Munca, manual de dezutilizare

Cum arată "munca" pe scenă? Cine ne sînt "muncitorii"? "Pavel ciocăneşte în nişte bucăţi de oţel pe care le-a adus Pişto" (Cetatea de foc de Mihail Davidoglu - 1950), după care Pavel îşi schimbă numele şi salopeta şi se face intelectual idealist, iar furnalele devin întîi birouri, pe urmă maidane şi la sfîrşit dispar cu totul.

Munca mă bîntuie. Mai exact, nu munca, ci un anume laitmotiv al ei, de o recurenţă de-a dreptul flagrantă nu atît în viaţa mea, cît într-o anume parcelă a artei contemporane.

"Serviciul special al coincidenţelor", pentru a cărui cunoştinţă îi rămîn pe veci îndatorată autorului meu român preferat (mai ales în zile muzicale), e un departament neoficial (dar fundamental) în "administraţia" de zi cu zi a teatrului. Motiv pentru care, după ce:
1) am văzut La Sortie de l'usine en onze décennies al lui Harun Farocki pentru că Daria - Ghiu - m-a trimis la retrospectiva Farocki; 2) Asociaţia e-cart mi-a trimis un comunicat despre un proiect al lor cu Peter Szabo, Bună dimineaţa, dedicat muncitorilor de la Uzinele Vulcan; 3) am redactat pentru Idea un text despre expoziţia Vacuum Noise de la Budapesta, care-l aşeza pe Farocki la loc de cinste şi a cărei temă era Has the working class gone to heaven?; 4) am văzut la Zagreb producţia BADco. 1 poor and one 0, care deconstruieşte critic, în limbaj coregrafic, primele cadre din La Sortie de l'usine a fraţilor Lumière, sursa iniţială a lucrării lui Harun Farocki; 5) am primit un nou mail, despre expoziţia de la Leipzig, Workers Leaving the Workplace, care chestionează noile relaţii de producţie din Estul Europei (şi da, îl citează tot pe Farocki),
am ajuns la concluzia că pluteşte ceva în aer cu munca asta. De fapt, m-am apucat de citit capitolele din Condiţia umană în care Hannah Arendt vorbeşte despre labor, work şi diferenţa dintre ele - diferenţa dintre munca înrobitoare, aservită necesităţilor stomacului (al celui care munceşte şi al celor pentru care munceşte), şi lucrul creativ, contribuind la dezvoltarea personală şi la cea a cetăţii, răsturnată de Marx şi Adam Smith în favoarea celei dintîi (căci, nu-i aşa? "munca l-a făcut pe om", nu raţiunea). În mare măsură, reflecţiile despre La Sortie de l'usine en onze décennies se opresc asupra faptului că cea mai democratică dintre arte, cinematograful (cel hollywoodian ca şi cel european), se ocupă de ieşirea muncitorilor din spaţiul lor de lucru şi intrarea în timpul privat, nu de munca propriu-zisă, de viaţa lor în slujba uzinei. Uzina / fabrica e un loc din care se pleacă, un loc al începutului socializării, nu al socializării propriu-zise. "Cinema-ul începe acolo unde munca se încheie."

În teatru, munca e un trop inexistent. Recent inexistent. Anii '50 şi '60 sînt decenii ale fabricii şi uzinei, ale muncitorului şi inginerului care-şi suprapun existenţa privată celei profesionale - spaţiul intim, cel al casei, al "domiciliului personal", era destinat clasei burghezo-moşiereşti şi condamnării ei, membrii clasei muncitoare călcau acolo doar pentru a servi drept exemplu viu a ceea ce înseamnă autenticitate; în deceniile următoare, muncitorul se spală, absolvă şcoala serală (pe care-o frecventa încă de pe cînd îşi petrecea începuturile de nopţi pe un colţ de scaun din Trei generaţii a Luciei Demetrius), devine "personal administrativ", funcţionar cu răspundere pe întreprindere, şi însoţeşte profesoara navetistă şi naivă pe drumul de ţară şi de amor din Nu sînt Turnul Eiffel, pentru ca, în final, să capete mustrări de conştiinţă pentru păcate ale aburcării pe scara socială, în Iertarea lui Băieşu. Pe acest traseu iese muncitorul din teatrul românesc, spre zările unei societăţi fără clase.

Am văzut la Iaşi decorul unui spectacol care n-a avut o viaţă lungă - o montare după Baia lui Maiakovski, în regia lui Ovidiu Lazăr, într-o fostă hală de fabrică, aşteptînd privatizarea (am făcut şi fotografii, sînt din 2007).

Nimic nu se schimbase în acea hală, pînă şi regulamentul interior şi avizierul oamenilor muncii erau încă acolo, pe pereţi, unsoarea de pe niturile utilajelor, podul mobil, mirosul acela de rînced, metal, rugină, praf şi căldură. Singurul lucru care lipsea era viaţa - munca în sine şi cei care-o efectuau. Şi nu e singurul exemplu: multe spectacole s-au jucat şi se joacă la Sibiu, de pildă, în centrala termică ce a încetat să mai fie o centrală termică. Fabrica de Pensule de la Cluj se transformă acum într-un spaţiu cultural multidisciplinar, pe strada 11 iunie din Bucureşti, o fostă fabrică de textile e acum club şi loc de concerte şi sală de spectacol.

În teatru mai mult decît în oricare artă, muncitorul a părăsit planul de reprezentare lăsînd în urmă decorul. Ceea ce arta spectacolului recuperează acum e locul lui de muncă, eliberat de acţiunea propriu-zisă şi de eroii ei. Acel spaţiu tabu al reprezentării pe vremea cînd el era "locuit" e invadat acum de arta care încearcă să recreeze legături cu ceva ce pînă acum şi-a refuzat. Reconversiei profesionale a muncitorilor le corespunde reconversia utilitară a fabricii şi uzinei - şi mă întreb, mai ales în cazul teatrului, ce spune asta - această "intrare în uzină" care anulează uzina fără măcar a avea conştiinţa locului care a fost - despre clasa muncitoare azi.

Încă mă gîndesc la asta. Cred c-o să mai scriu.