Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Fragmente şi cronici ale cărţilor pe hîrtie  Sageata  Carte de Humanitas Fiction

Ultima concubină


Lesley Downer, traducere de Ligia Caranfil

25.03.2009
Editura Humanitas Fiction
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Lesley Downer
Ultima concubină
Editura Humanitas Fiction, 2009

Traducere din limba engleză de Ligia Caranfil



*****

Intro
Lesley Downer s-a născut în 1959 la Londra. Mama ei era de origine chineză, iar tatăl preda chineză la University of London.

Crescând într-o casă plină de cărţi despre cultura şi civilizaţia Asiei, Lesley este fascinată mai ales de Japonia. După studii la Oxford şi la London University, în 1978 câştigă o bursă în Ţara Soarelui-Răsare, unde rămâne cinci ani. De altfel, până în prezent, Lesley Downer şi-a petrecut 15 ani din viaţă în Japonia, documentându-se pentru numeroasele lucrări dedicate acestei ţări exotice.

Debutează în 1989 cu o carte de călătorie, On the Narrow Road to the Deep North, transformată ulterior într-un documentar de televiziune de WNET şi Channel 4, cu titlul Journey to a Lost Japan. The Brothers: The Hidden World of Japan's Richest Family a fost declarată în 1995 New York Times Book of the Year. Lesley Downer se apleacă apoi asupra lumii gheişelor, publicând Geisha: The Remarkable Truth Behind the Fiction (2000) şi Madame Sadayakko: The Geisha who Seduced the West (2004), biografia actriţei japoneze care a inspirat povestea operei Madama Butterfly de Puccini.

Scriitoarea realizează pentru BBC2 o serie de emisiuni culinare dedicate Japoniei, A Taste of Japan, şi semnează două cărţi de bucate, Japanese Vegetarian Cookery şi At the Japanese Table: New and Traditional Recipes. Ultima concubină (The Last Concubine) este prima carte de ficţiune a lui Lesley Downer.

*****
Prin naştere, Sachi nici măcar nu ar fi avut dreptul să ridice ochii spre prinţesa Kazu, mătuşa Fiului Cerului şi soţia legiuită a tânărului shogun. Însă prinţesei nu-i scapă frumuseţea aproape nepământeană a copilei şi îi deschide porţile palatelor, iar apoi uşa spre apartamentele shogunului. Dar sentimentele nu îşi au locul într-o lume a datoriei şi a onoarei şi fericirea lui Sachi se dovedeşte vremelnică, la fel ca splendoarea calmă ce domneşte în Castelul Edo. Războiul năruie ziduri şi lumi, grădinile, pavilioanele, mătăsurile, giuvaierurile sunt mistuite de flăcări, iar Sachi va trebui să pribegească printr-o Japonie de nerecunoscut, învăţând să supravieţuiască şi descoperindu-şi adevărata familie. Alături îi vor fi însoţitoarele credincioase de la palat, Haru cea descurcăreaţă şi gracila Taki, dar şi misteriosul Shinzaemon, samuraiul proscris revoltat de laşitatea seniorului căruia i-a jurat credinţă.

Bestseller internaţional publicat în 24 de ţări şi nominalizat pe lista Romantic Novel of the Year.

"Povestea de iubire dintre concubina shogunului şi samuraiul proscris ne dezvăluie transformările care au zguduit Ţara Soarelui-Răsare în zbuciumatul secol XIX." (Guardian)





1. Valea Kiso, 1861
"Oshikaraji,
kimi to tami to no
tame naraba
mi wa Musashino no
tsuyu to kiyu tomo"
(Kazu, 1861)
"Fără nici un regret,
de dragul tău, stăpâne,
şi al neamului tău,
Mă voi face nevăzută, odată cu roua
de pe câmpia din Musashi."
(Prinţesa Kazu, 1861)

- Shita ni iyo! Shita ni iyo! Shita ni... Shita ni... În genunchi! În genunchi!... Jos... Jos.

Strigătul se auzi ca un ecou prin vale, atât de slab, de parcă ar fi fost doar foşnetul frunzelor bătute de vânt. La capătul trecătorii, acolo unde drumul cobora spre sat, patru copilaşi ciufuliţi, înfăşuraţi strâns în chimonouri peticite, ascultau cu atenţie. Era o zi de toamnă târzie, când totul părea că-ncremenise în aşteptare. Pinii care mărgineau drumul mare erau neobişnuit de nemişcaţi, iar cea mai uşoară adiere a brizei abia dacă mai ridica de pe jos frunzele galbene şi roşii, strânse în maldăre îngrijite, departe de borduri. Un erete se rotea alene şi, pentru o clipă, un cârd de gâşte sălbatice acoperiră cerul cu aripile lor. La o cotitură a drumului, mirosul familiar de lemn ars, amestecat cu duhoarea balegii de cal, a excrementelor omeneşti şi cu mireasma îmbietoare a supei miso, se răspândea în aer. La răstimpuri, un cocoş cânta, iar câinii satului îi răspundeau cu un cor de lătrături. De obicei drumul mare era înţesat de lume, de palanchine şi de cai, cât vedeai cu ochii. În acea zi era pustiu.

Aşa-i rămăsese lui Sachi ziua aceea în amintire, pentru totdeauna, aşa o retrăia după ani de zile: pinii atât de înalţi şi de întunecaţi, înălţându-se la nesfârşit, bolta cerului atât de albastră, încât părea aproape s-o poată atinge, mult mai aproape decât munţii palizi care licăreau la orizont.

Sachi avea 11 ani, dar era micuţă şi slabă. Vara era la fel de pârlită de soare ca faimoasele castane porceşti din Kiso, însă, acum, pielea ei era izbitor de străvezie şi de palidă, aproape la fel de albă ca răsuflarea ei în aerul îngheţat. Adesea îşi dorea să fie măslinie şi voinică, la fel ca ceilalţi copii, deşi ei nu păreau să bage de seamă. Până şi ochii îi avea altfel decât toţi ceilalţi. În timp ce ai lor erau căprui sau negri, ai ei erau de un verde-întunecat, precum pinii în timpul verii sau muşchiul codrilor. Deşi îşi dădea seama că greşea, îi plăcea pielea ei albă. Uneori îngenunchea în faţa oglinzii înnegrite a mamei sale, contemplând feţişoara palidă ce sclipea în ea. Atunci îşi scotea pieptănul pe care-l ţinea vârât în mânecă. Era talismanul său, amuleta ei, aducătoare de noroc. Era frumos şi strălucitor. Fusese al ei dintotdeauna, de când îşi putea aduce aminte, şi nimeni din sat nu mai avea unul ca al ei. Încet, furată de gânduri, îşi pieptăna părul până când lucea, apoi şi-l strângea cu grijă la spate cu o bucată de mătase roşu-aprins.

Cu câteva veri în urmă venise în sat o trupă de actori ambulanţi.

Câteva zile jucase poveşti cu fantome pe o scenă improvizată, făcându-i pe toţi să se înfioare. Prichindeii, ghemuiţi laolaltă, îngheţaţi de spaimă, urmăriseră povestea unei soţii părăsite care moare de durere.

La sfârşitul piesei, moarta se ivise deodată, plutind în aer, dinaintea necredinciosului ei soţ, albă la faţă ca o stafie. În vreme ce-şi pieptăna pletele lungi şi negre, părul a început să-i cadă în smocuri. Copiii au ţipat atât de tare, încât nimeni n-a mai putut auzi cuvintele rostite de actori. Acum, când ceilalţi doreau s-o necăjească pe Sachi, îi ziceau că şi ea trebuie să fie o fantomă.
- Bolândo, o striga bunica ei.

Uneori o auzea mustrând-o pe maică-sa.
- Copila aia a ta, Sa, bombănea ea. O răsfeţi! Cum crezi c-o să-şi găsească un bărbat, aşa trasă la faţă şi bolnăvicioasă cum e? Şi-i atât de fudulă, toată ziulica-şi piaptănă păru' ăla al ei. Nimeni nu vrea o soţie care şade tot timpul la oglindă. Ai nevoie de o fată trupeşă cu şolduri mari, roditoare, care să ştie ce-i munca, asta-i. Altfel ai să rămâi cu ea-n cârcă.
- Este delicată, îi lua apărarea cu blândeţe mamă-sa, cu zâmbetul ei obosit şi răbdător. Nu-i ca ceilalţi copii. Dar măcar e drăgălaşă.

Întotdeauna era de partea ei.
- Drăgălaşă! se burzuluia bunică-sa. Foarte bine. La ce i-o folosi drăgălăşenia unei neveste de ţăran? Frecându-şi mâinile şi suflând peste ele, Sachi se lăsa când pe un picior, când pe celălalt. În ciuda straturilor de bumbac neprelucrat din jacheta groasă, vătuită, de care maică-sa îi făcuse rost, a fularelor în care îi era înfăşurat capul, tot îi era frig. Singurul lucru care o mai încălzea era bebeluşul legat la spatele ei cu o funie. Fetiţa dormea adânc, iar căpşorul îi atârna ca unei păpuşi din cârpe. Lângă Sachi, înfofolită bine, era prietena ei Mitsu. Cele două erau de nedespărţit din primii lor ani de viaţă. Mitsu era aproape opusul lui Sachi, atât de măslinie şi de bondoacă, încât semăna cu o maimuţică. Avea ochi mici şi nas cârn.

Când s-a născut, maică-sa i-a spus moaşei s-o omoare.
- Este aşa de urâtă, că niciodată nu-şi va găsi un bărbat, zisese.

Şi atunci ce-o să ne facem cu ea? Moaşa a făcut semn din cap că era de acord. Era o rugăminte cu temei. Mulţi prunci erau ucişi la naştere. Femeia scuipă pe o bucată de hârtie, acoperind gura şi nasul fetiţei, apoi o înfăşură strâns în zdrenţe. Dar, tocmai când credeau că îşi dăduse duhul, a început să se zbată, apoi să urle şi să plângă. Se părea că zeii hotărâseră ca ea să trăiască.
- Şi cine suntem noi să ne punem cu zeii? se întrebase maică-sa, deschizându-şi larg braţele asprite de muncă.

Lăsa impresia că-şi iubea fiica mai abitir, graţie miraculoasei sale salvări de la moarte. Mitsu, o fetiţă veselă, cu capul pe umeri şi foarte mămoasă, nu-şi făcea nici un fel de griji în privinţa poveştii ei. La fel ca Sachi, îşi ducea în spinare unul dintre frăţiori.

Sunetele din celălalt capăt al văii se auzeau tot mai tare. Ascultând cu atenţie, copiii desluşiră tropăitul paşilor, tropotul înfundat al copitelor cu potcoave de pai, scrâşnetul fierului frecat de fier şi al fierului lovit de piatră. Deasupra vacarmului se înălţa un cor de voci, la început o bâlbâială, după care tot mai clar şi mai clar li se auzeau vorbele, repetate iară şi iară pe un ton cântat:
- Shita ni iyo! Shita ni iyo! Shita ni... Shita ni...

Alaiul era încă departe, sus, în inima pădurii, ascuns de covorul gros de frunze care acoperea costişa. Totuşi, glasurile nu se opreau niciodată, nici măcar pentru o secundă. Era ca şi cum aşteptau să li se ofere toţi şi toate: copacii falnici cu frunzişul des ca nişte cuşme, buruienile, câţiva lupi, vulpile, căprioarele, somnoroşii urşi, negri ca tăciunele, şi mistreţii de munte cu colţii lor ascuţiţi, să cadă cu toţii în genunchi.

Genzaburo, şeful cetei de copii, se căţără într-un copac şi se întinse pe o ramură, până când începu să se clatine, periculos, deasupra drumului. Era un băietan ciolănos, înalt, cu pielea aproape neagră, atât de arsă era de soare, şi un zâmbet în care i se citea neastâmpărul; dădea mereu de belea, fugind la râu ca să pescuiască sau să se scalde, ori de câte ori venea vorba să muncească. Ştia să se furişeze în spatele unui cal, pentru a-i smulge câteva fire din coadă, după care o lua la sănătoasa, cu grăjdarul pe urmele lui. Firele cenuşii erau cea mai bună aţă de pescuit, pentru că peştii nu le vedeau, aşa încât nu pierdea nicicând prilejul să-şi facă rezerve, când se afla vreun cal sur prin preajmă. Genzaburo era faimos şi datorită faptului că ţinuse piept unui mistreţ sălbatic, care, într-o zi, atacase lumea din sat, terorizând-o, când el nu avea decât zece ani. L-a tot izbit cu pumnul şi cu piciorul, până ce fiara şi-a luat coada la spinare, întorcându-se în pădure.

Uneori îşi arăta cicatricea, în locul în care colţii animalului îi străpunseseră braţul. Era "medalia lui de onoare".

Chobei, cel mai mic dintre copii, fratele lui Sachi, un băieţel şleampăt cu păr sârmos, înfofolit într-un chimono gros, cafeniu, nu dădea nicio atenţie hărmălaiei care se apropia. Se ghemuise lângă drum, zgâindu-se la o şopârlă care se târâse afară din pădure.

Genzaburo se împinse şi mai departe pe ramură, mijindu-şi ochii, în strădania lui de a desluşi ce se întâmpla în depărtare.
- Vin! Vin! strigă el.

Într-un minut, fiecare putu zări primele stindarde ivindu-se deasupra copacilor, roşii, purpurii şi galbene, fluturând ca nişte petale.

Scântei de lumină ţâşneau de pe vârfurile metalice ale stindardelor şi lăncilor. Prichindeii erau numai ochi şi urechi, iar inima le bătea să le spargă pieptul. Toţi ştiau precis ce însemna: "Shita ni iyo! " Era prima lecţie pe care o învăţaseră vreodată de la viaţă. Toţi simţiseră apăsarea mâinilor mari şi aspre ale taţilor lor pe căpşoare, silindu-i să îngenuncheze şi să-şi plece capul, până când feţele le intrau în noroi.

Aproape că le sunau în urechi vocile răstite ale părinţilor lor:
- Jos, chiar acum! Altfel veţi fi omorâţi.

Nimeni nu uitase ce soartă cumplită avusese Sohei, beţivul satului.

Cu câţiva ani mai înainte, după câteva ceşti de sake în plus, ieşise împleticindu-se în calea unei procesiuni. Înainte să apuce vreunul dintre ei să-l tragă înapoi, câţiva samurai îşi scoseseră săbiile din teacă şi îl tăiaseră în bucăţi, chiar acolo în stradă. Sătenii i-au scos hoitul din drum într-o tăcere de moarte. Îşi dăduseră seama astfel cât de uşor puteai să-ţi pierzi viaţa. Samuraii erau stăpânii lor. Aveau drept de viaţă şi de moarte asupra lor. Aşa fusese dintotdeauna şi avea să fie de-a pururea.

Însă stindardele erau încă departe. Copiii se tot uitau lung, uimiţi de fiorul plăcerii de a face ceva interzis şi primejdios.

În depărtare, siluete minuscule, în negru şi albastru, ieşeau roind din codru. Ducându-şi mânuţele streaşină la ochi, ştrengarii desluşiră batalioane de soldaţi mărşăluind în şiruri strânse, cavaleri călare, cu coifuri sclipitoare, şiruri nesfârşite de hamali, cărând în spinare cufere lăcuite, strălucind în lumina zilei. Siluetele crescură, pe măsură ce se apropiau coloanele cortegiului. Zăngănitul inelelor metalice de la bastoanele străjerilor, hârşâitul paşilor, scrâşnetul copitelor şi corul ameninţător: "Shita ni iyo! Shita ni... Shita ni..." se apropiau tot mai mult.

Deodată vraja se rupse. Apucându-se unul pe altul de mână, poticnindu-se speriaţi, copiii se întoarseră şi o luară la goană, coborând de-a valma costişa. Pruncii din spinarea fetiţelor săltau.

Muntele care îşi arunca umbra asupra satului era atât de înalt şi de povârnit, încât primele raze de lumină abia începeau să străpungă aerul îngheţat, deşi era ceasul calului, iar soarele era aproape la zenit.

Ajunşi la capătul străzii, micuţii se opriră ca să răsufle. Nu mai văzuseră niciodată atâta mulţime de oameni. Hanurile dărăpănate ce se aliniau pe fiecare margine a uliţei păreau să se prăbuşească sub puhoiul de lume. Hangiii dăduseră de perete uşile din stinghii. Nori de fum de la lemnul ars se învârtejeau din încăperile întunecate.

Hamali crăcănaţi, în jachete vătuite de bumbac şi jambiere, se îmbulzeau, intrând şi ieşind, sorbind cu zgomot castroane umplute cu terci de orz. Grăjdarii se luptau cu caii nărăvaşi, deşi mărunţei asemeni unui ponei, legându-le şei de spinări şi fixându-le de copite potcoave de pai. Alţii îşi croiau drum prin învălmăşeală în mantii împletite din paie, ca nişte căpiţe de fân mişcătoare. Mulţi aşteptau în picioare, mângâindu-şi pipele cu gâtul lung. Unii erau din satele învecinate şi se iveau de fiecare dată când era nevoie de hamali sau de grăjdari, din cătunele cuibărite adânc în inima munţilor. Merseseră o zi întreagă ca să se afle aici.

În mijlocul gloatei stătea un bărbat înalt cu o faţă lată, privire calmă şi un smoc de păr des, negru, legat la spate într-o coadă de cal. Răcnea, dând ordine, gesticulând cu braţele, trimiţând oamenii încoace şi încolo. Sachi şi ceilalţi înaintară, ascunşi prin mulţime.

Ajungând până la el, i se cuibăriră sub braţe şi îl traseră de mâneci.
- Vine prinţesa! Vine prinţesa! îi strigară în cor.

El îşi coborî zâmbind privirea la ei şi îi mângâie uşor pe creştet, într-un gest de aprobare: Bine, bine, mârâi el. Acum întoarceţi-vă acasă, la maicile voastre!

Jiroemon era tatăl lui Sachi şi căpetenia satului. Răspundea de tot ce se petrecea în sat, pentru că familia lui se aflase la conducerea lui de când se ştiau pe lume. Preluase acea sarcină cu zece ani în urmă, când tatăl său ajunsese un moşneag neputincios. În trecut, bărbaţii din familia lui obişnuiau să poarte două săbii la brâu, ceea ce-i distingea ca samurai, însă titlul le fusese revocat de veacuri, deşi Jiroemon încă mai purta o sabie ceremonială scurtă, ca să-şi arate rangul.

Era un bărbat înalt, cel puţin pe lângă ceilalţi săteni, care erau scunzi şi măslinii, adevăraţi "maimuţoi de munte" din Kiso. Probabil nu împlinise încă patruzeci de ani. Puţini adulţi din sat îşi cunoşteau vârsta exactă. Însă faţa lui era deja brăzdată de anii de mijlocire între săteni şi autorităţi. Întregul ţinut Kiso aparţinea unui senior, iar sătenilor le era permis să taie numai o mică porţiune din pădure în folos propriu. Pedeapsa era "un copac retezat, un cap retezat", deşi Jiroemon pledase întotdeauna din toate puterile pentru îndurare.

Sătenilor nu le era vreodată permis să uite măcar pentru o clipă că, în ochii suzeranilor lor, nu erau mai presus decât dobitoacele.

Principala obligaţie a lui Jiroemon era să asigure un trafic cât mai lin pe porţiunea marelui drum din Kiso, Nakasendo, sau Drumul Interior de Munte, ce trecea prin satul lor. De obicei, drumul mare era înţesat de călători, iar în aerul lui se simţea parfumul depărtărilor.

Cete de pelerini, în robele lor albe, treceau agale, sunând din clopote, în calea lor spre îndepărtatele altare, deşi marea lor majoritate părea dornică să-şi petreacă timpul mai degrabă în zaiafeturi decât în închinări şi rugăciuni. Unii erau neguţători bogaţi, însoţiţi de alaiul lor de neveste, concubine, servitori, toţi îmbrăcaţi după ultima modă. Alţii erau ţărani nevoiaşi, ori cerşetori, trăind din pomenile primite. Convoaiele de samurai treceau călare sau în palanchine, iar negustorii supravegheau transporturile mărfurilor vârâte în cufere şi cărate de convoaie de hamali. Poeţi rătăcitori adăstau câteva zile pentru a ţine seri de poezie, iar savanţii şi preoţii schimbau între ei ultimele noutăţi, controverse şi bârfe din cele trei mari oraşe, Osaka, Kyoto şi Edo. După aceea, mai erau poştaşii, oprindu-se doar cât să schimbe caii, precum şi anumiţi inşi, cu priviri insidioase, ştiuţi de toată lumea ca fiind spioni sau agenţi de poliţie, care nu-i slăbeau din ochi pe ceilalţi călători.

Se mai adăugau la toţi aceştia samuraii renegaţi, tinichigiii, negustorii de mărunţişuri, bandiţii, cartoforii, actorii ambulanţi, magicienii, potlogarii şi vânzătorii de alifie de broască râioasă, care garantat vindeca orice boală de pe faţa pământului, o groază de lume cu care sătenii îşi făceau de lucru. În fiecare seară gheişele ieşeau în grup, târându-i după ele pe trecători. Sunetele muzicii, veselia şi dansul se revărsau din hanurile luminate de lămpi în străzile întunecate.

Jiroemon avea şi el un han, dar al lui era splendid şi nu primea pe oricine. Era numai pentru daimyo care călătoreau în fiecare an pe Drumul Interior de Munte. În afara sezonului, doar oficialităţile şi alte personalităţi importante sau foarte bogate mai aveau voie să tragă în hanul lui.

Daimyo erau prinţi din provincie. Fiecare era rege peste micul său domeniu şi îşi ţinea propria armată. Ei strângeau dările şi aveau drept de viaţă şi de moarte asupra supuşilor. Însă toţi datorau supunere shogunului din Edo şi erau obligaţi să facă drumul până acolo în fiecare an, ca să-i aducă omagiul, să-şi arate chipul la Curte şi să rămână acolo mai multe luni. Fiecare deţinea două sau trei palate în oraşul în care femeile din familiile lor locuiau în permanenţă, închise în colivii aurite.

Existau treizeci şi patru de daimyo mai mari sau mai mici, care se foloseau de Drumul de Munte Interior. Unii o luau într-o direcţie, alţii, în cealaltă, la răsărit spre Edo, sau la apus către Kyoto, oraşul sfânt şi capitala oficială a ţării, unde trăia împăratul. Erau întotdeauna însoţiţi de un cortegiu magnific, cu sute de servitori şi de străjeri.

Era un spectacol care-ţi tăia răsuflarea. Ţăranii trebuiau să se ţină departe de drum, când treceau ei, ori măcar să se prosterneze. Însă toţi se străduiau din cale-afară să tragă cu ochiul, pentru a vedea cât mai mult din procesiune.

Toţi, cu excepţia purtătorilor de palanchine, erau îmbrăcaţi elegant, în mătase neagră. Unii veneau călare, însă majoritatea mărşăluiau, în rânduri strânse. Rangurile inferioare, suliţaşii şi cei care cărau pălării, umbrele de soare şi cufere, îşi dădeau în petic pentru a face impresie ţăranilor aplecaţi până la pământ, fudulindu-se cu robele lor ridicate pe spinare, etalându-şi fesele strălucind în soare, acoperite doar de fâşii de pânză, legate în jurul şalelor. La fiece pas, îşi loveau aproape cu călcâiul câte o fesă şi îşi aruncau înainte braţul opus, ca şi cum ar fi înotat prin aer. Suliţaşii îşi învârteau suliţele, purtătorii de pălării, pălăriile, cei de umbrele de soare, umbrelele, toţi exact în acelaşi ritm.

Procesiunile se opreau mereu în satul lui Jiroemon ca să se odihnească şi să schimbe caii şi hamalii. În timp ce slugile îşi făceau de lucru, palanchinele în care se afla daimyo şi suita lui erau trase la hanul lui Jiroemon, unde luau ceaiul sau rămâneau peste noapte. Cei mai mulţi daimyo îl vizitau de când erau copii şi ajunseseră să-l cunoască pe hangiul cu educaţie aleasă, care ştia să-i distreze. Când luau o gură de sake şi venea clipa în care să-şi aducă gheişele favorite, unii chiar se destindeau îndeajuns pentru a-l chema să schimbe o vorbă cu ei, deşi nimeni nu uita vreodată uriaşa diferenţă de rang. Jiroemon ştia foarte bine că, pentru ei, era doar un ţărănoi, chit că unul deştept.

De câteva ori, Jiroemon însuşi se dusese până la Edo, acea fabuloasă metropolă din câmpia provinciei Musashi. Era un drum lung şi obositor, parcurs pe jos în paisprezece zile, prin munţi. Aducea veşti năucitoare. Acum vreo opt ani, patru Corăbii Negre - monştri în veşminte de fier - înţesate de tunuri şi scuipând aburi şi fum s-au ivit în zare. Au aruncat ancora la ţărm, lângă Shimoda. Curând după aceea, s-au întâmplat multe dezastre în lanţ, cutremure violente şi valuri uriaşe, iar o cometă şi-a făcut apariţia pe cer, prevestind numai lucruri rele.

Vasele au scuipat din ele o delegaţie de barbari. Jiroemon n-a văzut nici unul cu ochii lui, dar i s-a povestit că aveau nasuri mari, o piele spălăcită şi aspră, acoperită cu o blană roşcovană, răspândind duhoarea mortăciunilor pe care le mâncau. Nu numai că îndrăzniseră să calce pământul sacru al Japoniei cu tălpile lor murdare, ba au mai şi zis că intenţionau să rămână, ca să înfiinţeze centre comerciale.

Călătorii care se perindau prin hanul lui Jiroemon îi dăduseră de înţeles, înspăimântător de limpede, că ţara era la ananghie. Numai cu o primăvară în urmă, coborâseră în vale zvonuri cum că seniorul Ii Naosuke, Marele Sfetnic şi conducătorul cu mână de fier al întregii ţări, fusese spintecat chiar în faţa porţii Castelului Edo, reşedinţa shogunului. Unii dintre asasini erau samurai din Mito, domeniul unuia dintre cei mai puternici şi mai de frunte prinţi de provincie, o rubedenie de sânge a shogunului. Alţii erau din sălbaticul domeniu Satsuma, din sud, unul dintre cei mai vechi duşmani ai shogunului.

Viaţa sătenilor fusese dintotdeauna grea, plină de nedreptăţi şi de cruzimi, dar măcar ştiau care le era locul. Acum nu mai puteau fi siguri de nimic. Se temeau de ce s-ar mai putea întâmpla. Bătrânii mormăiau încruntaţi că lumea intrase în Era Mappo, ultima epocă descrisă în sfintele cărţi budiste. Poate se apropia sfârşitul lumii.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer