Undeva în munţi, un sat ca oricare altul face ceea ce orice sat trebuie să facă. Rezistă.
Dumitru Flucuş deschide uşa biroului de la mansardă. Două ferestre luminează de sus încăperea. Sub fiecare e un birou mare acoperit de dosare groase şi mape de tot felul. În colţ, o măsuţă rotundă e plină de suluri de hârtie cu schiţe, hărţi, planuri. La fel şi scaunul de lângă. Pe unul dintre birouri, într-un suport de pixuri, e înfipt steagul României. Pare un centru de comandă părăsit în grabă, locul în care până de curând un grup conspirativ şi-a plănuit acţiunile. Flucuş se aşază pe scaunul din spatele biroului unde tricolorul e înfipt printre pixuri. E scaunul Primarului, scaunul lui, al bărbatului de 41 de ani care conduce comuna Şinca Nouă, judeţul Braşov.
Pentru şoferii care aleg DN 73A, drumul care leagă Făgăraşul de Râşnov, Şinca Nouă e un sat ca oricare altul. Case săseşti cu porţi mari de lemn şi ferestre cu storurile coborâte se succed monoton de-o parte şi de alta a şoselei ce trece prin depresiunea Făgăraşului şi taie Munţii Perşanilor. Patru kilometri - atât are satul de la un cap la altul. Un sat pe care un şofer grăbit îl poate lăsa în urmă în mai puţin de cinci minute, fără să simtă măcar o dată nevoia să se oprească. Un sat cu aproape 500 de case şi 1.800 de locuitori, cu drumuri de pământ şi fără canalizare. Un punct mic pe care abia dacă-l găseşti pe hartă. Unul din cele 12.951 de sate care, conform Institutului Naţional de Statistică, sunt împărţite între 2.854 de comune şi în care trăiesc aproape 10 milioane de români. Adică restul de 45 la sută dintre noi. Sau cealaltă Românie.
Ce nu ştiu cei care trec în grabă prin Şinca Nouă e că oamenii de aici se chinuie din răsputeri ca satul lor să nu fie ca oricare altul. Pentru că ştiu că dacă rămâne ca oricare altul, moare.
Fără să fie înalt, Dumitru Flucuş domină biroul în spatele căruia s-a aşezat, îşi sprijină coatele pe el şi se apleacă uşor înainte, ca pentru a-i micşora dimensiunile. Cele câteva fire de păr alb strălucesc în lumina ce intră prin fereastră, iar faţa cu un uşor început de barbă e înviorată de un zâmbet discret în colţul gurii şi de-o privire vioaie. Vorbeşte repede şi precis, fără prea multe pauze, ca un om obişnuit să explice: "Satul ăsta mereu a trebuit să tot reziste. Întâi să nu-l colectivizeze comuniştii, apoi să nu dispară din cauza birocraţiei. Acum, trebuie să rezistăm şi cu Europa".
Rezistenţă. Pentru oamenii de aici, din satele de pe sub munte, rezistenţă înseamnă încăpăţânarea de a păstra ce e al lor. Prima dată au fost încăpăţânaţi cu comuniştii. Întâi i-au ajutat pe partizanii care au luptat în munţii Făgăraş. Apoi nu au vrut să intre în colectiv. În 1968, când au dat o nouă lege privind reorganizarea administrativă a ţării, comuniştii le-au desfiinţat comuna. "O fost transformată în sat aparţinător altei comune, comuna Poiana Mărului, care era la 15 kilometri distanţă de noi, şi condamnată la un proces de stagnare." Flucuş îşi freacă mâinile în timp ce vorbeşte, de parcă ar încerca să scape de o amintire neplăcută. "Ca un exemplu, atunci, în '68, aveam Casă de naşteri cu doi medici, moaşe şi patru asistente. Abia acum, de o lună de zile, am reuşit să reînfiinţăm instituţia medicului de familie aici, la noi."
E suficient să îl priveşti - e amintirea lui şi îl crezi - chiar dacă în '68 abia dacă avea un an. Au urmat 22 de ani în care oamenii au rezistat cum au putut. Fiecare a ţinut de pământul, vacile şi oile lui, dar fără să uite că le fusese luat ceva ce aparţinuse tuturor.
Flucuş avea 23 de ani în '90. Era student la Facultatea de Mecanică Fină din Braşov. "După Revoluţie, când toată lumea a vrut să ne facem comuna la loc, am crezut că e un lucru simplu. Cum ţara avea multe probleme, am zis: «Hai să nu cerem noi acuma să să gate»." După un an au solicitat Prefecturii Braşov reînfiinţarea comunei. "Acolo, ne-o arătat pe-o hartă că eram puşi, cu o bulină roşie" şi trasează în aer, cu mâinile, un contur vag pe care îl împunge cu degetul arătător. Bulina însemna că erau pe listă pentru reînfiinţare.
"Am venit înapoi în sat şi am spus: «Am văzut acolo, la Prefectură, cu bulină!»." Au mai stat un an fără să se întâmple nimic. În '92 a ieşit primar în Făgăraş unul, Ciocan, care era de loc de prin satele de pe sub munte. Le-a promis şi el: "Aveţi răbdare că se vor reînfiinţa şi judeţele abuziv desfiinţate şi atunci aveţi şi voi comuna". Au mai trecut doi ani fără să se întâmple ceva. Au început să meargă cu semnături la Bucureşti, la Guvern. "După o vreme, Guvernul ne-o întrebat: «Bă, voi cine sunteţi de tot veniţi pe aici?». Şi atunci am zis: «Chiar, no', cine eram noi? Cutare de peste vale». Nu însemna nimic." Aşa a apărut primul ONG din sat: "Asociaţia Pro Şinca Nouă".
Flucuş povesteşte mai departe, în timp ce arată cu mâinile spre hârtiile din jur de parcă pe acolo pe undeva e şi planul care a întors lupta în favoarea lor. "Atunci chiar am implicat foarte puternic societatea civilă. Şedinţe multe în sat. Ne fixam fiecare mişcare. «No', ce putem face? Cu cine ţinem?» Noi nu eram în nici un partid politic, reprezentam societatea civilă. Problema era când ne-om reînfiinţa, că unii tot trebuie să te ajute. «No', cu cine-om vota?»" Când Convenţia era la putere şi Constantinescu era Preşedinte a fost promulgată legea referendumului. "Am fost atenţi şi la două săptămâni după promulgare am organizat primul referendum local din România. Cu ştampile, cu urne de vot, cu Prefectură, cu tot ce-a fost." În mai 2002 era publicată în Monitorul Oficial legea privind reînfiinţarea comunei Şinca Nouă. Tot atunci Flucuş, candidat independent, a ajuns primar.
În primăria din Şinca Nouă e agitaţie aproape în fiecare dimineaţă. Clădirea e nouă, are ferestre de termopan şi pardoseală din gresie maronie. În cele 15 birouri zumzăie peste 20 de persoane. Din spatele unei uşi se aude sunetul ascuţit al unei linguriţe ce loveşte ritmic o cană. În faţa unei uşi deschise pe care scrie "Secretariat" un rând de scaune e ocupat de câteva femei în vârstă ce aşteaptă să-l vadă pe primar. Nu a fost mereu aşa. În 2002, Primăria însemna patru persoane şi trei camere.
"Nu ştiam nimic şi administraţia se învaţă, că e o meserie ca oricare alta." Flucuş continuă să arate spre dosarele, mapele, actele, hărţile şi planurile din jurul lui de parcă dovedesc fiecare vorbă din povestea pe care o spune. "Când am văzut că-i complicat am zis hai să învăţăm administraţie. Dar de la cine? Şi am vrut de la nemţi, că ăia ştiu să facă." Numai că nemţii n-au vrut. Şi iar s-au încăpăţânat. Au încercat iar şi iar până când nemţii i-au întrebat: "Bă, voi aveţi strategie de dezvoltare pe 20 de ani? Că noi nu ne încurcăm. Se schimbă primarul. Se schimbă consiliul local. Dacă e să colaborăm, suntem interesaţi de proiecte pe durată lungă".
Au început să caute un model de strategie la comunele din jur. "Nu avea nimenea în tot judeţul. Eu credeam că tre' să ai, că eu eram nou acolo. Şi atunci am început să facem noi una. La început nu am considerat că e un document important, dar ne trebuia la dosar ca să se înfrăţească nemţii cu noi. Pe măsură ce lucram am văzut: «Bă, asta ne clarifică! No', plecăm de aici, unde trebuie să ajungem? Ce obiectiv avem? Să salvăm satul!»."
Pronunţă apăsat fiecare silabă de parcă ar bate-o în piatră. "SĂ SAL-VĂM SA-TUL. Adică aici să fie un loc atractiv, unde tinerii să poată să trăiască, cine vrea să se stabilească să aibă un confort ca la oraş sau peste." În 2004, nemţii din localitatea Wulkow, landul Brandenburg, s-au înfrăţit cu românii din Şinca Nouă.
Un ciocănit scurt în uşă şi în biroul primarului intră un tânăr cu nişte hârtii în mână. Flucuş le ia şi începe să le citească. Tânărul îl întreabă: "Cumva în perioada asta avem ceva grupuri? Invitaţi pe aici, din străinătate?". O întrebare ca oricare alta. Ca şi cum Şinca Nouă ar fi Snagov, şi nu o comună din creierii munţilor. Primarul ridică ochii din hârtii: "Nu. De ce?". "Păi, cu summitu' ăsta." "Nu, de data asta nu. Numai accidental dacă vine cineva." Un răspuns firesc, de parcă Flucuş chiar ar fi primarul Snagovului, şi nu primarul unei comune care cu greu a reapărut pe hartă.
În 2005, Delegaţia Comisiei Europene la Bucureşti a organizat concursul "Sat românesc, sat european". Europenii căutau acţiuni care să vorbească despre calitatea comunităţilor din satele româneşti. Douăzeci de comune şi sate din ţară au câştigat atunci titulatura de "Sat european".
Şinca Nouă a câştigat pentru că s-a înscris în concurs cu un alt exemplu al încăpăţânării locuitorilor săi. "Până în '97 la noi nu erau telefoane. Şi ne-am dus la Romtelecom. Ne-am dus noi din sat, societatea civilă, că Primăriei de care ţineam atunci nici că îi păsa." Cei de la telefoane le-au dat două variante. Fie aşteaptă 25 de ani până când, conform graficului de instalări, aveau să ajungă şi la Şinca Nouă, fie plăteau 40 de mii de dolari, costul instalării unei centrale telefonice digitale. "Însemna că trebuie să convingem 200 de familii să dea câte 200 de dolari", reface Flucuş calculul simplu pe care şi l-au făcut atunci. Au împărţit satul pe bucăţi şi au mers din poartă în poartă. "Şi dă-i şi explică-le. Stai să vezi, vine internetul, vine nu ştiu ce, noi, fără comunicaţii, satul nostru piere." Au strâns câte 230 de dolari de la 175 de familii. Şi-au pus telefoane şi în 2005 au primit pentru asta un nou indicator de localitate: "Şinca Nouă. Sat european".
De undeva din spatele său, Primarul ridică de pe podea un dosar gros. Din el scoate un calendar. "Ăsta e calendarul de la Bruxelles, pe 2007-2008. Uite acolo harta cu cine există în Europa." E un calendar mic, de birou, iar pe coperta lui e o hartă verde a Uniunii Europene. În dreptul României apare un singur punct. O bulină roşie deasupra căreia scrie Şinca Nouă.