Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Eseu  Sageata  4SPACE

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Experiment în arhitectura românească? (IV). După 1989


Augustin Ioan

21.04.2009
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Citiţi partea a treia a acestui articol aici.


Din tot materialul pe care l-am putut strânge pentru economia acestui text - restrâns în raport cu ceea ce ştiam că există ca "lucrări de sertar" - foarte puţine verifică tema chiar şi în absenţa contextului traumatizant local. Dacă li-l adăugăm, experimentalismul lor devine orbitor. Las cititorilor plăcerea de a le descoperi.

Ceea ce trebuie însă spus este că s-au încheiat aproape două decenii după 1989, în care experimentul nici nu a fost practicat, nici încurajat. Bienala de arhitectură a UAR nu are, după opt ediţii (prima în 1996), secţiune de proiecte experimentale. Anuala OAR Bucureşti a deschis calea proiectelor, dar nu mizează nici ea, încă, pe experiment, ci doar pe absenţa - deocamdată - a edificării. Or, încurajând doar lucrări terminate, sau lucrări neterminate încă, se contribuie la instituirea unui conformism înspăimântător, cel care umple sălile de expoziţie şi izolează unele de altele puţinele opere demne de remarcat. Şcoala este un teren propice pentru o atare îndeletnicire şi ultimii ani par să fi declanşat o serie de resorturi în acest sens. Schimbarea curriculară va produce cu siguranţă efecte pozitive în timp mediu. Dar faptul că studenţii care s-au remarcat în SUA la concursul pentru case în copaci, bunăoară, erau dintre cei ce obţinuseră note mici la schiţa cu aceeaşi temă şi, deci, nu printre cei "emininke" (după opinia dascălilor lor) ar trebui, poate, să îi îngrijoreze măcar pe aceştia din urmă.

E de urmărit, poate, participarea la concursurile Schinchenchiku, din Japonia, sau de la concursurile Europan, acolo unde există o componentă importantă de experiment şi investigaţie conceptuală arhitectural-urbanistică, dar şi tehnologică, sau de materiale noi. Cred că o arhitectură nu poate supravieţui fără încercări repetate de a se înnoi, de a se repune pe sine însăşi în perpetuă discuţie. Dacă această dimensiune auto-reflexivă lipseşte prea mult unei culturi - de orice gen, dar mai cu seamă uneia deja conservatoare în chip imanent, cum este cea arhitecturală - ea încetează de a mai reprezenta vreun interes, implodând curând. Arta supravieţuieşte lepădându-se sistematic de sine însăşi. Or, arhitectura românească este, din nefericire pentru viitorul ei, oricum una lipsită de la început de gena cercetătoare. De la lucrul Şcolii Naţionale încoace, investigarea noului nu a mai reprezentat tendinţa dominantă.

În condiţiile globalizării, din ce în ce teritoriul inovaţiei venind din lumea a doua şi a treia se restrânge. Acest lucru se petrece din motive care nu ne sunt întotdeauna şi integral imputabile. Se va pleca în străinătate din ce în ce mai mult - de regulă o face crema, adică exact aceea care ar putea nutri ambiţii experimentale - şi vom fi din ce în ce mai mult colonizaţi de arhitecţi ai corporaţiilor, absolut deloc bântuiţi de ambiţii reformatoare. Ce rămâne între cele două colonizări de sens contrar este prea puţin pentru supravieţuire pe termen lung. Statistic vorbind, o minusculă breaslă în care abia unul dintr-o mie împinge de unul singur - neştiut şi/sau deloc apreciat de confraţi la adevărata sa măsură - spre înainte, iar ceilalţi aşteaptă să treacă viitorul pe lângă ei de dragul unui prezent mediocru, nu este, mă tem, un grup pe viitorul căruia se poate paria. În plus, este handicapul tehnologiei, care ne lipseşte sau ajunge pe aici vetustă gata, corporatizată oricum. Prin urmare, miza experimentului trebuie căutată, pe aici, în alte resurse ale locului şi în alte circumstanţe social-istorice.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer