Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Eseu  Sageata  oameni pe care îi admir, oameni pe care îi iubesc

O întâlnire memorabilă: Ana Simon


Alina Mazilu

02.07.2009
Orizont, martie 2008
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
În fiecare zi întâlnim oameni. Oameni cu temerile, cu angoasele, cu psihozele, cu stridenţele lor. Fiecare are o personalitate diferită, fiecare reprezintă un univers unic. Sunt oameni cu care te intersectezi pentru o clipă doar, oameni pe care îi revezi din vreme în vreme, alţii de care te împiedici la tot pasul. Pe unii îi remarci, pe alţii îi priveşti fără a-i vedea, pe unii îi ignori, pe unii îi dispreţuieşti, de alţii te fereşti. Există oameni care te lasă indiferent.

Există însă şi oameni de la care înveţi mai multe decât dintr-o bibliotecă, oameni care îţi trezesc interesul, oameni care te îmbogăţesc spiritual. Există momente în viaţă când ţi se întâmplă să întâlneşti un om special. Uneori îl cauţi, îl vânezi, îl ocheşti, alteori ţi se întâmplă pur şi simplu să apară. Unora li se întâmplă mai des - şi aceia sunt privilegiaţi - altora mai rar sau chiar niciodată. Mie mi s-a întâmplat ultima dată în iarna lui 2007.

Pe la sfârşitul lunii decembrie 2007 profesorul Cornel Ungureanu - specialist în crearea de punţi în lumea culturală - mă sună să mă cheme de urgenţă la redacţie - e vorba de o traducere pentru o prietenă din Elveţia, e regizoare, e celebră, e extraordinară. Nu îmi dă detalii. Mă înfiinţez rapid la Orizont, primesc textul - un omagiu romantic în memoria lui Rilke scris de o franţuzoaică - şi lucrez cu sârg la traducere. În primele zile de ianuarie avem fixată întâlnirea. Ajung la fix în faţa uşii, bat uşor, intru. Mă aşteaptă o doamnă mai în vârstă, cu părul alb. E Ana Simon. Îmi pare micuţă şi fragilă şi are o privire caldă, foarte blândă, oarecum absentă. E atât de firavă, de parcă nici nu s-ar afla în încăpere. Are gesturi foarte delicate, nefiresc de fine. Mi se pare venită din altă lume, dintr-o altă epocă. Mă gândesc că trebuie să aibă o poveste a vieţii fascinantă. Întâlnirea e scurtă, predau traducerea, schimbăm câteva vorbe, eu sunt ochi şi urechi. La plecare mă ofer să o însoţesc până în centru, ne dăm datele de contact, ar dori să facă o înregistrare cu mine, eu o rog să-mi acorde un interviu. Rămâne doar o săptămână-două în Timişoara, apoi se întoarce la Geneva.

În următoarele zile ne revedem întâmplător de câteva ori, o văd colindând pe străzile oraşului, vizităm împreună vernisajul Suzanei Fântânaru, ne întâlnim chiar de ziua mea pentru înregistrarea la radio. Mă invită la prezentarea filmului său despre ultimul peisaj al lui Rilke. Seara se scurge sub semnul fabulosului, într-un registru tragicomic, cu scene rupte parcă dintr-o piesă de teatru absurd, dar final este unul fericit. Rămân cu amintirea unei voci divine - cea a Jeannei Moreau, care răsună pe durata filmului şi pe care o leagă o mare prietenie de Ana Simon.

La fiecare întâlnire, Ana mă copleşeşte cu generozitatea ei - o generozitate incompatibilă cu peisajul pragmatic în care ne luptăm să (supra)vieţuim. Îmi aduce cărţi, documente, articole. În ziua interviului am febră mare, nu reuşesc să îmi structurez gândurile şi întrebările, aşa că amân discuţia, ne întâlnim abia în lunea plecării ei, cu câteva ore înainte de decolarea avionului, într-un hol al Teatrului Merlin. Timp de vreo oră îmi spune o poveste-confesiune. Apoi pleacă, iar în săptămânile ce urmează primesc plicuri, hârtiuţe, recenzii, notiţe cu ştersături, poezii, informaţii, copii după scrisori de la diverşi cunoscuţi şi prieteni: Cioran, Negoiţescu, Beckett; Margarethe Krieger printre alţii. Toate sunt împrăştiate, dezordonate, puse laolaltă haotic, la întâmplare. Unele sunt aproape imposibil de descifrat. Am senzaţia că e un univers întreg care se cască în faţa mea, un univers pe care nu-l pot cuprinde, nici înţelege. Mă simt copleşită. Copleşită şi de modestia ei, de lipsa oricărei forme de ambiţie sau dorinţe de a ieşi în evidenţă, de a se afirma. Sunt calităţi care în mintea mea nu se potrivesc cu condiţia de scriitor ori cu cea de regizor, ceea ce are menirea să mă deruteze. Îi traduc apoi câteva poezii din volumul Passages, poeme scurte, emoţionante care spun multe despre tipul de sensibilitate cu totul aparte al Anei Simon.

Personalitate complexă, - scriitoare, traducătoare, critic de film, regizoare - Ana Simon este soţia lui François Simon, celebru actor elveţian de limbă franceză şi nora lui Michel Simon, un monstru sacru al filmului european.

S-a născut în Banat şi a urmat Liceul de Fete "Carmen Sylva". Despre anii copilăriei spune: "Am avut o copilărie fericită, foarte solară. Deşi m-am născut în 1938, nu am resimţit ororile războiului, am fost cruţată de ele. Părinţii mei au fost oameni extrem de calzi, cărora le port o amintire duioasă.

Încă din copilărie am făcut exerciţiul libertăţii, părinţii m-au învăţat să fiu liberă. Am senzaţia că deja de pe atunci am trăit în mai multe lumi paralele. Unchiul meu avea o librărie în care am petrecut multe nopţi plimbându-mă printre cărţi, lucru care m-a marcat de mică. Apoi, mi se întâmpla să merg uneori să citesc în cimitir. În timpul anilor de liceu ţineam mereu câte o carte pe genunchi la ore. Devoram cărţile, citeam tot, trăiam în cărţi. În general, lumea m-a protejat, pentru că eram aşa, un pic năucă, trăiam într-un fel de vis."

După doi ani de Drept sub semnul unui idealism utopic, s-a îndreptat spre studiul Filologiei - spaniola şi franceza - la Bucureşti, având-o ca mentor pe Zoe Dumitrescu Buşulenga, cea despre care crede că a fost marea ei întâlnire din facultate. Matei Călinescu, tânăr asistent universitar la acea vreme o apreciază şi i-o recomandă apoi lui Ionesco. Prin Ionesco îi cunoaşte pe Cioran şi pe Eliade. Sufleteşte se simte cel mai aproape de Cioran, pentru că "avea bunătate, care este virtutea supremă."

Cu privire la raportarea ei la Bucureşti şi la amintirile tinereţii, Ana Simon spune: "Am detestat Bucureştiul la început, dar m-a cucerit apoi, pentru că am simţit Orientul din el. Cred că drama Occidentului e că n-a mai ţinut cont de Orient, iar atunci a pierdut ceva - la fel cum eu nu am ţinut cont decât de o parte din copilăria şi din tinereţea mea. Am plecat în străinătate şi mi-am aşezat în sertare închise toate amintirile urâte. Există lucruri la care eu nu mă mai gândesc, la care nu mă mai raportez. Am făcut ordine acolo, le-am sortat, le-am epurat. Viaţa e făcută şi din întâlniri care îţi lasă un gust amar, dar eu nu am păstrat decât ceea ce-mi face bine la suflet. Asta m-a ajutat să trăiesc cu mai multă uşurinţă."

Încă din vremea studenţiei face traduceri, scrie note pentru Contemporanul lui George Ivaşcu, cunoaşte personalităţi importante ale culturii române: "Eu m-am plictisit tot timpul puţin, întotdeauna mi-a plăcut să fac şi altceva decât se studia în şcoală. Ivaşcu a vrut să facă din mine ziaristă, dar nu a reuşit, pentru că pe mine mă interesau alte lucruri, nu cele legate de evenimentul zilei." Merge des pe platoul de filmare şi se formează pentru film alături de Alice Mănoiu: "Am simţit atunci ceea ce simt copiii azi: anume că cinematograful este noua formă de a scrie."

După o şedere temporară în Spania se stabileşte în Elveţia, la Geneva, unde îl cunoaşte pe actorul François Simon cu care se căsătoreşte la scurt timp după aceea.

După moartea lui François, Ana Simon face, cu un devotament feroce, o serie de filme, cărţi şi acţiuni pentru păstrarea memoriei celor doi Simon: "După moartea lui, am supravieţuit prin muncă. Nu am avut niciodată un plan, nu am ambiţii în acest sens, vreau doar să întăresc urma lor, pentru că o găsesc foarte frumoasă. Despre mine - tăcere. Filmele mele sunt poveşti de dragoste. Sunt de fiecare dată îndrăgostită de persoana despre care vorbesc în film şi vreau să-i aduc un omagiu. (...)

Moartea mă preocupă şi m-a preocupat dintotdeauna, pentru că moartea este parte din viaţă, iar escamotarea morţii e ceva foarte grav. După moartea lui François am înţeles că durerea mea face parte din durerea lumii şi că nevoia noastră de consolare e infinită. Am prieteni prin toată lumea care m-au ajutat să depăşesc acele clipe cumplite. Am avut norocul să înţeleg ce este esenţial pentru existenţă, şi chiar şi în momentele de disperare mi-am păstrat bucuria de a mă uita la soare, la lumină."

Ana Simon este autoare a numeroase filme şi volume de poezie scrise în limba franceză, şi a tradus printre altele opere de Unamuno, Ramuz, Sorescu, Eliade: "De la fiecare carte tradusă, de la fiecare om pe care l-am întâlnit în viaţa mea am învăţat câte ceva. Am avut întotdeauna o mare curiozitate, am fost admiratoarea oamenilor cu o viaţă spirituală mai complexă. Sunt o şcolăriţă perpetuă şi o traducătoare - e ceea ce fac şi în filme: traduc în imagini aşa cum traduc dintr-o limbă în alta."

O întreb despre oameni care au marcat-o, despre familia culturală din care face parte sufleteşte - "m-au marcat foarte mulţi morţi, pot să spun asta?"...


PS: Aşteptăm textele voastre despre oamenii pe care îi admiraţi. Detalii în Argumentul acestei rubrici.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer