Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Personale  Sageata  Loc de citit

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

A fi sau a nu fi Becky Sharp


Ioana Bâldea Constantinescu

14.07.2009
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Nu Bloomwood. Ea se ocupă cu shoppingul. Şi e inofensivă.
Becky Sharp, în schimb, nu e.

Sunt puţine cărţile care m-au plictisit, la vremea când le-am citit, în măsura în care a făcut-o Bâlciul deşertăciunilor. N-aveam nimic cu bietul Thackeray. Aveam cu Becky Sharp. Mi se părea neverosimilă. Şi, în general, un personaj pus la zid pentru pragmatismul lui mi se părea o concesie făcută romanului moralizator, atât de tipic Angliei secolului al XIX-lea. America a fost cea care a transformat pragmatismul în valoare. Anglia, băţoasă, se uita la el cu sprâncene ridicate şi, dacă "valoarea" mai era asociată şi unei fete cu alură angelică şi dorinţă financiară mocnindă într-un căpşor prea puţin naiv - nenorocire! Am citit cartea, am închis-o, am dat examen din ea, am luat notă bună şi am crezut că am uitat-o.

Ea nu m-a uitat. Sincer, mă tem că nu ne-a uitat pe niciunul dintre noi.

Mi-am adus aminte de ea într-o zi, la metrou (nu ştiu de ce marile revelaţii mă lovesc, invariabil, înainte de a coborî la Eroilor, dar aşa se întâmplă) când m-am surprins întrebându-mă dacă se poate trăi în afara unei priviri evaluative. Becky Sharp cântăreşte pe toată lumea în funcţie de putere financiară, influenţe, perspective, reşedinţe, mijloc predilect de transport şi versatilitate vestimentară. Asta la jumătatea secolului al XIX-lea. Azi, privirea lui Becky Sharp scrutează conturile din bancă, acte de proprietate, job-uri, cu cine-ţi împarţi viaţa şi de ce, statut social şi valoarea etichetei care se iţeşte de sub gulerul jachetei. Cred că toţi ne întâlnim cu privirea asta. Inocentă şi crâncenă. Privirea care te dezbracă până la ultimul bănuţ de cine eşti tu şi te reduce la o listă de bunuri, sau de bunuri lipsă. Poţi să te sinchiseşti de ea, sau nu, dar să o ignori cu desăvârşire... e mai complicat. Deşertăciunile secolului XXI nu sunt foarte diferite de cele de-acum două veacuri. Şi sunt convinsă că, şi despre ele, se pot scrie romane extrem de plictisitoare.

În buna lege victoriană, Becky, creaţia unui autor mizantrop şi vag misogin, nu sfârşeşte putred de bogată, în ciuda eforturilor ei frenetice. Asta ca să înţeleagă cititorul, posibil bântuit şi el de aspiraţii mai prejos de cele morale, că totul pe lume e găunos, mai puţin indisolubila frumuseţe a spiritului său... Aş zice că lecţia asta nu a intrat în capul, mai mult sau mai puţin angelic, al nimănui şi că toată literatura din lume nu va reuşi, vreodată, s-o facă mai puţin sforăitoare.

Ce pot să vă spun, însă, este că acum, când nu mai ţin minte Bâlciul deşertăciunilor suficient cât să iau notă de trecere, Becky îmi e la fel de antipatică, dar e un personaj credibil, cu substanţă, cu gene care clipesc, carne pe oase, degete care se strang în pumn, o buză de sus care zvâceşte constant a dezgust şi un cap făcut pentru matematică. Există. Chiar dacă nu e întotdeauna o ea. Sau tânără. Sau rău intenţionată. Ea te pune, în continuare, pe cântarul ei special şi te împarte în procente de succes, succes potenţial, eşec pe toată linia sau stare hibridă. Îţi dă, sau nu, certificat de calitate. Mărturisesc că, în prezenţa ei, mă simt autohtonă din... Loserville. Invariabil. Chiar şi atunci când eticheta jachetei primeşte notă de trecere.

Frumos din partea mea, după toată poliloghia şi cuvintele deloc amabile la adresa altfel titratului domn Thackeray, ar fi să spun că, da, poţi trăi în afara privirii evaluative a lui Becky Sharp, poţi alege să nu-ţi pese de parametrii ei, poţi să faci efortul de a te aprecia singur, după legile tale şi să înţelegi, pe măsură ce creşti, că succesul e o chestiune relativă, care ţine, în mare parte, de criteriile fiecăruia şi de propriile lui standarde financiare... sau morale. Mărturisesc că eu, una, nu am ajuns la acest grad de înţelepciune detaşată, de factură Dalai Lama.

Adevărul este că şi un articol la Liternet se votează cu maxim cinci puncte. Câte puncte iei, însă, în ochii celorlalţi, zi de zi, e o chestiune pe care, mai introvertit sau mai public, o experimentăm toţi, la un nivel sau altul. E o întrebare pe care uneori sunt forţată s-o privesc în faţă. Şi, dacă atunci se întâmplă să dau de ochii verzi ai lui Becky Sharp, sau să-i simt în ceafă, potenţiala lipsă de hibe majore a spiritului meu nu mă ajută foarte mult. Privirea aia doare...
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer