Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Călătorii  Sageata  Jurnal de călătorie

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Picnic la Hong Kong (II)


Eugen Andronic

12.05.2009
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Citiţi episodul precedent aici.

Periferia e întotdeauna mai "reală" decît centrul. Zgîrie norii m-au dat pe spate (la propriu) doar cît să-i privesc şi să trec mai departe. Magazine de lux, oameni de afaceri, hoteluri cu prea multe stele. Viaţa e în altă parte... cum spunea Kundera, drept urmare am intrat în zona cartierelor de locuinţe, a magazinelor pentru tot poporul, a pieţelor pentru buzunare normale.

La intrare dai de Bruce Lee încordat ca un arc. Venerabilul luptător e de departe atracţia numărul unu de pe faleza din Hong Kong. Apoi cîţiva băieţi cu turban şi mai maronii la faţă te iau de "client" şi te întîmpină cu "good morning, lucky man" şoptindu-ţi că ai putea să fii fericitul posesor al unui Rolex. N-ai cum să nu te amuzi văzîndu-i pe bieţii imigranţi indieni cu marfă contrafăcută, semănînd leit cu băieţii de pe la noi, vînzînd electronice la preţ de nimic. Mahalaua e cam aceeaşi oriunde pe lumea asta. Sunt şi unii care-ţi spun de la început că au "copy watches". De fapt strada se transformă imediat într-un lung drum cu obstacole, vînzătorii de Rolex-uri şi alte chilipiruri băgîndu-ţi-se în suflet cam prea mult. Eşti asaltat din toate părţile de oameni care-ţi vor binele, iar tu trebuie să pari grăbit şi să mulţumeşti frumos, mergînd totuşi mai departe. La doi paşi picamerele sparg asfaltul de zor, iar cîţiva muncitori lucrează la nişte cabluri trase prin pămînt. Ca la noi, îmi zic, şi măresc pasul.

Cînd apuci să te dezmeticeşti începi să observi unde ai ajuns: blocuri stătute, cu mii de aparate minuscule de aer condiţionat, cu pereţi scorojiţi şi faţade îmbătrînite, unele lîngă altele, în lungi şiruri monotone, apăsătoare pînă la a te îndemna să intri să bei ceva să-ţi curmi depresia tocmai instalată. Dacă ai curajul să intri într-un restaurant ca să mănînci şi să bei, atunci cu siguranţă eşti fie foarte flămînd (cum de altfel eram!) ori foarte amator de senzaţii tari. Restaurantele care să-ţi ofere "hinturi" în engleză sunt greu de găsit. Dar şi pozele cu boluri de orez şi moluşte ciudate sunt bune, la o adică. Mă iau şi eu după o poză şi aleg un fel de peşte. Băiatul care ne serveşte e de-a dreptul înfiorător. Arată mai degrabă a delicvent de Harlem decît a ospătar. E uriaş, închis la culoare, cu nişte blugi în care ar încăpea vreo doi-trei chinezi. Adidaşii sînt pe măsură, nişte bărci enorme legate cu "odgoane" albe. Simt că e bine să nu-l privesc în ochi, deşi eu nu prea mă pot adresa cuiva altfel. Înţelege ce-l întreb şi-mi spune unde e toaleta. WC-ul e mai bine să nu-l foloseşti dacă poţi, altfel trebuie să fii tare. E foarte murdar, al naibii de strîmt şi plasat undeva departe, la capătul Hong Kong-ului, în spatele bucătăriilor, magaziilor, depozitelor, undeva de unde vrei să scapi apoi cît mai repede, să te întorci la sucul sau berea sau cafeaua ta sau, şi mai bine, pe stradă, printre oameni.





Dacă vrei lucruri ieftine poţi merge într-o piaţă. Aici poţi negocia minute întregi preţuri de 2 ori şi ceva mai mici decît la prima strigare. Totul e cu mult supraevaluat. Vînzătoarele înţeleg doar o brumă de engleză, dar sunt amabile, te iau de mînă, îţi arată tot ce vrei, te imploră să le cumperi ceva, îţi fac "mari" reduceri şi nu te lasă să te duci pînă nu scoţi ceva din buzunar. Una începe chiar să plîngă cînd mă vede că vreau să plec şi s-o las cu marfa desfăcută pe tarabă. Vrea prea mulţi bani, iar eu n-am ce face cu ce vinde ea. Trage de mine în toate felurile şi pînă la urmă îmi smulge cîţiva euro pe nişte fleacuri. Chiar o înţeleg. Dacă ridici doar puţin capul vezi blocurile gri şi mohorîte. Cine ştie cîţi bani va face pînă la sfîrşitul zilei.

Ajung şi în piaţa de bijuterii de jad, în care sunt cîteva zeci de tarabe cu podoabe făcute din diverse pietre. Mici minunăţii, culori vii sau pastelate, forme şi detalii surprinzătoare. Un meşter îmi arată o felie de rocă verde, din care sunt decupate nişte brăţări brute, care apoi trec prin diferite etape de tăiere şi şlefuire. Ore întregi de muncă, răsplătite, la final, cu cîţiva euro. E atîta migală pusă în toate mărgelele şi inelele şi micile bibelouri că poţi rămîne mut de uimire minute întregi. Vocile negociind încontinuu reprezintă acum un fundal sonor cu care deja, după ore bune de alergat printre tarabe, m-am obişnuit.





Spre sfîrşitul zilei dau şi de o piaţă de legume. Ce abundenţă e pe mesele zarzavagiilor! Ce exponate complet necunoscute! Darămite borcanele de mirodenii, de rădăcini sau de fructe uscate de negăsit în Europa, care-mi lasă gura apă, de-aş vrea să le gust pe fiecare cîte puţin. Şi larma glasurilor cumpărînd, negociind, refuzînd, întrebînd. Şi sutele de oameni cărîndu-şi sacoşele, privirile lor îndreptate spre tine, intrusul. O atmosferă puţin grea, ostilă, care se lasă înmuiată de căderea nopţii. O iau încet, încet spre debarcaderul de unde trec cu "barca" pe malul celălalt. Groapa pe lîngă care trecusem acum cîteva ore e astupată, locul nivelat. Părea o lucrare de cîteva săptămîni, după "standardele" est-europene...


... Mă aflu în avionul care mă duce spre casă. Închid ochii şi încerc să aţipesc. N-am mai tras un somn bun de multe zile, iar "astăzi" voi fi pe drum peste 25 de ore. O stewardesă asiatică îmi zîmbeşte stereotip şi-mi dă de băut nişte suc. Lîngă mine un tînăr indian, vorbind o engleză impecabilă, îi povesteşte prietenului meu despre criza mondială care a afectat şi fabricile de jucării din Belgia, el tocmai întorcîndu-se de la un tîrg de jucării din Hong Kong. Pe ecranul televizorului rulează ultimul film al lui Woody Allen, Vicky Cristina Barcelona. Trecem peste Himalaya şi timp de mai bine de o oră avionul tremură din toate încheieturile. Javier Bardem pilotează şi el un avion, prin mijlocul unei furtuni, ducîndu-şi "amicele" către tărîmul plăcerilor. Doar că la el se mai pot trage duble, în caz ca nu iese bine din prima...

Nebunia numită Hong Kong nu-mi dă pace. Un bătrîn se uită trist înspre aparatul meu de fotografiat. Apăs declanşatorul în clipa în care realizez că i-am tulburat gîndurile. E la doi paşi de un templu, într-un mic parc în care e linişte şi lumea pare să vină aici ca să respire. Mulţi dintre oamenii de pe bănci sunt descălţaţi. Unii joacă şah. Alţii fumează. Au priviri triste. Se uită prin tine, parcă. În templu ard beţişoare parfumate. Două fete tinere fac poze la intrare. Cîţiva credincioşi se roagă, înăuntru, undeva în semi-întuneric. E linişte multă, apăsătoare chiar, venit fiind din iureşul cartierului. N-am mai avut "revelaţia" asta demult. Ies apoi în stradă. La cîţiva metri dau de tarabe cu jucării erotice, apoi de o piaţă de legume. Încerc să ajung pe insulă. Peste cîteva ore locul ăsta va fi o amintire.





Un magazin cu fotografii mari, înrămate, îmi face cu ochiul. Vînzătoarea vorbeşte o engleză bunişoară, spre surprinderea mea. Îmi arată diverse fotografii şi-mi povesteşte cîte ceva despre ele. Una e făcută în ultima zi de "viaţă" a vechiului aeroport care avea pista atît de aproape de oraş (de fapt oraşul se apropiase de el atît de mult) încît avioanele păreau să atingă blocurile cu aripile. O imagine spectaculoasă: un ditamai avionul trecînd printre nişte blocuri bătrîne. Nelipsitele frînghii cu rufe puse la uscat, la ferestrele clădirilor, ca o emblemă a furnicarului Hong Kong. Acum aeroportul s-a mutat pe o insulă, pistele sunt "artificiale", adică făcute deasupra oceanului, la kilometri buni de oraş... Fotografia e extraordinară. La fel ca ea sunt multe altele. Panorame ale oraşului, portrete, străzi. Ajung pe strada cu restaurante europene. Mi-e sete şi mă opresc să beau o bere. E muzică pretutindeni şi multă lume veselă. Se bea la greu, unii au mari probleme cu echilibrul. Taxiurile trec încontinuu aducînd forţe proaspete. Oraşul nu mai are timp de dormit, cine ar veni la Hong Kong să doarmă?

E ceaţă multă în jurul meu. Cum de am ghinionul ca tocmai azi să prind o zi atît de proastă? Sunt în vîrful "dealului" de unde, cică, se vede cea mai spectaculoasă panoramă a zonei. Doar trei fete se prăpădesc de rîs şi-şi fac poze una după alta... Oare lumea asta chiar nu mai vrea să doarmă deloc? Deschid ochii. E tot ceaţă. Aeroportul Internaţional Otopeni, luminat ca un cămin cultural. Un vameş, aflînd ca vin din Hong Kong, mă întreabă dacă n-am ceva de declarat, e tîrziu şi probabil nu şi-a făcut norma de ciubucuri. Bun venit acasă!






Sfîrşit
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

ARHIVA RUBRICII

Sageata Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro Insule Greceşti - Samothraki, Iuliana Marchian (5.0/5 - 2 voturi)
Sageata Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro Insule Greceşti - Lemnos, Iuliana Marchian (4.7/5 - 3 voturi)
Sageata Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro Insule Greceşti - Thassos, Iuliana Marchian (5.0/5 - 5 voturi)
Sageata Cascada Vârciorog, Florian-Rareş Tileagă
Sageata Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro De la Pokhara înapoi la Kathmandu, Nepal, Iuliana Marchian (5.0/5 - 8 voturi)
Sageata Toate articolele din această rubrică


RUBRICILE CATEGORIEI

Sageata În căutarea fericirii (Jurnal de călătorie în jurul lumii)


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer