Cine ce conservă? (2)

Citiţi prima parte a acestui articol aici.

Cutare cruciat al monumentelor ne dovedeşte că păstrarea monumentelor are caracter de clasă. Un grup social situat odinioară în vârful piramidei sociale (fără bază), din România, a dus şi duce un lobby enorm care are ca miză recuperarea patrimoniului confiscat de regimul comunist. Pentru această bătălie stimabilă, argumentele nu sunt cele corecte, legate de justeţea dreptului de proprietate personal, al rudelor şi tribului propriu. Ceea ce ni se serveşte, în rubrici de gazetă şi cărţi tocmite pe picior, este pus sub specia ştiinţei, a dreptăţii în veac. Opinia diferită este veştejită de cutare boher din capul scărilor, certând cu buzduganul peste fălci pe mojicul care a îndrăznit să îi conteste dreptatea absolută.

Or, restaurarea (ce cuvânt à la Viollet le Duc!) / conservarea nu este / sunt ştiinţă exactă. Oricum, nu la noi. Dar nu e nici angajament social, de dialog inter-comunitar. Dar nu e nici instanţă neutră (căci, altfel, cum e cu putinţă ca membrii unei instanţe avizatoare a statului să fie şi proiectanţi care îşi trec proiectele prin zisa comisie?) Impresionismul acestor activităţi umane este atât de uşor de ilustrat, încât mi se pare de-a dreptul comic să mai trebuiască să o fac. Dar subiectivitatea absolută este drapată în legi care mai de care mai absconsă, în teama de duşmanul dezvoltator pe care nu-l primim la curte (mă rog, de la caz la caz, mulţi trec fără argumente, alţii, cu argumentul precedentului, rămân pe dinafară). Căci, iată: biserica Kretzulescu este, frumoasă ca siluetă, lăsată fără mahrama albă care o învelea, de fapt. Decizia restauratorului, modernistă, este una subiectivă în chip exaltat-ideologic. Arhitectura e structură, ne spune această restaurare şi ea e consângeană cu "structuralismul" exhibant al arhitecturii moderne. Nu restaurează, de fapt, nimic, ci instituie o stare nouă a edificiului, una care nu a existat în realitate. Sau clădirea fostei Direcţii a cincea / UAR, din Piaţa Palatului/Revoluţiei este un exemplu excepţional de abatere de la "normativele" restauratoare. Nici clădire restaurată, nici clădire nouă, ea este adevăratul Memorial al Revoluţiei din 1989; dar este "incorectă" din perspectiva politicilor restauratoare.

Casele s-au făcut, s-au modificat, au ars şi au recrescut, au fost transformate în cariere de piatră şi cărămidă pentru noi edificii, dintotdeauna. Iată, un tânăr artist a simţit intuitiv că acesta este modul în care devin clădirile. Iată, un tânăr artist a vrut să adauge un mozaic cu icoana de hram unei biserici de unde icoana de hram lipseşte. Opoziţie generală. În schimb, cutare istoric îl probozeşte dispreţuitor, în scris, pe preotul aceleiaşi biserici, pentru că şi-a permis să închidă pridvorul lăcaşului de cult, păstrând ce a mai rămas din frescă. Închiderea este, mă grăbesc să adaug, bine făcută şi, evident, proiectată de un arhitect, nu de preot. Avem aici trei personaje, patru cu biserica-victimă: preotul, bietul; tânărul artist credincios, dar naiv, pentru că vrea să sporească frumuseţea unui edificiu de rugăciune; şi, mai la urmă de tot, profesorul universitar, istoric, strămutat într-ale restaurărilor. Judecaţi şi dumneavoastră singuri - uitaţi de nume, de faime, nu vă mai speriaţi de violenţa verbală exercitată la intimidare publică - exact cine şi în ce fel real poartă (de) grijă monumentelor...

Nume

Email (nu va fi publicat)

Website (optional)

Titlu comentariu

Comentariu

Comentariile cu greşeli de ortografie, cele care nu folosesc un limbaj civilizat şi cele care se referă la altceva decât la articolul comentat vor fi şterse.