Gerontofobia trăieşte-n România

"Pensia sau salariul". Stînga umanistă şi dreapta libertariană. Lupta de clasă şi lupta de generaţie.

Toată lumea ştie: la început de ianuarie 2009, Guvernul României dădea o Ordonanţă de Urgenţă care-i obliga pe pensionarii (re)angajaţi la stat să aleagă între salariu şi pensie. Iar acel minunat spaţiu public neomologat în care ne petrecem mare parte din viaţă - forumurile, blogurile şi secţiunile de comentarii ale ziarelor - au sărit în aer. În timp ce presa, în copleşitoarea ei majoritate, condamna iniţiativa guvernamentală, paginile de internet se umpleau de injurii, furii şi blesteme la adresa bătrînilor, boşorogi impotenţi care parazitează societatea şi-şi condamnă fiii sau nepoţii la şomaj ori emigrare. Niciodată pînă acum difuza atmosferă de discriminare de vîrstă nu s-a coagulat într-o manieră atît de radicală, atît de totală în agresivitatea ei nevoalată.

A vedea bătrîneţea ca pe o povară socială e o trăsătură tipică lumilor tradiţionale (exemplul răs-pomenit - triburile africane care-i abandonează pe cei fără putere în singurătate); bătrînul e un întreţinut care nu mai poate produce - iar aici nu e vorba că nu-şi mai poate cîştiga existenţa, ci că nu mai e considerat a fi util celorlalţi, "societăţii". Uitaţi-vă la el: abia se mişcă, într-o lume a vitezei, nu saltă destul de repede pe scara autobuzului, nu goneşte suficient de iute pe trecerea de pietoni, nu ştie să calculeze din lei vechi în lei noi şi înapoi, foloseşte mult prea des expresia "pe vremea mea", cînd e la volan nu vede verdele cu o fracţiune de secundă înainte să apară, nu vorbeşte englezeşte. Şi, mai ales, e frustrat de lipsa banilor şi nostalgic după comunism.

Tatăl pensionar din Viaţa mea sexuală, jucat de Constantin Dinulescu, Bunica din Complexul România (regretata Raluca Zamfirescu): fiinţe total defazate faţă de lumea în care trăiesc, care-şi pisălogesc odraslele şi le ţin discursuri moralizatoare. Sînt avocaţii fără şanse de cîştig ai pasivităţii, non-intervenţiei, resemnării. Ai lumii pe care ei au construit-o, a cărei raţiune existenţială s-a prăbuşit la Revoluţie şi a cărei memorie tinerele generaţii vor s-o şteargă.

Înainte ca subiectul politic al pensionarilor-salariaţi la stat să aducă acest conflict în prim-plan, în teatru, mai mult decît în oricare altă artă, a început alcătuirea şi semnarea listelor de eutanasiere.

În dramaturgia contemporană românească nu există personaje bătrîne cu statut de erou pozitiv. Bunica poate, cel mult (şi e mult, şi e meritul actriţei), să stîrnească milă, condescendenţă, toleranţă. Dar valorile în care ea crede nu au drept la existenţă. Prototipul ei e Ruxandra din Trei generaţii a Luciei Demetrius (scrisă la cumpăna altei "revoluţii", în 1947): cumsecade, victimă, dar, la urma urmei, tot o mic-burgheză (Ruxandra)/"comunistă" (Bunica) de la care faimoasa roată a istoriei şi-a întors chipul. La fel cum părinţii (din Vitamine sau România 21) sînt pandantul de tranziţie (spre pensie) a fiicei şi ginerelui Ruxandrei... O categorie socială sortită să fie aruncată la groapa de gunoi a aceleiaşi istorii. Conflictul între generaţii s-a alimentat din seva vitală a luptei de clasă, i-a luat locul şi a decis că trecutul trebuie şters cu buretele.

Singurul regizor român al "noului val" care frecventează tema bătrîneţii fără ură şi părtinire e Radu Afrim; joi.megaJoy pe care l-a făcut în 2006 la Odeon e o formă de exorcizare a unei spaime, personale şi artistice - teroarea acelei perspective a neputinţei cu care se asociază în acest colţ de lume vîrsta a treia, metamorfozată în vitalitatea trecerii prin senectute cu aceeaşi poftă de viaţă cu care acei oameni au supravieţuit schimbătoarelor regimuri politice. Un spectacol făcut cu empatia celui care se ştie supus biologiei. Prefer să citesc astfel joi.megaJoy, deşi ar fi la îndemînă să întorc tabloul şi să văd în el imaginea sarcastică a trecutului ce refuză să moară, agăţîndu-se penibil şi senil de prezentul căruia ar fi trebuit de mult să-i cedeze locul.