Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Personale  Sageata  Loc de citit

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Despre frig. Şi alţi demoni


Ioana Bâldea Constantinescu

31.03.2009
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Acum câteva nopţi, am recitit Şalul Cynthiei Ozick. E o poveste de trei pagini şi nu, nu e un clasic. Se citeşte în zece minute, nu cred că s-a tradus la noi, figurează în prea puţine antologii sau compendii şi are un efect terifiant - te îngheaţă. Şalul e o poveste despre Holocaust şi, contrar principiilor mele (am la fel de multă oroare de "respunerea" vulgarizantă a tramei cum aveam, în liceu, de întrebarea fatidică "Ce vrea să spună poetul?"), am să vă invit să vă ghemuiţi înăuntrul ei, acolo unde el, şalul care acoperă umerii descărnaţi ai Rosei, ascunde o fetiţă, pe Magda, povara ei fără glas într-un coşmaresc marş al morţii. Rosa ştie că Magda va muri, Rosa, care e imaginea însăşi a foamei, se teme că fetiţa va sfârşi devorată de ceilalţi prizonieri, se teme de clipa când ea va înceta să respire. Magda, care nu a plâns nici măcar când i-au dat dinţii, locuieşte în şal. E una cu el. Îl molfăie cuminte când mama ei înţepeneşte, ore în şir, în picioare, la apel. Magda rămâne acolo, ascunsă în şal. Nimeni nu o vede, nimeni nu o simte. E ca şi când Magda nu ar exista. Ea există doar în ochii Rosei, care tremură mereu, cu membrele ei subţiri abia susţinându-i genunchii tumorali sau coatele care dau să-i cresteze pielea, nu de frig, ci de frică. Până într-o zi, când Stella, verişoara de paisprezece ani a Rosei, fură şalul, s-o apere de frig. Atunci Magda capătă corporalitate. Şi glas. Şi plânset. Nu Rosa, ci şalul e mama ei şi mama ei tocmai a părăsit-o.

Nu am să merg mai departe. Nu vreau să ajung la momentul uciderii Magdei sub privirile neputincioase ale Rosei care ştia, care simţise, care era convinsă că momentul va veni. Trei pagini. Zece minute. Întotdeauna acelaşi efect.

Acum un an şi un anotimp am fost în Polonia, cu mai mulţi prieteni. Am făcut Anul Nou la Cracovia. Nu ştiu cum s-a brodit că, pe 31, toată lumea a mers la Auschwitz. Eu nu. Dintr-un fel de egoism, cred. N-am vrut să-mi încarc ultima zi a anului cu povara unei dureri atât de mari. Nu m-am simţit în stare. Nu mă vizualizam privind mormanele de ochelari sau de pantofi sau de jucării fără să mă apuce tremuratul şi nu aşa, nu cu atâta suferinţă pe umeri vroiam eu să trec în 2008. Şi n-am fost.

Fizic, din acea ultimă zi a anului ţin minte frigul. O Cracovie în care fulguia. Aerul... arctic. Mâna mea dreaptă, cea pe care o tot scoteam din mănuşă, să dau mesaje, să fac poze, vânătă de frig. Albăstrie, aproape. Am regretat că nu am fost şi, cumva, m-a bântuit mai mult decât dacă mi-aş fi asumat riscul să văd, să simt, să încerc să-mi imaginez. Am trecut în 2008 cu inima strânsă şi cu demonul vinei hotărât să mă bântuie şi să mă hăituiască şi să-mi sufle, din când în când, o pală de frig pe dinăuntru.

Am văzut o mulţime de filme despre Holocaust. De curând, l-am citit pe Schlink, chiar înainte să văd The Reader, de Stephen Daldry. Am vorbit despre ele. Mi-am exorcizat ne-mersul la Auschwitz în nenumărate discuţii pe marginea temei, am plâns a nu ştiu câta oară la Lista lui Schindler. Şi m-am ţinut departe de Ozick.

Există un mecanism, un fel de instinct de conservare, care te face să umbli cu grijă cu obiectele tăioase. Dincolo de imagistică, de cuvintele puţine, de stilul atât de golit de artificiu încât pare searbăd şi crunt ca foamea, ca frigul, acolo, în proza aceasta lipsită de notorietate, se simt lucrurile care nu se pot spune. Pentru că nu au nume. Pentru că nu li s-a inventat. Pentru că, fie că suntem dispuşi să acceptăm acest fapt sau nu, există dureri la care, pur şi simplu, nu ne putem raporta.

Zece minute. Trei pagini.

Nu am găsit nicăieri acolo pretenţia de a reda oroarea. Spaima. Dezumanizarea. Ce te îngrozeşte e tocmai sugestia. E ceea ce nu vezi. Ce nu ştii. Ce intuieşti de nerostit. Ce nu-ţi poţi imagina întru totul.

Nu mă gândesc la Auschwitz-ul pe care nu l-am văzut sau la angoasa împotriva căreia nu am luptat când o recitesc pe Ozick. Nu încerc să personalizez o scriere care m-a zguduit de când am descoperit-o. Îi ataşez, însă, unica senzaţie fizică pe care am decupat-o de-atunci.

Trei pagini. Zece minute. Atât. Şi am mâinile reci. Albăstrii, aproape.


Citeşte Şalul (în engleză) aici.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer