituri galbene de nu-mai-ştiu ce, aş mângâia şoarecii îmblânziţi. Aş sta în sufrageria ce primeşte lumină dinspre bulevardul Louis Armstrong, unde aş bea, împreună cu Colin şi Chick, ceva preparat de acel pian bizar, unde fiecărei note îi corespunde un alcool sau o aromă. Pentru sifon e necesar "un tril în registru acut". Totuşi aş apăsa mai des pedala surdă, care este pentru îngheţată. Desigur, doar dacă aş fi invitată în Spuma zilelor. Am spus toate acestea pentru a se înţelege că pot accepta fotografiile lui Lady E fără să mă regăsesc în ele. Pentru oamenii din lucrările ei întrunirile mondene par o necesitate, un ritual de care nu se pot dezobişnui. Din exterior îi văd ca pe nişte animale sociale - unele care trebuie adăpate cu cafea, ceai, alcool, hrănite cu gustări mici şi uscate, aduse prin catering, afumate cu tutun şi ierburi mai tari, parfumuri scumpe şi culcuşite în adăposturi luxoase, cum ar fi în reşedinţe de vară cu terenuri de golf şi în cluburi de noapte.

"My people, your people" e una din lucrările mele preferate. Ce se vede: o încăpere destul de spaţioasă, în care se simte că e locuită; rafturi cu cărţi, tablouri şi planşe pe pereţi, dulapuri şi-un candelabru cu lumânări. O petrecere. Camera e plină de invitaţi, toţi tineri. Prin uşa larg deschisă se observă că mai vor să intre şi alţii, deşi tu ca privitor din afara încăperii ai băga mâna în foc că n-ar mai putea încăpea cineva acolo. Ochii se pot lăbărţa pe tot felul de detalii, dar mai ales pe chipuri. Ceva nu e în ordine! Câteva capete strecurate în mulţime sunt desenate! Arată ca dintr-un film de animaţie experimental, prin urmare oamenii nu sunt reali. N-au obraji din oase, carne, epidermă şi fire de păr, ci din culori plate ca de carioca. Imaginea face parte din seria "Yellow Faces" şi, aşa cum dezvăluie autoarea, îi invită pe privitori să se confrunte cu mitul realităţii.

Nu vreau să vorbesc explicit despre sensul ascuns al imaginilor, pentru că o face foarte bine chiar autoarea lor. Cert e că un privitor arogant, înţepenit în clişee despre societatea de consum şi imaginile din tabloide, va înţelege că în acele fotografii este vorba despre orice altceva în afară de artă. Despre injusteţea unui asemenea raţionament nici nu mai merită să pomenesc. E ca şi cum ai spune despre cărţile lui Apollinaire şi Henry Miller că nu au de-a face cu literatura doar pentru că, pe alocuri, abundă în scene fierbinţi sau că nu-i mare lucru de Educaţia sentimentală a lui Flaubert, pentru că personajele lui sunt prea frivole. Am fost de faţă când, în faţa fotografiilor lui Lady Eleanor, un sculptor în etate l-a întrebat pe un coleg de breaslă: "Credeţi că este prezentată o lume pozitivă sau negativă? Oare avem nevoie de asemenea decadenţe? Tradiţia noastră creştină de două mii de ani..." M-am tot uitat, cu discreţie sper, la domnul necăjit ca fotografiile englezoaicei nu se potriveau cu tradiţia maramureşeană, şi-aş mai fi stat aşa, holbându-mă cu uimire, mult şi bine, însă a plecat în cele din urmă. Îmi amintise de o doamnă care la altă expoziţie, de data aceasta de pictură, afirmase înţepat că nu-i convenea un tablou de Bernea pentru că nu se potrivea cu zugrăveala din sufragerie. De fapt pomenise noţiunea de asortare. Da. Nu se asorta cu nuanţa pereţilor din sufragerie. Ţinând cont că era mult mai în vârstă decât mine, nu-mi permit să-mi exprim sincer şi slobod părerea despre dânsa.

După cum se poate constata din aceste exemple, îmi place la nebunie să urmăresc vizitatorii muzeelor. Ador să le văd reacţiile. Felul cum se apropie de exponate. Brusc, împingând cu coatele alţi vizitatori, viclean ochind care este cea mai rapidă cale pentru a ajunge la fotografia râvnită. Timid, şovăind dacă să înceapă din dreapta sau din stânga. Ţinând în mâna un pahar cu Şampanie (atunci sigur e vernisaj, iar mulţimea e năclăită de transpiraţie) sau deschizând un carneţel mic în care îşi notează conştiincios numele lucrărilor. Uneori le cade capacul pixului, cu un pocnet sonor, şi atunci se apleacă fâstâciţi spre podea. Mai sunt cei de care sunt sigură că li se dilată pupilele de plăcere, care stau mult în faţa unei singure fotografii, şi alţii lacomi, care încearcă să absoarbă totul dintr-o privire. De curând am zărit la Pinakoteca din München un domn grizonat care studia o fotografie de Birgit Jürgenssen. Îmi amintesc că avea o haină verde cu nasturi violet care-i atârna şleampăt de braţul stâng. Cât timp am rămas în încăpere stătuse nemişcat ca un şoarece hipnotizat de un şarpe. Peste o oră, revenind din alte săli, l-am văzut tot acolo. Vertical, cu privirea înţepenită în ochii holbaţi din fotografie. În noaptea următoare visam scena întocmai cum se petrecuse ziua, cu o diferenţă. Revenind în încăpere (eram desculţă), îl vedeam privindu-mă din fotografia lui Jürgenssen.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Resurse

Prea frumoasa poveste a domnului Măgar, carte semnată Alina Andrei.

blogul Alinei Andrei

ARHIVA RUBRICII

Sageata Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro Singura veveriţă siberiană pe care o cunosc stă la bloc (5.0/5 - 27 voturi)
Sageata Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro Poemul perfect de iubire pentru tine, doar pentru tine (4.8/5 - 17 voturi)
Sageata Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro Patti Smith şi Robert Mapplethorpe în bucătăria lor (coioasă, cum ar spune un cunoscut de-al meu) (4.7/5 - 13 voturi)
Sageata Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro Am vrut să fotografiez: Un om plin de păsări (5.0/5 - 6 voturi)
Sageata Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro La mine în cartier: Apollinaire şi Marie Laurencin (4.9/5 - 7 voturi)
Sageata Toate articolele din această rubrică


RUBRICILE CATEGORIEI

Sageata Miscellanea
Sageata Povestiri minimaliste
Sageata Praful de pe tobă
Sageata autoficţiuni
Sageata Jurnal de maimuţe
Sageata Cântece simple
Sageata 49
Sageata Visăreasa-n colţul blocului
Sageata Totul pe alb
Sageata Editorialul de luni dimineaţă
Sageata Cafe del Sol
Sageata Diversiuni şi aluviuni
Sageata Micile istorii
Sageata Scrisorile Getei
Sageata Insolita de marţi
Sageata Întîlniri - De dragoste
Sageata România, draga de ea!
Sageata Jobenul cu iepuraşi
Sageata Şoseta cântăreţului de blues
Sageata inter_zise
Sageata Biciclete în Beijing
Sageata Istorii inventate
Sageata Respiraţie sub apă
Sageata CompletAbil
Sageata Cutia cu păpuşi
Sageata Drumul spre Oz
Sageata Un pic - alte întîmplări adevărate
Sageata Poveştile fetei nesăbuite
Sageata Cum să...
Sageata Bungee Jumping
Sageata InCompletAbil fantastic
Sageata Ceaiul de joi dimineaţă
Sageata Fractalul Epic
Sageata Zen şi arta întreţinerii motocicletei
Sageata PUNCT...
Sageata S-a întâmplat într-o joi
Sageata 8 1/2. Odă bărbaţilor / Ode to men
Sageata Blues Letters
Sageata Casa cu pereţi de vânt
Sageata Bestiar domestic imaginar (cu persoane celebre)
Sageata Ora de libertate
Sageata Viaţa domnului Lăzărescu
Sageata Întâmplări despre niciodată


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer