Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Fragmente şi cronici ale cărţilor pe hîrtie  Sageata  Carte de Humanitas Fiction

Ziua Independenţei


Richard Ford, traducere de Iulia Gorzo

10.06.2009
Editura Humanitas Fiction
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Richard Ford
Ziua Independenţei
Editura Humanitas Fiction, 2009

Traducere din engleză de Iulia Gorzo.



*****

Intro
Richard Ford este unul dintre cei mai apreciaţi romancieri americani contemporani. S-a născut în anul 1944, în Jackson, Mississippi, şi a studiat la Michigan State University, completându-şi studiile cu un masterat în literatură, la University of California.

Publică iniţial proză scurtă, în reviste precum Esquire, The Paris Review şi The New Yorker, iar în 1976 îi apare primul roman: A Piece of My Heart, urmat de The Ultimate Good Luck (1981). Cronicarul sportiv (The Sportswriter,1986; Humanitas Fiction, 2008), cel dintâi roman din trilogia avându-l ca personaj principal pe Frank Bascombe, îl consacră drept şeful generaţiei sale.

Urmează romanele Wildlife (1990) şi Ziua Independenţei (Independence Day, 1995) - singurul roman american care a primit deopotrivă Premiul Pulitzer şi Premiul PEN/Faulkner (1995). În 2006 apare romanul The Lay of the Land. Richard Ford este autorul a patru volume de povestiri de succes (Rock Springs,1987; Women with Men: Three Stories, 1997; A Multitude of Sins, 2002 şi Vintage Ford, 2004) de asemenea premiate. E cunoscut şi ca editor al unor prestigioase antologii: Best American Short Stories (1990), Granta Book of the American Short Story (1992), Granta Book of the American Long Story (1998) şi New Granta Book of the American Short Story (2007). Romanul The Lay of the Land se află în curs de traducere şi va apărea în colecţia "Raftul Denisei".

Canalul HBO va ecraniza într-o miniserie cele trei romane al căror personaj central este Frank Bascombe (The Sportswriter, Independence Day şi The Lay of the Land).


*****
Cel de-al doilea roman al trilogiei care îl are drept protagonist pe Frank Bascombe, Ziua Independenţei, urmăreşte alte întorsături spectaculoase ale destinului personajelor. Acum agent imobiliar în Haddam, adevărat topos american, ilustrativ pentru un anumit tip de existenţă în suburbiile elegante din New Jersey, Frank continuă să caute strategii de supravieţuire după evenimentele traumatizante din viaţa sa - moartea fiului mai mare, divorţul, despărţirea de Vicki Arcenault, singura femeie care i-a mai putut stârni sentimentele după ce a pierdut-o pe soţia sa, Ann.

Pe jumătate un road novel, Ziua Independenţei e o carte mai intensă şi mai alertă decât Cronicarul sportiv, prima parte a trilogiei, aici călătoria pe care o fac cei doi, tată şi fiu, cu ocazia lui 4 iulie, fiind plină de peripeţii şi de situaţii uneori dramatice, care ţin cititorul cu sufletul la gură până la ultima pagină. Deopotrivă frescă a Americii contemporane, scrisă cu o acuitate a observaţiei demnă de John Steinbeck şi cu un umor debordant, dar şi roman psihologic, Ziua Independenţei reuşeşte să conserve statutul de personaj mitic al lui Frank Bascombe.

În odiseea plină de umor de-a lungul melancolicelor şosele americane, dublată de un traseu introspectiv ce reactualizează dramele adânc îngropate în conştiinţa personajelor, Richard Ford reuşeşte un dublu portret: cel al eroului tipic american, un Frank Bascombe autoironic, fermecător în laşitatea sa legitimată metafizic, dar şi cel al unei Americi contemporane, cadru perfect al reînvierii unor traume nerezolvate.

Roman tradus în douăzeci de limbi, distins în 1996 cu premiile PEN/Faulkner şi Pulitzer

Un roman formidabil. Richard Ford îl aduce înapoi pe Frank Bascombe şi face din el un personaj mitic al literaturii americane. (Newsweek)

Pe Richard Ford îl interesează atât construirea unui tablou veridic al Americii contemporane, cât şi explorarea meandrelor existenţiale ale lui Frank Bascombe. Dar, nu în ultimul rând, autorul e preocupat de stăpânirea unui limbaj care să-l prindă în mrejele sale pe cititor. (Le Magazine Littéraire)

Richard Ford scrie cu infinită subtilitate, reuşind să surprindă cu fineţe sentimente umane greu de exprimat. Ziua Independenţei este deopotrivă o celebrare a vieţii cotidiene, pline de nuanţe şi detalii savuroase, dar şi a epifaniilor care însoţesc momentele aparent banale ale existenţei. (People)






Fragment
Fiica mea, Clarissa, e prima fiinţă pe care privirea mea obosită o detectează când intru pe proprietatea O'Dell. E departe de casa mare, pe panta întinsă acoperită cu gazon de deasupra iazului, bătând hotărâtă o minge galbenă, singură-singurică, oarbă ca o rândunică, fără să mă vadă urmărind-o de la distanţă, din maşină.

Opresc în spatele casei (partea din faţă dă spre peluză, aer, apă, răsăritul soarelui şi, din câte-mi dau seama, spre calea cunoaşterii universale) şi ies cu greu în dimineaţa fierbinte şi veselă, hotărât să-l caut singur pe Paul.

Casa lui Charley este, fireşte, o construcţie măreaţă, cu şindrilă, de un albastru calcaros, cu muchii albe, acoperiş triunghiular complicat, ferestre înalte, dintr-o bucată, şi o verandă mare întinsă cu ostentaţie pe trei laturi, care coboară pe câteva trepte albe până la gazonul unde am discutat cu Charley despre Shakespeare şi am ajuns la concluzia că nici unul din noi n-are încredere în celălalt.

Mă strecor într-o parte pe lângă un şir de hortensii înflorite de culoare violet (spre deosebire de bietele mele rămăşiţe uscate de pe Clio Street), şovăi un pic, dar merg mai departe pe iarba încinsă, neumbrită, simţindu-mă uşor şi năuc, cu pleoapele tremurându-mi şi ochii săgetând dintr-o parte în alta, atent la cine mă vede mai întâi (astfel de apariţii nu sunt niciodată demne). Spre veşnica mea ruşine, am uitat să cumpăr un cadou în dimineaţa asta, un dar de pace şi iubire cu care s-o împac pe Clarissa pentru că n-o iau şi pe ea în excursie. Ce n-aş da acum pentru o bentiţă colorată Vince Lombardi sau pentru un album cu citate motivaţionale spuse la pauză celor Patru Blocuri de Granit. Ar fi gluma noastră. Sunt pierdut.

Când mă vede, Clarissa renunţă la distracţia cu mingea şi stă cu mâna streaşină la ochi, întorcându-şi capul şi făcându-mi semne, deşi nu-şi dă seama dacă sunt eu - poate că speră să fiu eu în loc de un poliţist în civil venit să se intereseze de fratele ei.

Îi fac şi eu cu mâna, realizând că, numai Dumnezeu ştie de ce, am început să şchiopătez, de parcă de când nu i-am mai văzut pe cei dragi a izbucnit un război şi m-am întors alt om, un veteran frânt. Dar Clarissa n-o să observe. Chiar dacă mă vede rar - o dată pe lună în ultima vreme - sunt un element fără vârstă şi nimic nu i s-ar părea neobişnuit; un bandaj pe ochi, o proteză la braţ, dantură nou-nouţă - nimic din toate astea nu i-ar smulge vreun comentariu.
- Bună-ticu', bună-ticu', bună-ticu', cântă ea când devine evident că într-adevăr eu eram cel căruia i-a făcut cu mâna în semn de bun venit. Poartă lentile de contact cu dioptrii mari şi nu vede bine la distanţă, dar nu-i pasă. Ţâşneşte şi aleargă desculţă spre mine prin iarba uscată, gata să-mi prindă gâtul îndurerat într-o strânsoare forţoasă - care de fiecare dată mă doare ca o priză de lupte şi mă face să gem.
- Am venit imediat cum am aflat, spun. (În viaţa noastră surogat, inventată, eu ajung mereu la ţanc ca să mă ocup de o situaţie presantă şi înspăimântătoare - Clarissa şi cu mine fiind adulţii responsabili, iar Paul şi mama lor, puştii temperamentali care trebuie salvaţi.) Continui să şchiopătez, deşi inima mi se înviorează de o plăcere simplă, iar tensiunea din creier dispare ca prin miracol.
- Paul e în casă, cu mami, se pregăteşte de plecare şi probabil că se ceartă.

Clarissa, într-un şort de un roşu-aprins şi costum de baie întreg albastru, sare şi mă prinde în îmbrăţişarea ei de luptătoare, iar eu o învârtesc ca pe o minge, apoi o las să se afunde în iarbă, cu genunchii moi. Are un miros minunat - de umezeală şi parfum de fetiţă dat în urmă cu câteva ore şi evaporat acum. Lângă noi se văd locul crimei din garajul pentru bărci, iazul acoperit iar de puricariţă roz şi cale sălbatice şi, mai departe, şirul de copaci tupelo nemişcaţi şi râul invizibil, deasupra căruia un cârd de pelicani se lansează într-o plutire lentă şi graţioasă.
- Unde-i bărbatul casei? Mă aşez greoi lângă ea, cu spatele rezemat de stâlpul de care e legată mingea. Picioarele Clarissei sunt subţiri, bronzate şi acoperite de puf auriu-strălucitor, iar tălpile ei goale sunt albe ca laptele şi fără cusur. Se aşază pe burtă, cu mâna sub bărbie, cu ochii limpezi pironiţi asupra mea în spatele lentilelor de contact, iar faţa ei e o variantă mai drăgălaşă a propriei mele feţe: nas mic, ochi albaştri, pomeţi mai pronunţaţi decât ai mamei ei, ale cărei frunte înaltă de daneză şi păr aspru se regăsesc aproape în întregime în înfăţişarea lui Paul.
- Acum lucrează în studi-o-o-ul lui. Se uită la mine cu înţeles şi fără prea multă ironie. Pentru ea, toate astea înseamnă viaţă - puţine tragedii, puţine victorii măreţe, toate în general bune sau bunicele. E clar din ce tabără face parte.

Studioul lui Charley se vede pe jumătate dincolo de un şir de copaci cu lemn de esenţă tare de un verde-intens care mărginesc peluza şi se opresc pe malul iazului. Îi văd licărirea acoperişului de tablă, şirul de grinzi din lemn de chiparos care susţin o pasarelă (un proiect pe care Charley şi colegul lui de cameră l-au început în glumă prin '44, când erau în anul întâi, dar pe care Charley "şi-a dorit întotdeauna să-l ducă la îndeplinire").
- Deci cum e vremea? întreb, uşurat că am aflat unde e.
- Oh, e bună, spune Clarissa pe un ton neutru. Are pe tâmple o brumă de sudoare de la jocul cu mingea. Deja îmi simt spatele transpirat prin cămaşă.
- Şi frate-tău ce face?
- E ciudat. Dar bine. Rămâne pe burtă şi-şi răsuceşte capul pe reazemul său firav, probabil un exerciţiu de la orele de dans sau gimnastică, dar un semnal cât se poate de clar: e buen amiga a lui Paul; ei doi sunt mai apropiaţi decât suntem noi doi; totul ar fi putut fi altfel cu nişte părinţi mai buni, dar nu e; fă bine şi bagă de seamă.
- Şi mami e bine?

Clarissa încetează cu rotitul capului şi strâmbă din nas ca şi cum aş fi deschis un subiect neplăcut, apoi se întoarce pe spate şi se uită la cer.
- E mult mai rău, răspunde ea cu un aer fals îngrijorat.
- Mai rău decât cine?
- Decât tine! Ridică ochii spre cer cu mirare prefăcută. Săptămâna asta a avut o nostimadă cu Charley. Şi săptămâna trecută la fel. Şi săptămâna de dinainte. "Nostimada" înseamnă la ea ceartă mare şi nu ceva caraghios.
- Hmmmm, hmm, hmm, face ea, ceea ce înseamnă că trece sub tăcere mare parte din ceea ce ştie. Desigur, nu pot s-o trag de limbă pe subiectul ăsta - o regulă fundamentală odată ce divorţul devine forma oficială de guvernământ - deşi mi-aş dori să aflu amănunte.

Smulg un fir de iarbă, îl ţin apăsat cu degetele mari ca pe un fluier şi suflu, scoţând o notă înaltă de saxofon scuipată, cârâită, dar destul de reuşită, un talent de hăt-demult.
- Poţi să cânţi Gypsy Road sau Born in the USA? Se ridică în capul oaselor.
- Ăsta a fost tot repertoriul meu la iarbă, zic, punându-mi ambele mâini pe genunchii ei, care sunt în acelaşi timp reci, osoşi şi catifelaţi. S-ar putea să simtă mirosul de mierlă moartă.
- Bătrânul tău tată te iubeşte, zic. Îmi pare rău că trebuie să-l răpesc doar pe Paul şi nu pe amândoi. Aş prefera să mergem în trei.
- El are mai multă nevoie acum, spune Clarissa şi plimbă propriul ei fir de iarbă pe dosul mâinilor mele, aşa cum stau pe genunchii ei perfecţi. Emoţional, sunt mult mai avansată decât el. În curând o să-mi vină ciclul. Se uită la mine cu gravitate, îşi înalţă colţurile gurii, îşi aduce încet ochii cruciş şi-i lasă aşa.
- Ei, păi asta-i bine de ştiut, zic, cu inima făcându-mi bum-bum, cu ochii deodată fierbinţi şi umezi de nefericire - nu de lacrimi de nefericire, ci de sudoarea nefericită care mi-a ţâşnit pe frunte.
- Şi câţi ani să tot ai? întreb, bum-bum. Treizeci şi şapte, treizeci şi opt?
- Treizeci şi doişpe, zice ea şi-mi împunge uşor încheieturile degetelor cu firul de iarbă.
- Bine, eşti destul de mare. Nu trebuie să mai creşti. Eşti perfectă.
- Charley îl ştie pe Bush, spune ea cu o mutră acră. Ştiai chestia asta? Ochii ei albaştri se înalţă cu gravitate spre ai mei. Pentru ea, asta-i o treabă foarte importantă. Tot ceea ce i s-ar fi putut ierta lui Charley i se impută din nou odată cu această veste. La fel ca bătrânul ei tată, fiica mea e o democrată cu simpatii pentru New Deal şi consideră că majoritatea republicanilor, inclusiv vicepreşedintele Bush, sunt nişte dobitoci care abia dacă merită pomeniţi.
- Cred că ştiam fără să ştiu de fapt. Îmi frec cele două degete de iarbă ca să scap de mirosul de mortăciune.
- Ţine cu partidul banilor, tradiţiei şi influenţei, spune ea, luându-şi nasul la purtare, din moment ce tradiţia şi influenţa lui Charley îi achită facturile, mingile, tutuurile şi lecţiile de vioară. Ea ţine cu partidul fără nici o tradiţie, fără nici o influenţă, fără nimic - altă asemănare cu tatăl ei.
- Are şi el drepturile lui, zic şi adaug un neinspirat "vorbesc serios". Nu mă pot abţine să nu-mi imaginez cum arată obrazul lui Charley, cel peste care l-a pălit Paul.

Clarissa se holbează la firul ei de iarbă, întrebându-se, sunt sigur, de ce trebuie să-i acorde lui Charley vreun drept.
- Scumpo, spun solemn, poţi să-mi spui ceva despre drăguţu' de Paul? Nu vreau să-mi spui un secret mare şi urât, poate doar unul uşor şi superficial. După cum ştii, o-să-rămână-strict-între-noi. Spun ultima parte ca să dau o turnură comică discuţiei şi s-o fac să se simtă complice dacă-mi dezvăluie ceva informaţii preţioase.

Ea fixează covorul gros de iarbă în tăcere, apoi înclină capul şi-şi mijeşte ochii spre casa cu tufe înflorite, verandă şi scară albă. În punctul cel mai înalt al acoperişului, printre toate grinzile în cruce şi capetele de fronton e un steag american (unul mic) pe un băţ, foşnind în briza uşoară.
- Eşti trist? întreabă ea. Văd că are o mică panglică legată cu fundă în părul ei blond-strălucitor, pe care n-o observasem până acum, dar pentru care o respect imediat, pentru că, împreună cu întrebarea ei, o face să pară o persoană cu o viaţă lăuntrică complicată.
- Nu, nu sunt trist decât pentru că nu poţi veni şi tu cu Paul şi cu mine la Cooperstown. Şi pentru că am uitat să-ţi aduc ceva. Asta-i cam trist.
- Ai telefon în maşină? îşi ridică ochii acuzator.
- Nu.
- Ai pager?
- Nu, mă tem că nu-i zâmbesc cu subînţeles.
- Atunci cum ştii cine te sună? îşi mijeşte din nou ochii, ceea ce o face să pară dintr-odată foarte bătrână.
- Probabil că nu primesc atât de multe telefoane. Uneori găsesc câte un mesaj de la tine pe robot, dar nu foarte des.
- Ştiu.
- Nu mi-ai zis de Paul, scumpo. Nu vreau decât să fiu un tătic cât pot de bun.
- Toate problemele lui sunt pe bază de stres, spune ea pe un ton oficial. Smulge alt fir de iarbă destul de verde şi de uscat şi mi-l strecoară în manşeta pantalonilor, aşa cum stau lângă ea cu picioarele încrucişate.
- De ce stres suferă?
- Nu ştiu.
- Asta-i tot ce poţi în materie de diagnostic?
- Da.
- Da' tu? Tu ai probleme pe bază de stres?
- Nu. Clatină din cap şi-şi ţuguie buzele uscate. Ale mele o să se vadă mai târziu, dacă există.
- Cine ţi-a zis?
- Televizorul. Se uită serioasă la mine, ca şi cum ar vrea să spună că televizorul are şi părţile lui bune.

Undeva sus pe cer aud strigătul unui şoim sau poate al unei egrete, dar când ridic privirea nu văd nimic.
- Ce pot eu să fac ca să-l ajut pe Paul cu problemele lui pe bază de stres? întreb şi, Dumnezeu mi-e martor, mi-aş dori ca ea să scoată un răspuns bun. L-aş pune în aplicare înainte să apună soarele. Iar zgomot, altundeva - nu un şoim, ci o bufnitură, o uşă trântită sau o fereastră trasă, un sertar închis. Când mă uit în sus, Ann stă lângă balustrada verandei, privind în jos la noi peste peluză. Îmi dau seama că abia a ieşit, dar că şi-ar dori ca taifasul meu cu Clarissa să se termine şi să-mi văd de treabă. Îi fac un gest prietenos cu mâna, de fost-soţ-care-nu-vrea-scandal, un gest care nu mă face să mă simt prea bine.
- Cred că aia e mămica ta, spun.

Clarissa îşi ridică ochii spre verandă.
- Mda, bună, spune ea.
- Eu zic s-o luăm din loc. Mi-e clar că, dintr-o loialitate străveche şi onorabilă, n-are de gând să mă ajute cu fratele ei. Presupun că se teme ca nu cumva să divulge secrete compromiţătoare sub pretexul că-l iubeşte. În ziua de azi, copiii cunosc tertipurile adulţilor, şi asta datorită nouă.
- Cred că Paul ar fi mai fericit dacă ai sta, poate, în Deep River. Sau poate în Old Saybrook, spune ea clătinând din cap la fiecare vorbă, de parcă ar necesita toate enorm de multă disciplină. (Părinţii pot să se despartă, să nu se mai iubească, să treacă printr-un divorţ usturător, se pot căsători cu alţii, se pot muta cât de departe, dar pentru copii, aproape toate sunt suportabile dacă măcar un părinte se ţine după celălalt ca un sclav.)

A existat, desigur, în anii sălbatici de după 1984, când s-a mutat Ann, o perioadă dureroasă în care chiar am bântuit dealurile şi malurile astea de aici ca un copoi; am străbătut parcările şcolilor gimnaziale, colţurile de stradă şi aleile dosnice, am cercetat sălile de jocuri şi patinoarele, Finast-urile şi Burger King-urile, doar ca să am contact vizual cu locurile unde copiii mei şi-ar putea petrece zilele şi după-amiezile pe care şi le-ar fi putut petrece cu mine. Am mers chiar până la a cere o evaluare a unui apartament din Essex, un mic post steril de observaţie de unde aş fi putut să ţin "legătura", să păstrez iubirea vie.

Doar că aş fi fost şi mai ursuz, ursuz ca o sută de copoi de vânătoare rătăciţi, dacă m-aş fi trezit singur într-un apartament! În Essex! Să aştept ora stabilită la care să-mi iau copiii, să aştept să-i duc unde? În apartamentul meu? Şi apoi să mă întorc îmbufnat pe 95 pentru o săptămână de lucru aiuritoare până vineri, când avea să înceapă iar nebunia? Există părinţi care trec prin toată alergătura asta fără să clipească şi care şi-ar distruge viaţa lor şi a tuturor celor din jur pe o rază de zece mile numai ca să demonstreze - cu mult după ce le-au scăpat toţi caii din grajd - că au fost întotdeauna stâlpi ai familiei vajnici şi credincioşi.

Dar pur şi simplu eu nu sunt dintre aceştia; şi am acceptat să-mi văd copiii mai rar, să pendulăm toţi trei dintr-o parte în alta doar ca să păstrez în Haddam o viaţă unde să se poată adapta, chiar dacă precar, când poftesc, şi în acelaşi timp să-mi păstrez sănătatea mintală, în loc să mă duc cu de-a sila acolo unde nu mi-e locul şi să-mi atrag ura tuturor. Nu e cea mai bună soluţie, pentru că mi-e dureros de dor de ei. Dar mai bine să fii un tătic imperfect decât un prostovan perfect.

Şi, în cazul meu, dacă alegeam soluţia apartamentului, tot ar fi crescut şi ar fi plecat într-o clipită; Ann şi Charley ar fi divorţat. Iar eu aş fi rămas (în cel mai rău caz) cu un apartament devalorizat pe cap, pe care nu l-aş fi putut vinde. Până la urmă aş fi vândut în Cleveland Street ca să mai tai din cheltuieli, poate m-aş fi mutat aici ca să ţin de urât ipotecii şi mi-aş fi sfârşit zilele singur şi trist în Essex, uitându-mă la televizor într-o pereche de pantaloni vechi de catifea, vestă tricotată şi papuci şi lucrând serile într-o mică librărie în care Charley ar intra câteodată târşâindu-şi picioarele, ar cumpăra ceva şi nu m-ar recunoaşte niciodată.

Astfel de lucruri se întâmplă! Chiar noi, agenţii imobiliari, suntem adesea cei chemaţi să ne ocupăm de limitarea pierderilor. Dar, din fericire, frenezia mi-a slăbit şi am rămas cuminte unde eram, ştiind, mai mult sau mai puţin, unde mi-e locul. Haddam, New Jersey.
- Scumpo, îi spun tandru fiicei mele, mamei tale nu i-ar conveni deloc dac-aş sta aici, iar tu şi Paul n-aţi mai putea veni să staţi la voi în camere şi să vă vizitaţi vechii prieteni credincioşi. Uneori poţi schimba lucrurile în mai rău.
- Ştiu, spune ea scurt. Sunt sigur că Ann nu i-a zis de ideea ca Paul să vină să stea cu mine şi habar n-am ce părere ar avea. Poate că, lăsând la o parte loialitatea, s-ar bucura. Eu unul m-aş bucura în locul ei.

Îşi vâră degetele în părul ei blond, cu gura strâmbându-i-se a râvnă. Trage fundiţa roşie de-a lungul firelor blonde mătăsoase până când o eliberează aşa legată cum e şi mi-o oferă destul de indiferentă.
- Uite ultimul cadou din partea mea, spunea ea. Poţi să fii funda mea.
- Asta-i altceva, spun, luând mica podoabă în mână şi strângând-o. Se scrie altfel1.
- Da, ştiu. Da' de data asta e în regulă.
- Mersi. Din păcate, nici de data asta n-am nimic de dat la schimb pentru acest gest de devotament.

Apoi se ridică în picioarele ei goale, bătându-se cu palmele peste turul şortului roşu şi scuturându-şi părul, uitându-se în jos ca o leoaică micuţă, cu coama încâlcită. Mă ridic şi eu, deşi nu la fel de repede, ajutându-mă de stâlpul de care e legată mingea. Mă uit la casă, pe a cărei verandă nu mai e nimeni acum. Din nu ştiu ce motiv am un zâmbet pe buze, o mână pe umărul osos şi gol al fiicei mele şi ţin strâns funda ei roşie, medalia mea pentru curaj, în timp ce plecăm - amândoi - pe dealul întins.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer