Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Proză scurtă  Sageata  Cuvinte pentru înecaţi

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Oameni răi cu pistoale şi cuţite


Alina Andrei

17.05.2009
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Lewis Paine a încercat să omoare un om. Pe secretarul de stat William Seward - da, îmi dau seama că nimeni n-are habar cine sunt indivizii aceştia, însă nici nu contează, important e că primul a vrut să-l ucidă pe al doilea, a fost prins şi apoi spânzurat. Tânărul Paine a fost fotografiat cu cătuşele la mâini (asta se întâmpla în 1865) şi pentru mulţi din zilele noastre chipul lui aduce periculos de mult cu cel al unui fotomodel-cult. Ursuz, sfidător, obraznic şi modern prin înfăţişare. Până şi hainele cu care era îmbrăcat ar putea să fie purtate şi în prezent, fără să stârnească mirări. Adică dacă n-ai şti că a făcut parte din conspiraţia care a dus la asasinarea lui Lincoln şi că, prin urmare, e oale şi ulcele acum, ai putea crede privindu-i portretul că e un fotomodel agreat de Avedon. Ori actor rebel ce joacă numai în filme independente, scriitor francez de romane existenţiale, obscure, sau un artist contemporan - din acela care ar vrea să arunce cu grenade în Pieta şi să urineze pe statuia lui Shelley. Sper că se înţelege ce am vrut să spun.

Omul care l-a fotografiat se numeşte Alexander Gardner; tot el l-a portretizat şi pe preşedintele Lincoln. Portretul lui Paine e cât se poate de simplu. Documentar. A fost făcut pe vaporul care îi ducea pe conspiratori la închisoare. Trei luni mai târziu au fost spânzuraţi. Se ştie că tânărul Paine şi-a înfipt cuţitul în carnea secretarului de stat şi a rănit, foarte grav, alte câteva persoane. În lumea colecţionarilor de fotografii de epocă e admirat, mai ales de către domnişoarele care s-ar jura, cu mâna pe inimă, că l-ar fi luat de bărbat. Mă îndoiesc de înţelepciunea acestei idei, însă e treaba lor. Poate că, aşa cum îmi spunea un prieten, anumite muieri simt faţă de bărbaţii răi o teamă ademenitoare.

Tot cam pe la mijlocul secolului al XIX-lea, Mark Twain era reporter la ziarul Morning Call din San Francisco. Singurul reporter. Printre altele îşi nota în fiecare dimineaţă, la tribunal, încăierările care avuseseră loc în timpul nopţii. În fiecare zi era vorba despre acelaşi lucru. Irlandezi care se bumbăciseră într-o veselie. Trebuia să schimbe doar numele lor. Din câte povestea în memorii, slujba era ucigător de monotonă şi doar traducătorul de la tribunal avea parte de ceva variaţie, fiind nevoit să jongleze cu câteva zeci de dialecte, din cinci în cinci minute. Îl pomeneşte şi pe scriitorul Ambrose Bierce, care lucra la altă gazetă; trebuie să mai răsfoiesc cartea lui, Dicţionarul diavolului, mă interesează mai ales bucata unde vorbeşte foarte sarcastic de dagherotipuri.

Dintr-un zeţar de care povesteşte Twain îmi amintesc obrajii ciupiţi de vărsat şi cravatele enorme pe care le purta la gât (fireşte că nu în altă parte). Avea una roşie "ca o flacără" - într-o noapte cred că l-am visat lipit de tavan cu focul strălucitor prelins ca o panglică peste haina neagră - şi una albastră sau violetă, care arăta ca un "fluture brazilian ce-ar fi aterizat acolo din întâmplare" - citat aproximativ din memorie. Mi s-a făcut dor să-l recitesc pe Twain, dar cu mintea şi emoţiile pe care le aveam la 12 ani. Nu mai ştiu aproape nimic despre bandiţii lui din Aventurile lui Tom Sawyer, ci doar de casa cu stafii, peşteri, gardul vopsit, scorburi, plută şi alte amănunte.

Twain se lăuda în memorii cu o faptă de vitejie, banditească, zic eu. Într-o zi de vară plicticoasă aruncase o jumătate de pepene, cu tot cu miez şi sâmburi, în capul fratelui său. De la mare înălţime. Proiectilul şi-a năucit victima. Eu am la activ fapte mult mai modeste. În copilărie, şi numai atunci, mă jur, azvârleam de la balcon, în trecători, cu nuci şi cartofi mici, rotunzi, din aceia cu mustăţi. Nimeream de fiecare dată şi niciodată nu am fost prinsă în flagrant delict. C., doamnă cuviincioasă acum, vărsa apă colorată cu acuarele doar în capetele coafate. Una dintre victime avea un coc înalt ca un turn (umplut înăuntru cu cârpe!?!, pentru a-şi susţine edificiul) şi-a devenit furibundă când s-a trezit udată până la piele. Mi-ar fi plăcut s-o cunosc pe C. încă de pe atunci. Am fi pus la cale o bandă de azvârlitori. I., profesor sobru în momentul de faţă, arunca de la fereastră cu murături. Cu gogonele şi castraveţi bulgăreşti.

Îmi amintesc acum dantura unui criminal - fotografiată, desigur că n-am avut neplăcerea să stau faţă în faţă cu dânsul. E vorba despre un canibal din Germania care îşi tăiase feliuţe de carne dintr-un bărbat viu, însă nu ştiu din ce părţi anatomice. Îl ademenise pe respectivul printr-un anunţ postat pe Internet. Aşa. Din câte îmi amintesc gătise şi mâncase carnea în faţa victimei. S-a petrecut în 2001 şi din toată grozăvia asta îmi aduc aminte clar doar dantura perfectă a individului ce-a apărut zâmbind în ziare. Chip oarecare, teutonic, dinţi impecabili. Mă mir că nu a fost folosit în spoturile publicitare la pastă de dinţi. Totuşi ar fi fost greu de găsit sloganul potrivit. Pasta noastră e alegerea numărul 1 a Asociaţiei Canibalilor Profesionişti. Nu ştiu, nu mă pricep la aşa ceva. În închisoare, canibalul a devenit vegetarian. Dacă am trăi într-un film american l-am vedea acum plesnind muşte de pereţii celulei şi privind pofticios către gardieni.

Nu m-au încântat niciodată poveştile cu Bonnie şi Clyde, ba chiar pot spune că mă plictisesc cuplurile care se plimbă prin lume împuşcând în dreapta şi-n stânga în aplauzele mulţimii (a se vedea numeroase filme de la Hollywood). Totuşi mă atrag fotografiile în care apar cei doi. Privind imaginile palide pot să fac abstracţie de cine erau, oprindu-mă doar la învelişul de carne, la haine, arme şi maşini. Au un aer delicios de demodat. Mi-e foarte uşor să fac abstracţie de conţinut mai ales că în fotografiile pe care le-am văzut nu apar pete de sânge, creieri împrăştiaţi şi cadavre cu braţele răşchirate pe caldarâm.



Într-o anumită împrejurare am ajuns la morgă, în sala de autopsii, tocmai când un medic legist în halat năclăit tăia un mort cu fierăstrăul. Creierul era aşezat la picioarele cadavrului iar calota craniană era goală ca un pepene scobit cu lingura. Individul fusese ucis iar criminalul era arestat. Am ieşit din sală şi-am intrat într-un birou învecinat unde am găsit pe cineva citind ziarele şi-o pisică pe calorifer. Grasă şi lucioasă. Poate că în realitate era subţire dar din cauză că peste tot mirosea a măcelărie, am văzut-o rotundă şi cu botul umed. În Lecţia de anatomie a doctorului Tulp, de Rembrandt, nu imaginea cadavrului în sine face să se strângă carnea pe mine, nici măcar braţul secţionat, ci chipurile curioase ale celor care asistă la dezgolirea oaselor. La fel, în fotografiile macabre ale lui Weegee mult mai deranjante mi se par chipurile trecătorilor care se holbau la victimele prăbuşite pe caldarâm, decât morţii în sine. Femei cumsecade cu plasele doldora de cumpărături şi mâinile duse la gură. Muncitori cu şapcă înălţându-se pe vârfuri, ca să vadă mai bine. Adolescenţi ciufuliţi înghesuiţi ca berbecii. Toate acele foşgăieli şi corpuri bulucite îmi fac rău chiar şi numai privindu-le în fotografii. Până în urmă cu câţiva ani şi ziarele din România publicau imagini sângeroase, necenzurate, cu victime înjunghiate, tăiate, împuşcate, lovite, aşa că mai toţi fotoreporterii de atunci aveau o colecţie importantă de cadavre aflate în diferite stadii de terciuire. O prietenă care s-a tot mutat pe la diferite ziare, şi-a pierdut cu timpul o buna parte din pozele pe care le făcuse. Ca un făcut, i s-a păstrat tocmai colecţia macabră. De câte ori se mută îşi ia şi morţii, din obişnuinţă, deşi nu se uită niciodată la acele fotografii. Acum îmi dau seama, fără legătură cu ce am spus mai sus, că ştiu bine cum arăta Lewis Paine, agresorul, şi n-am habar de înfăţişarea lui William Seward, victima. Presupun totuşi că nu avea ceva deosebit şi că portretele lui nu sunt ieşite din comun. Mi-l imaginez ca o pată mare gri, nici prea, nici foarte, foarte. Un gri oarecare.

Puţini ştiu, în afară de mine, cine a fost Hazel McGuinness. Am dat din întâmplare de ea şi nu pot spune că ar fi un câştig pentru cineva să afle mai multe despre această domnişoară McGuinness, totuşi ar fi păcat să nu i se vadă portretul.

În carne şi oase nu mai poate fi întâlnită, pentru că a murit. A fost arestată de poliţiştii din Sydney pe 26 iulie 1929, pentru posesie de cocaină. Sub aceeaşi acuzaţie fusese reţinută şi mama ei. Pot să spun, fără riscul de a mă înşela, că la acea secţie erau poliţişti foarte talentaţi! Sau mă rog, omul care îi fotografia pe infractori avea talent cu carul. Fotografiile pe care i le-a făcut sunt mult mai bune decât 95 % dintre portretele de studio care se fac în zilele noastre în Braşov. De fapt nu am aproximat bine. Să zicem mai bune decât 99%. De ce? Pentru că omul din Australia nu s-a folosit de filtre, efecte speciale de laborator sau Photoshop, nu i-a pus pe infractori să zâmbească galeş către reflector, să-şi înţepenească palmele în fălci, gen Gânditorul de la Hamangia, sau sub bărbie, întocmai ca domnii şi doamnele care vor să arate lumii cât de profund cugetă ei la marile şi mai ales adâncile probleme ale vieţii. Nu mă deranjează absolut deloc petele de umezeală de pe podea şi scaunul modest din dreapta. Pe un asemenea scaun am stat de nenumărate ori, la bunici, amestecând cu linguriţa bucăţile de pâine înecate în lapte. Mă întreb pe unde putrezeşte acum. Nimeni nu m-a întrebat dacă aş vrea să-l păstrez! Cu tot cu aerul ei ponosit (ciorapii îi alunecă pe genunchi, iar părul îi este uşor zburlit), femeia nu-mi stârneşte compasiune. Nu mă emoţionează însă mi-ar plăcea să ştiu mai multe despre ea. Mult mai multe decât datele consemnate în raportul poliţiei şi publicate online.

E prea puţin probabil ca Hazel McGuinness s-o fi întâlnit vreodată pe Zelda Fitzgerald, însă cred că s-ar fi distrat de minune la petreceri. Ar fi dansat pe mese, cherchelite, şi s-ar fi agăţat de candelabre ţipând ascuţit. Au un aer comun, decadent. Şi mai bine mi-o pot imagina într-un roman de Scott Fitzgerald, sub chip de personaj secundar în Cei frumoşi şi blestemaţi, de care nici un cititor nu-şi mai poate aduce aminte cu exactitate decât ca prezenţă vagă. Cineva care se clătina de colo-colo pe străzile din New York şi printre replici, pagini. De curând, din întâmplare, am dat peste o poză cu servieta lui Fitzgerald. Roasă, piele uzată, zgâriată. E legată zdravăn cu două curele prinse în catarame. Până să citesc cui a aparţinut, mi-am spus că mi-ar fi plăcut s-o am eu. Aş fi purtat-o zilnic pe stradă şi-aş fi ţinut în ea abonamentul de autobuz, câte un măr-două, Holga (un aparat de fotografiat mic care surprinde gogoloaiele de soare), creionul verde cu gumă de şters, o revistă, banii de cafea, tabachera, boabe de mei, pentru păsări, cheile, parfumul care miroase a ceai şi alte nimicuri. Lumea s-ar fi uitat la geantă cu dispreţ ca la orice obiect vechi, ponosit, dar eu aş fi zâmbit în sinea mea ştiind că în servietă au fost plimbaţi Gatsby, Daisy, Nick Carraway, Anthony Patch, Gloria, Dick Diver şi Nicole. Şi aş ţine secretul doar pentru mine. Ba nu, i-aş mai spune cuiva, unei singure persoane (lui E.). Atât!

Într-o fotografie de grup, făcută tot la secţia de poliţie din Sydney, în anul 1921, printre cei 13 infractori care stau neglijent orânduiţi, şifonaţi, sunt şi două femei. Una are o pălărie albă, mare, şi stă picior peste picior. Femeia se numeşte Eileen Leigh, iar doi dintre bărbaţi sunt hoţi de buzunare.

Într-o altă fotografie, o anumită Eileen May Burt, de 18 ani, se uita la fotograf cruciş, de sub pălăria cu boruri largi lăsate de-o parte şi de alta a urechilor. Fura din buzunare.

Nu mai ştiu pentru ce a fost acuzată Nancy Cowman (fotografiată pe 21 februarie 1924), însă nu-mi place deloc cum mă priveşte ascuţit din fotografie. Ca şi cum nişte cioburi zgârietoare s-ar înfige în pielea mea. Dacă ar mai trăi, aş avea grijă s-o ocolesc pe stradă. De Lewis Paine şi Hazel McGuinness nu m-aş feri, şi asta pentru că ştiu că n-ar avea treabă cu mine. Şi-ar vedea de ale lor.

O anumită doamnă Fay are şi acum, în fotografie, o floare prinsă cochet de gulerul rotund, mărgele lungi şi-o coafură şic. A fost arestată pentru posesie de droguri, în 1928. Pe 24 martie. Avea cocaină, probabil că ascunsă în poşeta care se vede şi în fotografie. Toate aceste nume de australieni arestaţi se încâlcesc în capul meu. Până mâine dimineaţă le voi uita.

Mi s-a întâmplat de multe ori să văd oameni cumsecade, obişnuiţi, în fotografii de buletin, şi să mi se pară că arată ca nişte criminali. Şi invers. Criminali care în fotografii arată a orice altceva decât a mânuitori de pistoale şi cuţite. Lucrări de Andy Warhol. Thirteen Most Wanted Man, 1964 - capete de oameni vânaţi de FBI; cei mai mulţi erau italieni. Most Wanted Man No.10 (Louis M., front) and Most Wanted Man No.10 (Louis M., side), 1963 - pentru mine individul acesta arată ca un cowboy dar şi ca un coleric vânzător de maşini, săltat de Poliţie dintr-un bar, înainte de a se îmbăta. Most Wanted Man No. 11 (John Joseph H., front), 1963 - acest John seamănă cu un actor, coleg de studio cu James Dean. Big electric Chair - 1967. Lucrare în verde şi roşu, abstractă. Dacă nu îi cunoşti titlul şi semnificaţia, ai putea s-o atârni şi în dormitorul unui insomniac. Nu i-ar face rău. E pur şi simplu armonioasă, nu stârneşte nelinişti. Mai exact nu duhneşte a carne arsă. "Anumiţi oameni, chiar şi persoanele inteligente, spun că violenţa poate fi frumoasă. Nu înţeleg, pentru că frumosul înseamnă câteva momente şi pentru mine acestea nu sunt niciodată violente" - citat din domnul Warhol, care, după cum se ştie, a fost împuşcat de o femeie nu prea întreagă la cap. Acum bag de seamă că de ceva vreme am trăit mai mult în preajma lui Lewis Paine, pe vaporul care îl ducea la spânzurătoare, lângă acei pungaşi din Australia şi hăituiţii (hăituitorii!) lui Warhol, decât lângă colegii şi vecinii mei. Nu e bai, măcar am avut parte de linişte!
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Resurse

Prea frumoasa poveste a domnului Măgar, carte semnată Alina Andrei.

blogul Alinei Andrei

ARHIVA RUBRICII

Sageata Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro Singura veveriţă siberiană pe care o cunosc stă la bloc (5.0/5 - 27 voturi)
Sageata Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro Poemul perfect de iubire pentru tine, doar pentru tine (4.8/5 - 17 voturi)
Sageata Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro Patti Smith şi Robert Mapplethorpe în bucătăria lor (coioasă, cum ar spune un cunoscut de-al meu) (4.7/5 - 13 voturi)
Sageata Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro Am vrut să fotografiez: Un om plin de păsări (5.0/5 - 6 voturi)
Sageata Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro La mine în cartier: Apollinaire şi Marie Laurencin (4.9/5 - 7 voturi)
Sageata Toate articolele din această rubrică


RUBRICILE CATEGORIEI

Sageata Miscellanea
Sageata Povestiri minimaliste
Sageata Praful de pe tobă
Sageata autoficţiuni
Sageata Jurnal de maimuţe
Sageata Cântece simple
Sageata 49
Sageata Visăreasa-n colţul blocului
Sageata Totul pe alb
Sageata Editorialul de luni dimineaţă
Sageata Cafe del Sol
Sageata Diversiuni şi aluviuni
Sageata Micile istorii
Sageata Scrisorile Getei
Sageata Insolita de marţi
Sageata Întîlniri - De dragoste
Sageata România, draga de ea!
Sageata Jobenul cu iepuraşi
Sageata Şoseta cântăreţului de blues
Sageata inter_zise
Sageata Biciclete în Beijing
Sageata Istorii inventate
Sageata Respiraţie sub apă
Sageata CompletAbil
Sageata Cutia cu păpuşi
Sageata Drumul spre Oz
Sageata Un pic - alte întîmplări adevărate
Sageata Poveştile fetei nesăbuite
Sageata Cum să...
Sageata Bungee Jumping
Sageata InCompletAbil fantastic
Sageata Ceaiul de joi dimineaţă
Sageata Fractalul Epic
Sageata Zen şi arta întreţinerii motocicletei
Sageata PUNCT...
Sageata S-a întâmplat într-o joi
Sageata 8 1/2. Odă bărbaţilor / Ode to men
Sageata Blues Letters
Sageata Casa cu pereţi de vânt
Sageata Bestiar domestic imaginar (cu persoane celebre)
Sageata Ora de libertate
Sageata Viaţa domnului Lăzărescu
Sageata Întâmplări despre niciodată


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer