Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Eseu  Sageata  4SPACE

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Istoria ca re(in)staurare


Augustin Ioan

30.12.2008
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Istoria arhitecturii româneşti este diferită de istoria arhitecturii de pe ceea ce constituie astăzi, teritorial şi politic-instituţional România. Multe din lucrurile predate la şcoală şi menţionate în cărţi nu "sunt" reale deloc, au fost interpretate până la desfigurare sau doar nuanţate. Rescrierile care vor urma - dacă, în frenezia (re)construcţiei, va mai avea cineva răgazul să le scrie - trebuie să se aşeze şi ele în matca acelora, anterioare, pe care le vor fi criticat, spre a se expune, la rându-le, revizuirilor.

Nu există arhitectură "românească", "specific naţional" şi alte tipare identitare transferate dinspre politică naţionalistă (în sensul iniţial, de nation-building, dar şi în cel "filetist", caricat de ideologiile de extremă ale anilor treizeci-optzeci). Ceea ce am moştenit de la înaintaşi este o arhitectură puternic regionalizată. Asemănările mari nu sunt între Moldova şi Valahia, ci, bunăoară, între prima provincie şi spaţiul slav şi caucazian, respectiv dintre a doua provincie şi arealul sud-dunărean. Arhitectura sacră de lemn, transilvană, are mai mult de-a face cu aceea scandinavă decât cu bisericile de la sud de Carpaţi. Trei Ierarhii ieşeni sunt o biserică mai degrabă armeano-georgiană, după cum Cozia este mai degrabă una sârbo-kosovară.

Atunci când fuse vorba de construit o arhitectură "naţională", absenţa precedentelor monumentale îi punea în mare încurcătură pe creatorii de stil autohton: arhitectura aşa zicând "etnic-românească" (i.e. destinată şi edificată de români) este minoră şi mignonă ca scară, rurală şi primitivă (acesta din urmă nu este, în accepţiunea mea, un termen peiorativ); dimpotrivă, arhitectura urbană, câtă este, nu prea aparţine etniei majoritare nici ca destinaţie, nici din perspectiva concepţiei, a surselor şi modelelor, nici a construcţiei. Uneori, ca la Peleş, nici măcar lemnul nu este "de-al nostru", în ciuda frăţiei noastre silvice cu codrul. Aşa se face că stilul naţional a avut mari probleme în a propune edificii de stat, reprezentative: lipseau precedentele citabile, iar gonflarea disproporţionată a prispelor şi pridvoarelor a dus, până la urmă, la caricaturile naţional-comuniste ale lui Nicolae Porumbescu.

Restaurarea monumentelor celor mari din Bucovina face ca astăzi multe mănăstiri să arate mai degrabă a anii şaizeci, când s-au reconstruit unele dintre ele radical, precum Neamţ-ul, decât a secol şaisprezece. În şcoala lui Le Duc şi de a reconstructorului frânc de la Curtea de Argeş, cel care a reuşit performanţa unui templu hindus în locul vechii biserici bizantine, arhitectura nord-moldavă a fost (re)făcută "mai bine" decât chiar originalele, eliminând influenţele de parcurs, de felul turlelor baroce (pentru că austriece, adică alogene) şi a capelelor adiacente. "Puritatea" stilistică era de natură să evoce "puritatea" etnică şi măreţia istoriei vremii, de aici până la sanctificarea lui Ştefan cel Mare nu este decât un pas. Care a şi fost făcut.

Desigur, în proces au fost transformate bizarerii, ce-i drept interesante în chiar unicitatea şi izolarea lor, precum bisericile cu pictură exterioară, sau cimitirul vesel săpânţean, sau bisericile de lemn cu fleşă, în expresii colective ale ethos-ului "naţional" şi în "tradiţie" unanimă, omogenă şi ubicuă. Bisericile de lemn maramureşene, majoritatea reconstruite după ultima invazie a tătarilor în Transilvania şi, deci, majoritatea uniate, sunt azi expresia ultimă a ortodoxiei, fiind de găsit la Techirghiol, în unităţile militare, în Parcul Tital din Bucureşti şi, ei bine, în Elveţia şi Venezuela.

Modernismul românesc nu a început în 1930, cu blocul ARO al lui Horia Creangă, ci mult mai devreme, cu blocurile, vilele şi desenele arhitecturale ale lui Marcel Janco. Dar nu puteam afla asta din cele două - până în 2004, singurele - istorii ale arhitecturii băştinaşe (Grigore Ionescu şi Curinschi-Vorona). Ambele au fost publicate şi republicate în ani grei de naţionalism. Arhitectura românească vernaculară părea unora nu doar unică - o insulă - în raport cu acelea, analoage, dimprejurul ei, ci şi inventatoarea arhitecturii moderne, a faţadelor de sticlă (C-tin Joja).

A explica de ce, odată inventată aici, arhitectura modernă are dificultăţi majore de a se acomoda în patria natală, în formele sale "hard-core", mai înainte de jumătatea anilor cincizeci, adică mai înainte ca echivalentul ei internaţional să fi intrat de-a binelea în criză, este dificil. Se avea probabil în vedere Dacia lui Burebista, mult mai "depliată" teritorial decât patria de azi.

În schimb, de ce aceeaşi arhitectură modernă, în forme antebelice, complet şi definitiv desuete, continuă să fie edificată şi elogiată la bienalele de arhitectură de după 1989, prezentate fiind drept expresie de ultimă oră a arhitecturii româneşti, iarăşi nedumereşte pe istoric, pentru că pe profesionişti nu-i frisonează nimic, decuplaţi cum se află de la prezentul istoric al propriei profesiuni.

În fine, arhitectura noastră, etatizată ca mod de exercitare a profesiunii în stalinism, are - acum - grave probleme de atribuire a operei colective post-belice. Acestea duc la dificultăţi - unele mitizante - pentru cel care doreşte să scrie despre fenomenul post-belic. Echipele sunt incomplet citate în reviste, şefii de proiect trec drept autori, autorii reali nu sunt menţionaţi din motive politice, iar legendele umplu locul evacuat de acurateţea istorică.

Incapacitatea de a da seamă, de a lăsa urme şi documente, de a arhiva, de a păstra şi etala public a arhitecţilor români este, în sine, mitologică. NU există istorie a arhitecturii, ci doar mici istorii de şuetă, amintiri niciodată consemnate în scris, o oralitate plină de vervă care este a culturii româneşti în genere, oricum a aceleia "tradiţionale" faţă de care arhitectul român are o veneraţie mistică. Prins în capcanele unei profesiuni ontic "retardate" şi structural arhaice (veche, esenţială, colectivă şi tectonică, o descrie etimologia numelui acesteia), arhitektonul român ieşit din comunism îşi camuflează incultura - deopotrivă pe aceea profesională ca şi pe aceea generală - prin celebrarea "facerii" - acţiunea directă, fizică - în detrimentul "conceperii" contemplative; laudă desenul şi huleşte scrisul/cititul; povesteşte "amintiri" la cafea şi detestă critica instituţionalizată,mai cu seamă când aceasta îl ocoleşte.

Cât despre istoria arhitecturii şi a urbanismului de pe teritoriul actual al României, ea ar trebui să îi redescopere pe Marcel Iancu şi pe Kos Karoli, lucrările ne-româneşti ale celor doi Cerkez, arhitectura mauro-florentină, arhitectura de dinainte şi de după stalinism, bisericile construite în perioada interbelică şi pe acelea, puţine, din anii de după; ea va trebui să accepte caracterul gotic al arhitecturii sacre de lemn transilvănene, sursă care nu e spre hula ei, ci spre meritul meşterilor deschişi la noul venit de la oraş către ţară şi de la aristocraţie către plebe. Ea va trebui să se dezbare de stângisme, de populisme, de naţionalisme, de retorica politrucă şi de scrisul la comandă. Ea va trebui să re-instaureze subiecte şterse, ori tabuizate din raţiuni extra-estetice.

Nu mai este posibilă o singură istorie, de autor, ci istorii pluri-faţetate, multi-disciplinare şi, mai cu seamă metodice în toate sensurile acestui termen. Şi, mai cu seamă, nu mai este timp de pierdut.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer