Varujan Vosganian, Cartea şoaptelor.RomanEditura Polirom,
Iaşi, 2009,
528 p.
Recunosc că am privit cu mefienţă această tentativă, până în momentul în care am aflat că Magdalena Popescu-Bedrosian şi Ştefan Agopian citiseră "Cartea şoaptelor" şi fuseseră încântaţi de ea. Un ultim semn de întrebare s-a legat de aceste terminaţii onomastice: Vosganian - Bedrosian - Agopian. Nu cumva o undă de solidaritate comunitară a afectat receptarea de primă instanţă a unei cărţi cu şi despre armeni?
În fine, să spun că rareori mi-au plăcut operele cu o temă dată şi tratată până la transformarea într-o teză. Un roman despre genocidul armenilor n-ar putea lucra decât cu o schemă de pozitivare morală, extrasă din sângele suferinţei colective şi anulând (sau măcar diminuând) individualitatea propriu-zisă, netributară factorului exterior, a personajelor. Complexitatea interioară este de obicei redusă prin constrângerea tematicii grave, iar acel coeficient de mobilitate psihologică şi insondabil moral dispare frecvent din ecuaţia simplă - prea simplă - a romanului cu ţărani săraci/ comunişti idealişti/ sclavi în curs de eliberare/ revoluţionari finalmente confiscaţi/ ardeleni patrioţi/ armeni hăituiţi de turci...
Meritul prim al romanului scris de Varujan Vosganian rezidă în chiar caracterul său romanesc. "Cartea şoaptelor" se înscrie în logica testimonială, aglomerând şi grupând date şi evenimente consumate, figuri cunoscute din epocile trecute (într-o pagină apare ca personaj, văzut de la doi paşi, şi tânărul Nicolae Ceauşescu!) plus elemente concrete din sferele reunite ale istoriei şi geografiei, politicului şi religiosului. Însă această abundenţă de date şi fapte nu intră în câte un expozeu plicticos sau în lungi digresiuni eseistice. Istoria mare e accesată prin intermediul personajelor care o îndură; şi, simetric, experienţele de viaţă şi moarte ale acestora sunt întreţesute cu episoade terifiante ale unui timp istoric devastator.
Formula adoptată este cea a romanului-cronică, scris dintr-un unghi asumat subiectiv şi avansând nu linear, dar în cercuri concentrice. Cronicarul, fără umilinţa serviciului pe lângă un conducător megaloman şi fără neutralitate naratologică, se dezvăluie de la bun început: este autorul însuşi, mai puţin important ca actor epic, dar cu un rol esenţial în arhivarea şi salvarea memoriei familiei. Când micul şi prea-curiosul Varujan se amestecă printre bătrânii şi păţiţii reprezentanţi ai comunităţii armenilor din Focşani, singurul care, în loc să-l trimită la plimbare, îl încurajează să rămână alături de cei mari este înţeleptul lui bunic Garabet. "Mai toţi oamenii în mijlocul cărora mi-am petrecut copilăria erau bătrâni. «Ce caută copilul ăsta printre noi?», întreba, râzând, Arşag, clopotarul. "Lasă-l, spunea bunicul Garabet. Nu e un copil obişnuit. E un copil bătrân de zile.» (...) «Tu eşti bătrân din cauza zilelor noastre. Ce n-am trăit noi şi ai noştri ţi se adaugă ţie.»" (p. 86). Se adaugă, desigur, nu ca experienţă existenţială reluată, ci ca o dramă familială şi colectivă preluată cu maximum de atenţie pentru a fi retransmisă altora.
Dacă punctul de vedere al cărţii este centrat şi plasat în interiorul etniei asuprite, sursele documentare sunt multiplicate pentru ca adevărurile lor, inevitabil parţiale, să se verifice şi să se completeze. Să compună, toate împreună, fresca unei tragedii supraindividuale. Cronicarul nu vrea prin urmare să facă efecte de stil şi viraje de scriitură autoreferenţială (deşi accentul personal nu lipseşte). El apare ca o cutie de rezonanţă a acestei tragedii, autor al unui manuscris în care generaţii succesive de armeni şi-au înscris paragraful de suferinţă alocată.
Istoria mutilată a familiei se asemănă izbitor cu cele ale familiilor de vecini, cunoscuţi şi necunoscuţi, armeni aflaţi parcă mereu între duşmani şi între două reprize de masacre în toată puterea cuvântului. De aceea expunerea este concentrică şi nu lineară: fiindcă nu există, pe axa istoriei moderne a acestui popor, o acumulare şi o progresie a binelui, o apropiere fie şi sincopată de starea de normalitate. Dimpotrivă, periodic, printr-o înspăimântătoare "reciclare" a Genocidului deja intrat în fibra etnică, armenii sunt - la 1895, ca şi la 1915, la 1909, ca şi la 1949 - scoşi din casele lor şi târâţi în convoaie exterminatoare, decimaţi, risipiţi şi deportaţi de către agresori cu un comportament identic: "Într-adevăr, veniră într-o noapte alţi oameni, alte uniforme, dar izbind în uşă cu cizmele în acelaşi fel." (p. 162). Acolo unde opresorul vrea să disloce şi să fractureze comunitatea, să o subîmpartă şi s-o vânture dincolo şi dincoace de graniţele proprii, armenii (şi cronicarul lor de pe suprafaţa bine controlată a romanului de faţă) se ambiţionează să refacă şi să strângă legăturile de sânge, să se ţină la un loc prin tradiţie, prin specific, prin tot ceea ce îi poate uni. Ramificarea biograficului în istoric intră în structura de rezistenţă a cărţii; şi, nu mai puţin, în aceea a supravieţuirii identitare.
"Cartea şoaptelor" nu se potriveşte deloc cu noua politică, globalistă, a ştergerii frontierelor şi a topirii diferenţelor etnice, cu păstrarea retorică a unor şabloane de contrast. Căci degeaba clamezi dreptul la diferenţă şi respectarea alterităţii, în contextul în care specificitatea etnică o echivalezi, fraudulos, cu un naţionalism vetust, de secol 19. În timp ce pe agenda zilei, corectă politic, stă obsesiva problemă a minorităţilor, în miezul cărţii lui Varujan Vosganian se află obsedanta problemă a poporului armean de a continua să reprezinte un popor, de a-şi păstra atributele susţinătoare. Din istoriile şi poveştile recuperate şi rearticulate aici, se profilează două figuri generice, ambele extensii ale Ţării pierdute. Prima este cea a Funcţionarului consular, reprezentant al unei republici care nu mai e recunoscută de nimeni, continuând să-şi facă datoria, până la intrarea... în ficţiune. A doua este cea a Luptătorului, care încearcă din răsputeri să reconfigureze conturul patriei sale, dând astfel un referent solid ştampilelor consulare şi punând masacrele şi genocidul la timpul trecut: "nimeni nu l-a mai văzut de atunci pe Harutiun Khântirian. Se zvonea că s-a sinucis, aşezat la biroul său, muindu-şi într-un ultim gest ştampila în sângele subţire, scurs de pe tâmplă şi pregătită, astfel, să se întipărească pe paşapoartele cetăţenilor unei republici imaginare. Se mai zvonea că-şi luase lumea în cap, mergând spre răsărit, către ţara care îl lăsase de izbelişte. (...) Acum suntem, însă, în 1924. Când şi când, Harutiun Khântirian, citind cu înfrigurare despre negocierile privind Tratatul de la Lausanne şi căutând zadarnic vreun semn că puterile participante îşi aduc aminte şi de ţara lui pierdută, punea ştampila pe câte un paşaport aparţinând vreunui nansenian (derivat de la Fridtjof Nansen, comisar al Ligii Naţiunilor, n.n.) ajuns în România în al doilea val de refugiaţi, după războiul greco-turc din 1922. Cum pentru dreptul de şedere în România apatrizii aveau nevoie de un atestat de etnie, acordat de Uniunea Armenilor, iar Consulatul era găzduit în acelaşi sediu cu Uniunea, Khântirian se iluziona că solicitantul nu greşise de fapt adresa şi îşi punea ştampila tot mai inutilă, tot mai tocită şi tot mai violetă, pe actele aceluia.
În ceea ce-l priveşte însă pe Drastamat Kanayan, generalul Dro, el n-a greşit, căci voia să vină chiar la Consulat. Însă, spre dezamăgirea lui Khântirian, singurul om care venise de-a dreptul spre el nu avea nevoie, de fapt, de nici o ştampilă. Şi, totuşi, spre încântarea sa, se dovedi că nu era singurul pe această lume care se încăpăţâna să creadă că, în ciuda ocupaţiei, a graniţelor sfărâmate, a guvernelor exilate şi a revoltelor înecate în sânge, Republica armeană continua să existe. Şi, mai mult decât atât, după ce Harutiun Khântirian a dispărut fără urmă, subţiindu-se printre foi sau risipindu-se printre cotloanele întunecate ale pereţilor biroului său, aşa cum se scurge încet şi fără nici o urmă apa din chiuvetă, generalul Dro i-a supravieţuit în convingerea că Republica Armeană trebuie să existe undeva şi ea poate fi găsită dacă ştii cum s-o cauţi." (pp. 210-212).
Altfel spus, pentru ca bietul consul fără ţară să nu se dizolve într-o formă fără fond, un general adevărat se repede cu capul înainte în istorie, cu iluzia că o va putea schimba.