Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Fragmente şi cronici ale cărţilor pe hîrtie  Sageata  Carte de Humanitas Fiction

Apă pentru elefanţi


Sara Gruen, traducere de Vali Florescu

11.02.2009
Editura Humanitas Fiction
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Sara Gruen
Apă pentru elefanţi
Editura Humanitas Fiction, 2009

Traducere din engleză de Vali Florescu.



*****

Intro
Sara Gruen, una dintre cele mai de succes tinere scriitoare ale momentului, s-a născut în Vancouver şi a crescut în Ontario. În 1993 a absolvit Carleton University din Ottawa cu o diplomă în literatură engleză.

După ce lucrează o vreme în domeniul software, în 1999 se mută în Statele Unite, iar doi ani mai târziu se hotărăşte să se dedice în exclusivitate scrisului. Primele două romane, Riding Lessons (2004) şi Flying Changes (2005), o aduc în atenţia publicului şi a criticii, însă notorietatea şi-o dobândeşte cu Apă pentru elefanţi (2006), a cărui ediţie hardcover s-a vândut într-o lună în 248.000 de exemplare, a ajuns în fruntea topului de bestselleruri al prestigiosului New York Times (devansând la un moment dat Middlesex al lui Jeffrey Eugenides) şi a fost luată în opţiune în vederea ecranizării de Andrew R. Tennenbaum, producătorul filmului The Bourne Identity, contra sumei de un milion de dolari.

Succesul formidabil de care se bucură Apă pentru elefanţi i-a adus scriitoarei în toamna lui 2008 un contract de cinci milioane de dolari cu Spiegel & Grau, un imprint al Random House, pentru următoarele două romane, din care primul, Ape House, apare în 2009. Din 2006 şi până acum, Apă pentru elefanţi a rămas o prezenţă constantă în topurile celor mai bine vândute cărţi din New York Times, Los Angeles Times, Wall Street Journal, Newsday, USA Today. În anul apariţiei, romanul a fost declarat Favourite Book of the Year de către publicaţia Newsday. În 2007, este recompensat cu premiile Booksense Book of the Year şi Bookbrowse Diamond pentru cea mai populară carte. Este tradus în peste 40 de ţări, s-a vândut în 3 milioane de exemplare şi va sta la baza unei producţii cinematografice.


*****
Primul rând: "Am nouăzeci de ani. Sau nouăzeci şi trei. Ori una, ori alta". Ultimul rând: "Pentru moşneagul ăsta, circul e casa lui". Între cele două rânduri se desfăşoară povestea fascinantă a tânărului Jacob Jankowski, care în anii '30 îşi face ucenicia vieţii într-unul dintre cele mai vestite circuri americane. Angajat să aibă grijă de animale, Jacob va descoperi sub marea cupolă un univers cu personaje bizare şi fascinante, dar cu reguli rigide ca ale unei caste. Însă va afla deopotrivă că circul nu înseamnă numai strălucire şi culoare, paiete şi magie, râsete şi ropote de aplauze, ci şi animale maltratate, artişti în mizerie încercând să uite sordidul cotidian cu ajutorul alcoolului de contrabandă, violenţă şi prostituţie, suferinţă şi tragedii, incertitudini şi spaime.

Pe acest fundal se perindă o galerie întreagă de figuri memorabile: Unchiul Al, directorul fără scrupule al circului; Kinko, clovnul pitic cu un zâmbet exagerat pictat pe chipul trist; "ciudaţii" cu trupuri contorsionate de suferinţă; imprevizibilul şi crudul August Rosenbluth, dresorul de animale care cade victimă celor pe care i-a chinuit; Marlena, frumoasa lui soţie, dresoarea de cai, de care Jacob se îndrăgosteşte năprasnic şi alături de care trăieşte o pătimaşă poveste de iubire; Rosie, elefăntiţa cu personalitate şi cu un secret care-i pune viaţa în primejdie.

Fotografii alb-negru însoţesc textul - instantanee surprinse la circurile americane de la începutul secolului XX, imortalizând o lume unde minunile sunt iscate cu o lovitură de baghetă, se spulberă odată cu ultimul acord al orchestrei, dar îţi lasă amintiri de-o viaţă.


"Un roman savuros şi emoţionant despre un univers plin de magie. Eroi, răufăcători, animale sălbatice năvălesc în arenă, iar spectacolul poate să înceapă! Cititorul e vrăjit încă de la primele rânduri." (Stephen King, Entertainment Weekly)

"Din detalii istorice minuţios prelucrate, Sara Gruen izbuteşte să aducă la lumină lumea de o incredibilă fascinaţie a circului american din anii '30." (Publishers Weekly)

"O poveste captivantă, senzuală, plină de întorsături neaşteptate, despre dragoste, crimă şi o eroină mută cu un secret ce se dezvăluie abia în final." (People)





Introducere
Nu mai rămăseseră decât trei oameni sub copertina cu dungi albe şi roşii a birtului soios: Grady, eu şi bucătarul. Grady şi cu mine stăteam la o masă prăpădită de lemn, cu câte un burger în faţă, pe o farfurie de tablă cu margini ciobite. Bucătarul stătea la tejghea şi-şi curăţa grătarul cu vârful unei spatule. Oprise plita cu ceva timp în urmă, însă putoarea de grăsime arsă încă se simţea.

Restul aleii centrale - până de curând ticsită de lume - era pustie, cu excepţia câtorva angajaţi şi a unui mic grup de bărbaţi ce aşteptau să fie conduşi la cortul dansatoarei din buric.

Aceştia se uitau neliniştiţi în stânga şi în dreapta, cu pălăriile bine trase pe ochi şi mâinile vârâte adânc în buzunare. N-aveau să fie dezamăgiţi: undeva, în spate, Barbara şi nurii ei generoşi îi aşteptau.

Ceilalţi orăşeni - ţărănoi, cum le spunea Unchiul Al - îşi croiseră deja drum prin cortul menajeriei şi ajunseseră sub cupola cea mare, care pulsa în ritmul frenetic al muzicii. Orchestra îşi ataca repertoriul în forţă, la acelaşi volum obişnuit, care-ţi spărgea timpanele. Ştiam pe dinafară tot ce urmează - chiar în acest moment, Marele Manej Final era pe sfârşite şi Lottie, trapezista, urca deja pe frânghie spre aparatele fixate în centrul cupolei.

M-am uitat la Grady, încercând să-mi dau seama despre ce vorbeşte. A aruncat o privire în jur şi s-a aplecat uşor spre mine.
- Şi-n plus, a zis uitându-se ţintă în ochii mei, mi se pare că ai avea multe de pierdut în clipa asta. A ridicat din sprâncene, ca să dea mai multă importanţă vorbelor.

Am simţit că-mi stă inima.

Dinspre marea cupolă au izbucnit aplauze furtunoase, iar orchestra a atacat din mers valsul lui Gounod. M-am întors instinctiv spre menajerie, pentru că tocmai urma numărul elefantului.

Marlena fie se pregătea să se urce, fie era deja instalată pe capul lui Rosie.
- Trebuie să plec, am spus.
- Stai jos, a zis Grady. Dacă te gândeşti serios să-ţi iei tălpăşiţa, nu ştii când o să mai mănânci ceva.

În acel moment, muzica a scârţâit ciudat şi s-a oprit brusc.

S-a auzit o ciocnire nefirească de alămuri, instrumente de suflat şi de percuţie - tromboanele şi piculinele au dat-o într-o cacofonie insuportabilă, o tubă s-a dezumflat cu zgomot, ca un stomac plin de gaze, şi zăngănitul gol al talgerelor a reverberat dincolo de cupolă, dincolo de capetele noastre, până s-a stins, câteva clipe mai târziu.

Grady a încremenit, aplecat deasupra burgerului, cu degetele mici ridicate şi gura larg deschisă.

M-am uitat în jur. Nimeni nu se clintea - toate privirile erau aţintite asupra marii cupole. Câteva paie rătăcite au aterizat lin pe pământul întărit.
- Ce e? Ce se întâmplă? am zis.
- Şşş, a şoptit Grady.

Orchestra a început să cânte din nou, de această dată Stars and Stripes Forever.
- O, Doamne. Ce porcărie! Grady şi-a aruncat mâncarea pe masă şi a sărit în picioare, răsturnând bancheta.
- Ce? Ce e? am strigat, fiindcă o rupsese la fugă de lângă mine.
- Marşul Dezastrului! a ţipat el peste umăr.

M-am răsucit spre bucătar, care îşi scotea grăbit şorţul.
- Ce tot zice?
- Marşul Dezastrului, a spus acesta, luptându-seşi-l tragă cât mai repede peste cap. Înseamnă că s-a întâmplat ceva - ceva foarte rău.
- Adică?
- Ar putea fi orice - foc sub cupolă, animale în care a dat strechea, orice. O, Doamne. Şi probabil că bieţii ţărănoi habar n-au.

S-a aplecat pe sub uşile batante şi a ieşit.

Haos - vânzători de dulciuri sărind peste tarabe,muncitori ieşind împleticit de sub corturi, cheflii cu priviri aburite alergând curioşi, amestecându-se în valurile mulţimii. Cu mic, cu mare, toţi cei care aveau o legătură cât de mică cu Cel Mai Senzaţional Spectacol din Lume al Fraţilor Benzini au pornit ca din puşcă spre marea cupolă.

Diamond Joe m-a depăşit în viteză, echivalentul uman al galopului întins.
- Jacob - e menajeria! a strigat. Au scăpat animalele. Fugi, fugi, fugi! Nu era nevoie să-mi mai spună o dată. În cortul ăla se afla Marlena.

Pe când mă apropiam, am auzit un huruit pe care l-am simţit până-n viscere şi m-a speriat, pentru că era un sunet chiar mai profund decât zgomotul. Pământul vibra.

Am intrat clătinându-mă şi am dat nas în nas cu un iac cât casa - un piept nesfârşit, cu păr cârlionţat, şi copite ce loveau sălbatic aerul, nări roşii fremătânde şi ochi ieşiţi din orbite. M-a depăşit într-un galop atât de vertiginos, că m-am dat înapoi în vârful picioarelor şi m-am agăţat iute de pânza de cort, ferindu-mă, ca nu cumva să mă trezesc străpuns de un corn răsucit.

De umerii lui era agăţată o hienă înspăimântată.

Toneta de răcoritoare din centrul cortului fusese făcut una cu pământul, iar în locul ei se afla o mare învolburată de pete şi dungi - de coapse, copite, cozi şi gheare, şi toate răgeau, schelălăiau, mugeau sau nechezau. Deasupra tuturor se înălţa un urs polar, care dădea neputincios, orbit, din labele cât nişte tigăi.

Din nefericire, a atins cu ele o biată lamă, pe care a lăsat-o lată - buf! Lama a căzut cu zgomot la pământ, cu gâtul şi picioarele răşchirate asemenea unei stele cu cinci colţuri. Cimpanzeii ţipau şi vociferau, legănându-se pe frânghii, pentru a rămâne în aer, deasupra felinelor. O zebră cu privire înnebunită a ţâşnit într-un traseu zigzagat prea aproape de un leu culcat, care s-a răsucit s-o atingă, a ratat-o şi s-a îndepărtat, cu pântecul lipit de pământ.

Am cântărit din priviri cortul, disperat s-o găsesc pe Marlena.

În locul ei, am văzut o felină strecurându-se spre zona de legătură cu marea cupolă - era o panteră şi, în timp ce trupul ei negru şi agil dispărea în tunelul acoperit cu prelată, mi-am adunat tot curajul de care eram în stare. Dacă ţărănoii nu ştiau, aveau s-o afle din clipă-n clipă. A durat doar câteva secunde şi au aflat ce era de aflat - un ţipăt prelung urmat de un altul, apoi de încă unul, după care întregul cort a explodat de zgomotul ca de tunet al trupurilor încercând să treacă de alte trupuri şi să iasă din tribune. Muzica orchestrei s-a stins, cu un falset, pentru a doua oară, şi de data asta a încetat definitiv. Am închis ochii: Te rog, Doamne, fă-i să iasă prin spate. Te rog, Doamne, nu-i lăsa să încerce să iasă pe-aici.

Am deschis din nou ochii şi am cercetat cu atenţie menajeria, înnebunit de disperare s-o găsesc. Pentru numele lui Dumnezeu, cât de greu poate fi să găseşti o fată şi un elefant? Când i-am zărit paietele roz, aproape că am ţipat de uşurare - poate chiar am făcut-o. Nu mai ştiu.

Era în celălalt capăt şi stătea lipită de un perete, liniştită ca o zi de vară. Paietele costumului îi licăreau ca nişte diamante lichide, un fanion fulgurant între blănile multicolore. M-a văzut şi ea şi mi-a susţinut privirea mult, o veşnicie, mi s-a părut. Era calmă şi languroasă. Chiar zâmbea. Am început să-mi croiesc drum cu forţa către ea, însă ceva din expresia ei mi-a îngheţat sângele în vine.

Nenorocitul stătea cu spatele la ea, roşu la faţă şi răcnea din toţi bojocii, fluturându-şi braţele şi legănându-şi bastonul cu măciulie de argint. Jobenul de mătase îi zăcea pe paiele de lângă el.

Ea a căutat ceva în jur. Printre noi a trecut o girafă - şi gâtul lung i se mişca graţios, în ciuda faptului că era speriată - şi, după ce a trecut, am văzut că apucase un drug de fier. Îl ţinea relaxată, sprijinindu-l pe pământul murdar. M-a privit iar, amuzată.

Apoi, privirea i s-a oprit asupra capului descoperit al individului aflat cu ceafa spre ea.
- O, Doamne, am zis, înţelegând brusc. Am pornit spre ea împiedicându-mă, ţipând, deşi nu aveam nici cea mai mică speranţă c-o să mă audă. N-o face! N-o face! A ridicat drugul în aer şi l-a coborât, despicându-i capul ca pe un pepene. Ţeasta i s-a crăpat, a făcut ochii mari, iar gura i-a îngheţat într-un O. A căzut în genunchi, după care s-a rostogolit în faţă, pe paie.

Eram prea şocat să mă mişc şi, oricum, n-aş fi putut face nimic, pentru că, în clipa aceea, un pui de urangutan mi-a înconjurat speriat picioarele cu braţele lui elastice.

A trecut atât de mult de-atunci. Atât de mult. Însă această imagine încă mă mai bântuie.

Nu vorbesc prea mult despre acele zile. N-am făcut-o niciodată.

Nu ştiu de ce - am lucrat la diverse circuri vreme de şapte ani şi, dacă nici ăsta nu e subiect de conversaţie, nu ştiu ce altceva ar putea fi.

De fapt, ştiu de ce; n-am avut niciodată încredere în mine. Mi-era teamă să nu vorbesc aiurea şi să spun ce n-ar trebui. Ştiu cât de important era să-i păstrez secretul, aşa că i l-am păstrat - tot restul vieţii ei şi chiar mai mult decât atât. Vreme de şaptezeci de ani n-am spus nici unui suflet despre asta.


Capitolul I
Am nouăzeci de ani. Sau nouăzeci şi trei. Ori una, ori alta.

La cinci ani, ştii şi câte luni sunt de când te-ai născut. Chiar şi la douăzeci de ani ştii ce vârstă ai. Am douăzeci şi trei de ani, spui, sau poate douăzeci şi şapte. Însă după treizeci începe să se întâmple un lucru ciudat. La început e doar o uşoară poticneală, o clipă de şovăială. Câţi ani ai? A, am... începi încrezător, însă apoi te opreşti. Aveai de gând să spui treizeci şi trei, însă nu e adevărat. Ai treizeci şi cinci. După care te simţi aiurea, fiindcă te întrebi dacă ăsta e oare începutul sfârşitului. Chiar este, fireşte, însă vor trece câteva decenii bune până o vei recunoaşte.

Începi să uiţi cuvinte: îţi stau pe limbă, însă, în loc să se desprindă în cele din urmă de unde sunt lipite, rămân acolo. Te duci sus să iei ceva, însă, în clipa când ajungi acolo, nu mai ştii ce căutai.

Îţi strigi copilul cu numele tuturor celorlalţi copii ai tăi şi chiar şi cu cel al câinelui, până când ţi-l aminteşti, în fine, pe al lui. Uneori, uiţi ce zi a săptămânii este. Şi, în cele din urmă, uiţi şi anul.

De fapt, nu e neapărat vorba că aş fi uitat una sau alta. Ci mai degrabă că am încetat să mai ţin minte lucrurile. A venit şi noul mileniu, asta ştiu - atâta agitaţie şi stres pentru nimic, toţi tinerii ăia care ţâţâiau din buze îngrijoraţi şi cumpărau conserve fiindcă cineva a fost prea leneş să lase suficient spaţiu pentru patru cifre şi nu a lăsat decât pentru două - însă nu ştiu dacă asta a fost luna trecută sau acum trei ani. Şi, de fapt, ce contează? Care e diferenţa dintre trei săptămâni sau trei ani ori chiar şi trei decenii de fasole bătută, tapioca şi rufărie de corp Depends? Am nouăzeci de ani. Sau nouăzeci şi trei. Ori una, ori alta.

Ori a avut loc un accident, ori se fac reparaţii la şosea, fiindcă un ciopor de babe meliţează cu ochii lipiţi de fereastra din capătul holului, de parc-ar fi copii sau puşcăriaşi. Sunt uscăţive şi au ceva de păianjen, şi părul fin ca aburul. Cele mai multe sunt cu mai bine de un deceniu mai tinere ca mine, iar asta mă uimeşte. Chiar şi când trupul te trădează, mintea continuă s-o nege.

Sunt parcat în hol, lângă cadrul metalic. Am făcut progrese uimitoare de când mi-am fracturat femurul şi-i mulţumesc Domnului pentru asta. O vreme, se părea că n-aveam să mai pot merge niciodată - aşa au reuşit să mă convingă să vin aici -, însă, la câteva ore odată, mă ridic şi fac câţiva paşi şi în fiecare zi ajung tot mai departe, înainte de a simţi nevoia să mă întorc. Poate că mi-o mai fi rămas un dram de viaţă-n mine.

Acum sunt cinci, cinci mămăiţe cu păr alb ca neaua strânse una-ntr-alta, care arată cu degetele încovrigate de artroză către geam. Aştept o vreme să văd dacă au de gând să plece. Însă ele nu dau nici un semn în sensul ăsta.

Cobor privirea să văd dacă am tras frâna şi mă ridic cu grijă, sprijinindu-mă de braţul scaunului cu rotile în timp ce fac periculosul transfer către cadru. În clipa în care mă simt în siguranţă, apuc bine de pernuţele gri de cauciuc de pe braţe şi împing până când am coatele drepte, adică fix până la gresia următoare.

Îmi târăsc piciorul stâng în faţă, mă asigur că e bine proptit, după care îl trag şi pe celălalt lângă el. Împing, târăsc, aştept, târăsc. Împing, târăsc, aştept, trag.

Holul e lung şi picioarele nu mă mai ascultă ca altădată. Nu sunt ca ale bietului Camel, slavă Domnului, însă mă cam ţin în loc. Bietul Camel - de ani de zile nu m-am mai gândit la el.

Picioarele i se bălăbăneau fără vlagă când voia să le pună în pământ, aşa că trebuia să ridice genunchii sus şi să şi le arunce în faţă. Eu trebuie să mi le târâi, de parcă mi s-ar fi îngreunat brusc şi, dat fiind că sunt cam cocoşat, mă trezesc adesea uitându-mă la papucii încadraţi de mergător.

Îmi ia un timp să ajung în capătul holului, însă reuşesc - şi asta fără ajutorul nimănui. Zici c-am câştigat la loto, deşi, în clipa când ajung, îmi dau seama că trebuie să mă şi întorc.

Băbuţele se dau în lături să-mi facă loc. Sunt încă în putere, fie se pot mişca singure, fie au prieteni care să le ducă peste tot cu scaunul cu rotile. Încă mai au dinţi şi se poartă foarte frumos cu mine. Eu sunt o raritate aici - un bătrân într-o mare de văduve ale căror inimi încă plâng după iubiţii lor soţi.
- Vino puţin, plescăie din limbă Hazel. Să-l lăsăm şi pe Jacob să arunce o privire.

Trage căruciorul lui Dolly puţin înapoi, după care vine lângă mine cu mâinile împreunate şi ochii scăpărând.
- Vai, ce bine-mi pare! De azi-dimineaţă lucrează la el! Mă duc lângă geam şi ridic ochii, mijindu-i uşor în lumina soarelui. E atât de puternică, încât îmi ia câteva secunde până-mi dau seama despre ce e vorba. Şi apoi totul începe să prindă contur.

În parcul de la capătul clădirii se află un cort uriaş, a cărui prelată e vopsită în dungi groase ciclam şi albe, cu o cupolă ţuguiată imposibil de confundat... Inima îmi bate năvalnic şi îmi duc mâna făcută pumn la piept.
- Jacob! Vai, Jacob! ţipă Hazel.O, Doamne! O, Doamne! Îşi flutură mâinile neajutorată şi se întoarce spre hol. Soră! Soră! Repede! Îi e rău domnului Jankowski!
- N-am nimic, zic, tuşind şi bătându-mă pe piept. Asta e problema cu băbuţele. Întotdeauna se tem să nu cumva să dai ortul popii. Hazel! Sunt bine! Însă e prea târziu. Aud scârţ-scârţ-scârţ-ul tălpilor de cauciuc şi, câteva clipe mai târziu, sunt luat în primire de asistente.

Până la urmă, se pare că nu mai trebuie să-mi fac griji cum o să mă întorc la scaunul meu.
- Deci ce avem de mâncare în seara asta? mormăi în timp ce scaunul meu virează spre sala de mese. Porridge? Fasole bătută? Pablum (marcă de cereale pentru bebeluşi.- n.tr.)? A, nu-mi spune, avem tapioca, aşa-i? Am dreptate, e tapioca? Sau în seara asta îi spunem budincă de orez?
- Mare figură sunteţi, domnule Jankowski, zice infirmiera sec.

Nu e nevoie să răspundă, şi o ştie. Pentru că e vineri, ni se serveşte bine cunoscuta combinaţie hrănitoare, însă total neinteresantă, de ruladă de carne, cremă de porumb, ceva care vrea să semene cu piureul de cartofi şi sos care a fost turnat peste o friptură de vacă acum o mie de ani. Şi se mai miră că slăbesc văzând cu ochii.

Ştiu că unii dintre noi nu mai au dinţi, însă eu am şi vreau friptură. Friptură cum îmi făcea nevastă-mea, cu foi de dafin întregi alături. Vreau morcovi. Vreau cartofi fierţi în coajă. Şi vreau un cabernet sauvignon dens, cu aromă bogată, ca să lunece toate astea frumos pe gât în jos, şi nu suc de mere din conservă. Însă, mai mult decât orice, vreau porumb copt.

Mă gândesc uneori că, dac-aş avea de ales între un ştiulete de porumb şi a face dragoste cu o femeie, aş alege porumbul.

Nu că nu mi-ar plăcea să mai am parte de o ultimă partidă de amor - încă sunt bărbat, şi unele dorinţe nu se sting niciodată -, însă e destul să îmi închipui boabele dulci spărgându-mi-se între dinţi ca să-mi lase gura apă. E o fantezie, ştiu asta. Nici unul dintre aceste lucruri nu se va întâmpla. Îmi place doar să-mi cântăresc atent opţiunile, de parcă m-aş afla în faţa lui Solomon, la Judecata de Apoi: o ultimă partidă de amor sau un ştiulete de porumb. Ce dilemă minunată! Uneori, înlocuiesc ştiuletele cu un măr.

Toţi cei de la mese vorbesc despre circ - cei care pot vorbi, vreau să zic. Cei tăcuţi, cei cu chipuri împietrite şi mădulare stafidite sau cei ale căror capete sau mâini tremură mult prea tare pentru ca să ţină tacâmurile, stau aşezaţi pe laturile sălii, însoţiţi de ajutoare care îi hrănesc cu lingura, puţin câte puţin, după care fac tot posibilul să-i convingă, cu cea mai mare blândeţe, să mestece ce au în gură. Îmi amintesc de puii de pasăre, doar că lor le lipseşte cu desăvârşire entuziasmul acestora. Feţele lor, cu excepţia unui vag scrâşnet din maxilare, rămân imobile şi înspăimântător de lipsite de expresie. Înspăimântător, fiindcă sunt conştient de faptul că ăsta e drumul pe care am pornit şi eu. Nu am ajuns încă la destinaţie, însă nu mai e mult.

Nu există decât o singură cale de a o evita, dar nu pot spune că mă atrage prea tare această variantă.

Infirmiera mă parchează în faţa tăvii care mă aşteaptă. Sosul de pe rulada de carne a făcut deja o pojghiţă. O înţep uşor cu furculiţa să văd cum e. Forma ei ca de menisc zvâcneşte uşor, râzându-mi în faţă. Ridic privirea dezgustat şi mă uit drept în ochii lui Joseph McGuinty.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer